« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 7

Potopul

        În zilele lui Noe, pãmântul se afla sub un îndoit blestem, ca urmare a pãcatului neascultãrii lui Adam si a crimei comise de Cain. Totusi, acest fapt n-a schimbat prea mult fata naturii. Existau semne evidente ale stricãciunii, dar pãmântul era încã bogat si frumos din pricina darurilor providentei divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuosi, pe care se sprijineau coardele încãrcate cu rod ale vitei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grãdini, erau învesmântate cu verdeatã si plãcut îmbãlsãmate de parfumul miilor de flori. De toate felurile si aproape fãrã limitã erau roadele pãmântului. Copacii întreceau cu mult în mãrime, frumusete si într-o perfectã simetrie orice copac de astãzi; lemnul lor era dintr-un tesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemãnãtor pietrei si aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul si pietrele pretioase se aflau din belsug.
        Neamul omenesc mai pãstra încã mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generatii trecuserã de când Adam avusese acces la pomul vietii, care era fãcut sã prelungeascã viata; iar existenta omului încã se mãsura cu secolele. Dacã acesti oameni, cu viatã lungã, cu puterile lor rare de a chibzui si realiza, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi fãcut ca numele Creatorului lor sã fie proslãvit pe pãmânt si ar fi rãspuns scopului pentru care El le-a dat viatã. Dar ei au dat gres în a face lucrul acesta. Erau pe atunci multi uriasi, bãrbati de o staturã si putere mare, renumiti pentru întelepciunea lor, priceputi în nãscocirea celor mai iscusite si mai minunate lucruri; dar vinovãtia lor - cã lãsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proportional cu iscusinta si întelepciunea lor.
        Dumnezeu a revãrsat asupra oamenilor care au trãit înainte de potop multe si bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântãri ca sã se slãveascã pe ei însisi si le-au transformat într-un blestem, datoritã faptului cã si-au legat inima de aceste daruri, în loc sã o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul si argintul, pietrele pretioase si lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celãlalt în înfrumusetarea locuintelor lor, împodobindu-le cu lucrãrile cele mai iscusite. Ei cãutau sã-si satisfacã numai poftele inimii lor mândre si se desfãtau în orgii si ticãlosii. Pentru cã nu doreau sã-L pãstreze pe Dumnezeu în cunostinta lor, au ajuns în curând sã nege existenta Lui. Se închinau naturii, în loc sã se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman si se închinau la lucrarea mâinilor lor si îi învãtau pe copii sã se plece în fata chipurilor cioplite.
        Pe câmpii verzi si la umbra unor copaci frumosi, ei si-au asezat altarele idolilor lor. Dumbrãvi întinse, al cãror frunzis rãmânea verde în tot cursul anului, erau dedicate închinãrii la zeii lor falsi. De aceste dumbrãvi erau legate grãdini frumoase, cu alei lungi si serpuitoare, peste care se întindeau ramurile încãrcate de fructe ale diferitelor soiuri de pomi, grãdini împodobite cu statui si tot felul de lucruri care puteau sã încânte simturile sau sã slujeascã dorintelor voluptoase ale oamenilor, atrãgându-i astfel sã ia parte la închinarea idolatrã.
        Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoasterea lor si s-au închinat fãpturilor propriei lor imaginatii si, ca urmare, au decãzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: "Ca ei sunt cei ce-i fac; toti cei ce se încred în ei" (Ps.115,8). Este o lege a sufletului omenesc, si anume cã privind suntem schimbati. Omul nu se va ridica niciodatã mai sus decât conceptia lui despre adevãr, curãtie si sfintenie. Dacã mintea, fiinta lui, nu se înaltã mai presus de nivelul firii pãmântesti, dacã nu se ridicã prin credintã sã contemple întelepciunea si iubirea infinitã a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos si tot mai jos. Închinãtorii falsilor dumnezei au învesmântat zeitãtile lor cu atribute si pasiuni omenesti si astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemãnarea cu firea pãmânteascã pãcãtoasã. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. "Domnul a vãzut cã rãutatea omului era mare pe pãmânt si cã toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rãu" Pãmântul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pãmântul era plin de silnicie" (Gen.6,5.11). Dumnezeu le dãduse oamenilor poruncile Sale ca o regulã de vietuire, dar Legea Sa a fost cãlcatã, si urmarea a fost sãvârsirea a tot felul de pãcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era fãtisã si sfidãtoare, dreptatea era cãlcatã în picioare si strigãtele celor oprimati au ajuns pânã la cer.
        Poligamia fusese de timpuriu introdusã, si aceasta contrar rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singurã nevastã, arãtând astfel care este rânduiala Sa în aceastã privintã. Dar, dupã cãdere, oamenii au ales sã-si satisfacã dorintele lor pãcãtoase; iar ca rezultat, crima si ticãlosia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau respectate nici legãturile de cãsãtorie si nici drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui sãu le lua prin fortã si oamenii se fãleau cu faptele lor de violentã. Se complãceau în nimicirea vietii animalelor, si folosirea ca hranã a cãrnii îi fãcea mai cruzi si mai setosi de sânge, pânã când au ajuns sã priveascã viata omului cu o înspãimântãtoare indiferentã.
        Lumea era în copilãria ei si, cu toate acestea, nelegiuirea a ajuns asa de adâncã si atât de întinsã, încât Dumnezeu nu o mai putea nicidecum suporta. El a zis: "Am sã sterg de pe fata pãmântului pe omul pe care l-am fãcut" (Gen.6,7). El a declarat cã Duhul Sãu nu se va lupta totdeauna cu neamul omenesc vinovat. Dacã oamenii nu încetau sã polueze cu pãcatele lor lumea si bogãtiile ei cele mari, atunci El avea sã-i steargã din lumea creatã de El si sã distrugã lucrurile cu care El Îsi gãsea plãcerea sã-i binecuvânteze; El avea sã steargã de pe fata pãmântului fiarele de pe câmp si vegetatia care dãdea o asa abundentã de hranã si avea sã transforme pãmântul cel frumos într-o vastã pustietate si ruinã.
        În mijlocul decãderii ce se întindea tot mai mult, Metusala, Noe si multi altii s-au strãduit sã pãstreze vie cunoasterea adevãratului Dumnezeu si sã punã stavilã puhoiului de decãdere moralã. Cu o sutã douãzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a fãcut cunoscut lui Noe, printr-un înger, planul Sãu si l-a îndrumat sã construiascã o corabie. În timp ce lucra la corabie, el trebuia sã vesteascã faptul cã Dumnezeu avea sã aducã un potop de ape pe pãmânt, spre a nimici pe cei nelegiuiti. Aceia, însã, care aveau sã primeascã, sã creadã aceastã solie si care aveau sã se pregãteascã pentru acest eveniment, prin pocãintã si schimbarea vietii lor, vor gãsi iertare si vor fi salvati. Enoh le-a repetat copiilor sãi cele ce Dumnezeu i-a arãtat în legãturã cu potopul, iar Metusala si fiii sãi, care au trãit sã audã propovãduirea lui Noe, au dat ajutor la construirea corãbiei.
        Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corãbiei, cum si îndrumãri amãnuntite cu privire la construirea ei. Inteligenta omeneascã n-ar fi putut proiecta o constructie atât de rezistentã si de durabilã. Dumnezeu a fost proiectantul, iar Noe, constructorul. Vasul a fost construit - asemenea corpului unei corãbii - ca sã poatã pluti pe apã, dar în unele privinte semãna mai mult cu o casã. El avea înãltimea unei case cu trei etaje, dar cu o singurã usã, care era asezatã pe una din laturi. Lumina venea de sus si diferitele încãperi erau dispuse în asa fel, încât toate erau luminate. Materialul folosit la constructia corãbiei era lemnul de chiparos sau gofer, care rezista sute de ani fãrã sã putrezeascã. Clãdirea acestei imense constructii era o lucrare înceatã si migãloasã. Datoritã mãrimii considerabile a copacilor si naturii lemnului, se cerea mai multã muncã atunci pentru pregãtirea scândurilor decât este necesarã astãzi, în ciuda puterii mari pe care o aveau atunci oamenii. Tot ceea ce putea face omul s-a fãcut, pentru ca lucrarea sã fie desãvârsitã. Dar, cu toate acestea, corabia nu putea în propria ei putere sã reziste furtunii ce avea sã se abatã asupra pãmântului. Numai singur Dumnezeu putea sã-i apere pe slujitorii Sãi pe apele înfuriate.
        "Prin credintã Noe, când a fost înstiintat de Dumnezeu despre lucruri care încã nu se vedeau, si plin de o teamã sfântã a fãcut un chivot ca sã-si scape casa; prin ea, el a osândit lumea si a ajuns mostenitor al neprihãnirii care se capãtã prin credintã" (Evr.11,7). În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mãrturiseau despre sinceritatea lui. Asa se face cã credinta lui a fost adusã la desãvârsire si pusã în evidentã. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ceea ce spune Dumnezeu. El a investit în corabie tot ce avea. În timp ce a început sã construiascã acea corabie imensã pe uscat, multimile au venit din toate pãrtile sã vadã privelistea aceea curioasã si sã asculte cuvintele cãlduroase si stãruitoare ale neobisnuitului predicator. Fiecare loviturã datã pentru constructia corãbiei era o mãrturie pentru popor.
        La început se pãrea cã multi primesc avertizarea; si totusi ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevãratã pocãintã. Nu erau dispusi sã renunte la pãcatele lor. În decursul timpului ce a trecut pânã la venirea potopului, credinta lor a fost pusã la probã si ei au dat gres în a suporta încercarea. Coplesiti de necredinta ce se întindea tot mai mult, în cele din urmã s-au alãturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei avertizãri. Unii erau pe deplin convinsi si ar fi dat ascultare cuvintelor de avertizare; dar au fost atât de multi aceia care luau lucrurile în râs si în bãtaie de joc, încât ei s-au molipsit de acelasi spirit, rezistând invitatiilor milei si, în curând, au fost printre cei mai îndrãzneti si cei mai obraznici batjocoritori; cãci nimeni nu este atât de dârz si nu se afundã mai adânc în pãcat, ca aceia care au avut odatã lumina, dar care au rezistat convingerilor date de Duhul lui Dumnezeu.
        Nu toti oamenii din generatia aceea au fost idolatri, în deplinul înteles al cuvântului. Multi mãrturiseau a fi închinãtori ai lui Dumnezeu. Ei pretindeau cã idolii lor erau reprezentãri ale Divinitãtii si cã prin ei poporul putea ajunge la o mai clarã întelegere a Fiintei divine. Aceastã clasã de oameni era în fruntea celor care respingeau propovãduirea lui Noe. În strãduinta de a-L înfãtisa pe Dumnezeu prin lucruri materiale, mintea lor a ajuns oarbã fatã de maiestatea si puterea Lui; ei au încetat sã-si mai dea seama de sfintenia caracterului Sãu sau de natura sfântã si neschimbãtoare a cerintelor Lui. Cum pãcatul s-a generalizat, el a ajuns sã li se parã din ce în ce mai putin pãcãtos, iar în cele din urmã au declarat cã Legea divinã nu mai era în vigoare nicidecum; cã era contrar caracterului lui Dumnezeu sã pedepseascã fãrãdelegea; ei au negat faptul cã judecãtile Lui aveau sã cadã asupra pãmântului. Dacã oamenii din generatia aceea ar fi ascultat de Legea divinã, ei ar fi recunoscut vocea lui Dumnezeu în avertizãrile slujitorului Sãu; dar mintea lor a fost asa de orbitã de respingerea luminii, încât au ajuns sã creadã cã în adevãr solia lui Noe era o înselãciune.
        De partea adevãrului nu se gãsea multimea sau majoritatea. Lumea se aliase contra dreptãtii si Legii lui Dumnezeu, iar Noe era privit ca fanatic. Când a ispitit-o pe Eva ca sã nu asculte de Dumnezeu, Satana i-a zis: "Hotãrât, cã nu veti muri" (Gen.3,4). Bãrbati de seamã, oameni onorati si întelepti ai lumii au repetat acelasi lucru. "Amenintãrile lui Dumnezeu", au spus ei, "au ca scop numai sã vã intimideze si nu se vor împlini niciodatã. Nu trebuie sã vã speriati. Un asemenea eveniment, cum este nimicirea lumii de cãtre Dumnezeu, care a fãcut-o, si pedepsirea fiintelor pe care El le-a creat, nu se va întâmpla niciodatã. Fiti linistiti si nu vã temeti. Noe este un mare fanatic." Lumea petrecea pe seama nebuniei bãtrânului fãrã minte. În loc sã-si umileascã inima înaintea lui Dumnezeu, ei au stãruit în neascultarea si nelegiuirea lor, ca si când Dumnezeu nu le-ar fi vorbit prin servul Sãu.
        Dar Noe a stat ca o stâncã în mijlocul furtunii. Înconjurat de batjocura si râsul poporului, el s-a distins prin integritatea lui sfântã si prin credinciosia lui nezdruncinatã. Cuvintele sale erau însotite de putere, cãci vocea lui Dumnezeu era cea care se adresa omului prin servul Sãu. Legãtura cu Dumnezeu l-a fãcut puternic în tãria puterii infinite, în timp ce, pentru o sutã douãzeci de ani, glasul lui solemn a sunat la urechile acelei generatii, vorbindu-le despre evenimente care, atât cât putea judeca întelepciunea omeneascã, erau imposibile.
        Lumea dinainte de potop gândea cã, timp de secole, legile naturii fuseserã stabile. Ciclul anotimpurilor se desfãsura dupã rânduiala lor. Pânã la data aceea nu cãzuse niciodatã ploaie pe pãmânt; acesta era udat de cãtre o ceatã sau de rouã. Râurile nu iesiserã niciodatã din matca lor, ci îsi purtau în sigurantã apele spre mare. Legi fixe tineau apele ca sã nu se reverse peste malurile lor. Dar acesti gânditori nu recunosteau mâna Lui, care a oprit apele zicând: "Pânã aici sã vii, sã nu treci mai departe" (Iov 38,11).
        Pe mãsurã ce timpul trecea, fãrã ca în naturã sã se vadã vreo schimbare, oamenii, a cãror inimã a tremurat cândva de fricã, au început sã se linisteascã. Ei au început sã argumenteze, asa cum multi sustin astãzi, cã natura este mai presus de Dumnezeul naturii si cã legile ei sunt asa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoanã nu le poate schimba. Considerând cã, dacã solia lui Noe este corectã, atunci natura si-ar fi iesit din fãgasul ei, acestia au fãcut ca solia aceea sã fie socotitã - de mintile lumii - o înselãtorie, o mare înselãtorie. Ei si-au manifestat dispretul fatã de avertizãrile lui Dumnezeu, fãcând exact ce fãcuserã si mai înainte ca solia de avertizare sã fie transmisã. Au continuat petrecerile si mesele lor pline de îmbuibare; au mâncat si au bãut, au sãdit si au construit, fãcând planuri cu privire la câstigurile pe care nãdãjduiau sã le aibã în viitor. S-au dedat la nelegiuiri si mai mari, fiind mai dispretuitori în neascultarea lor fatã de cerintele lui Dumnezeu, pentru a demonstra cã nu au nici o teamã de Cel vesnic. Ei ziceau cã, dacã era ceva adevãrat în cele spuse de Noe, atunci bãrbatii de seamã, înteleptii, priceputii, oamenii mari ar fi înteles lucrul acesta.
        Dacã oamenii dinainte de potop ar fi dat crezare avertizãrii si s-ar fi pocãit de faptele lor rele, atunci Dumnezeu S-ar fi întors din mânia Sa, asa cum avea sã facã mai târziu cu Ninive. Dar datoritã împotrivirii încãpãtânate fatã de mustrãrile de constiintã si avertizãrile profetului lui Dumnezeu, generatia aceea a umplut mãsura nelegiuirii si s-a copt pentru nimicire.
        Timpul pentru punerea lor la probã era aproape sã se încheie. Noe a urmat cu credinciosie instructiunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Corabia a fost terminatã din toate punctele de vedere, asa dupã cum dãduse Domnul îndrumãrile, si era încãrcatã cu hranã pentru oameni si animale. Acum solul lui Dumnezeu adresã ultimul sãu apel solemn oamenilor. Cu o dorintã pânã la agonie, pe care cuvintele nu o pot exprima, el i-a chemat sã caute un adãpost cât timp acesta se mai putea gãsi. Ei au respins din nou cuvintele lui si si-au ridicat vocea rostind cuvinte de ocarã si de batjocurã. Deodatã, o tãcere cuprinse multimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase si pânã la cele mai blânde, au fost vãzute venind din munti si pãduri, croindu-si linistit drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca vântul ce suflã si iatã cã din toate pãrtile pãsãrile au venit în zbor, întunecând cerul cu multimea lor, si într-o ordine perfectã au intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultãtori. Conduse de îngerii cei sfinti, ele "au intrat douã câte douã la Noe în corabie", iar dintre animalele curate, câte sapte perechi. Unii priveau cu uimire, altii cu teamã. Au fost chemati filozofi sã dea explicatii cu privire la întâmplarea aceasta unicã, dar zadarnic. Era o tainã pe care ei n-o puteau descifra. Dar oamenii se împietriserã asa de mult, datoritã lepãdãrii luminii, încât si aceastã scenã n-a produs decât o impresie de moment. Când neamul omenesc sortit pieirii a vãzut soarele strãlucind în toatã splendoarea lui si pãmântul învesmântat într-o frumusete aproape edenicã, atunci ei au alungat temerile, tot ce se furisase în suflet, dedându-se la petreceri zgomotoase, iar prin faptele lor de silnicie ei pãreau cã invitã asupra lor mânia, si asa trezitã, a lui Dumnezeu.
        Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: "Intrã în corabie, tu si toatã casa ta; cãci te-am vãzut fãrã prihanã înaintea Mea în neamul acesta de oameni" (Gen.7,1). Avertizãrile lui Noe fuseserã lepãdate de lume, dar influenta si exemplul sãu au fost o binecuvântare pentru familia sa. Ca rãsplatã a credinciosiei si integritãtii sale, Dumnezeu i-a salvat pe toti membrii familiei împreunã cu el. Ce îmbãrbãtare pentru pãrinti ca sã fie credinciosi! Mila încetase sã mai mijloceascã pentru neamul omenesc vinovat. Fiarele câmpului si pãsãrile cerului intraserã în locul refugiului lor. Noe si familia sa se aflau în corabie si "Domnul a închis usa dupã el" (Gen.7,16 u.p.). A fost vãzutã licãrirea unei lumini orbitoare si un nor de luminã mult mai puternicã decât fulgerul a coborât din ceruri si s-a asezat înaintea intrãrii în corabie. Usa masivã, pe care cei dinãuntru nu ar fi fost în stare s-o închidã, a fost împinsã încet la locul ei de cãtre mâini nevãzute. Noe a fost închis înãuntru, iar cei care lepãdaserã mila lui Dumnezeu au fost lãsati afarã. Sigiliul Cerului era pe usa aceea: Dumnezeu a închis-o si numai Dumnezeu o putea deschide. Tot astfel, când Hristos va termina lucrarea mijlocirii Sale în favoarea omenirii vinovate, mai înainte de venirea Sa pe norii cerului, usa milei va fi închisã. Dupã aceea, harul divin nu îi va mai tine în frâu pe cei nelegiuiti, iar Satana va avea stãpânire deplinã asupra acelora care resping mila lui Dumnezeu. Ei se vor strãdui sã nimiceascã pe poporul lui Dumnezeu; dar, asa cum Noe a fost închis în corabie, tot astfel cei neprihãniti vor fi ocrotiti prin puterea divinã.
        Timp de sapte zile dupã ce Noe si familia sa au intrat în corabie, nu s-a ivit nici un semn al furtunii ce trebuia sã vinã. În decursul acestui timp, credinta lor a fost încercatã. A fost un timp de triumf pentru cei din afara corãbiei. Întârzierea aparentã a întãrit în ei credinta cã solia lui Noe era o înselãciune si cã potopul nu va veni niciodatã. În ciuda scenelor solemne la care fuseserã martori - fiarele si pãsãrile intrând în corabie, îngerul Domnului închizând usa - ei continuau încã batjocurile si petrecerile lor, luând chiar în râs aceste semne vãdite ale puterii lui Dumnezeu. S-au adunat grãmadã în jurul corãbiei, batjocorind pe cei dinãuntru cu o violentã îndrãznealã, cum nu mai fãcuserã niciodatã pânã atunci.
        Dar în a opta zi, nori întunecosi au acoperit cerul. Apoi, bubuiturile tunetelor si fulgerelor sfâsiarã cerul. Nu peste mult timp, stropi mari de ploaie au început sã cadã. Lumea nu mai vãzuse niciodatã asa ceva si inimile oamenilor s-au umplut de groazã. Toti se întrebau pe ascuns: "Nu cumva Noe a avut dreptate, iar lumea este sortitã pieirii?" Cerul devenea mai întunecat si tot mai întunecat, iar ploaia cãdea din ce în ce mai repede. Animalele, cuprinse de o groazã sãlbaticã, mugeau alergând în toate pãrtile, iar strigãtele lor fioroase pãreau cã prevestesc destinul lor si soarta oamenilor. Apoi "s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare si s-au deschis stãvilarele cerurilor" (Gen.7,11). Apa pãrea cã se revarsã din nori, în puternice cataracte. Râurile au iesit din matca lor, revãrsându-se în vãi. Coloane de apã izbucneau din pãmânt cu o fortã ce nu se poate descrie, aruncând stânci uriase la zeci de metri înãltime, iar acestea, cãzând, se îngropau adânc în pãmânt.
        Oamenii au vãzut mai întâi nimicirea lucrãrilor mâinilor lor. Clãdirile splendide, grãdinile si dumbrãvile lor frumoase, în care ei si-au înãltat altare pentru idolii lor, au fost distruse de fulgerele cerului, iar ruinele lor au fost împrãstiate în toate pãrtile. Altarele pe care se aduseserã pânã atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinãtorii, fãcuti sã tremure în fata puterii viului Dumnezeu si sã stie cã stricãciunea si idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire.
        Cum furtuna se dezlãntuia din ce în ce mai sãlbatic, copacii, clãdirile, stâncile si pãmântul erau azvârlite în toate pãrtile. Groaza oamenilor si a animalelor nu putea fi descrisã. Mai presus de mugetul furtunii dezlãntuite, se auzeau vaietele oamenilor care dispretuiserã autoritatea lui Dumnezeu. Satana însusi, care a fost obligat sã rãmânã în mijlocul elementelor naturii dezlãntuite, se temea cã va pieri. Se simtise foarte fericit cã are sub stãpânirea sa un neam de oameni asa de puternici si dorea ca ei sã trãiascã si sã sãvârseascã mai departe urâciunea lor si sã continue rãzvrãtirea împotriva Conducãtorului cerului. Acum, el rostea cuvinte de hulã la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate si cruzime. O mare parte dintre oameni, asemenea lui Satana, Îl blestemau pe Dumnezeu si, dacã ar fi fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Altii, îndemnati de groazã, îsi întindeau mâinile spre corabie, stãruind sã fie primiti. Dar rugãmintile lor erau zadarnice. În sfârsit, li se trezise constiinta, ca sã stie cã existã un Dumnezeu care domneste în ceruri. Ei Îl implorau cu stãruintã, dar urechea Lui nu mai era deschisã la strigãtele lor. În clipele acelea teribile, ei au înteles cã ceea ce a adus nenorocirea lor a fost cãlcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, desi de frica pedepsei ei si-au recunoscut pãcatul, totusi nu simteau nici o realã mustrare de cuget, nici scârbã fatã de rãu. Dacã judecata s-ar fi abãtut de la ei, atunci s-ar fi întors la dispretul lor fatã de Cer. Tot astfel, când judecãtile lui Dumnezeu vor cãdea pe pãmânt, mai înainte ca sã fie potopit cu foc, cei nelegiuiti vor cunoaste exact unde si în ce au pãcãtuit - si anume dispretuind Legea Sa cea sfântã. ªi totusi ei nu vor da pe fatã o pocãintã mai realã decât au manifestat pãcãtosii de pe vremuri.
        Unii, în disperarea lor, au încercat sã spargã corabia si sã intre înãuntru, dar constructia solidã a rezistat eforturilor lor. Unii s-au agãtat de corabie si au rãmas astfel pânã când au fost mãturati de apele învolburate sau pânã când, loviti de stânci si copaci, au fost luati de ape.
        Corabia cea masivã trosnea din toate încheieturile sub tãria nemiloasã a vântului, sãltând de pe creasta unui val pe alta. Rãgetele animalelor dinãuntru erau expresia groazei si durerilor lor. Dar, în mijlocul elementelor naturii dezlãntuite, ea continua sã pluteascã mai departe în sigurantã. Îngeri puternici au fost însãrcinati s-o pãzeascã. Pradã furtunii, animalele alergau spre oameni, ca si când ar fi asteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe ei si copiii lor de animale puternice, stiind cã acestea erau rezistente în ceea ce priveste viata si se vor cãtãra pânã pe cele mai mari înãltimi ca sã scape de apele ce cresteau. Altii se legau de copacii cei mai înalti de pe vârfurile dealurilor sau muntilor; dar copacii au fost scosi din rãdãcini si împreunã cu povara lor de fiinte vii au fost prãvãliti în apele spumegânde din vãi. Unul dupã altul, au fost pãrãsite locurile ce promiteau sigurantã. Cum apele se urcau mai sus si tot mai sus, oamenii cãutau scãpare la muntii cei mai înalti. Adesea, oameni si fiare se luptau pentru un locsor unde sã punã piciorul, pânã când si unii, si ceilalti erau înghititi de ape.
        De pe vârfurile cele mai înalte, oamenii vedeau în jurul lor un ocean fãrã margine. Avertizãrile solemne ale slujitorului lui Dumnezeu nu mai erau subiect de batjocurã si luare în râs. Cum mai tânjeau acum acesti pãcãtosi sortiti pierzãrii, dupã ocaziile pe care le pierduserã! Cum se mai rugau ei acum pentru a mai avea o orã de probã, încã o ocazie a cerului, o chemare de pe buzele lui Noe! Dar glasul cel dulce al milei nu mai avea sã fie auzit de ei. Iubirea, nu mai putin decât dreptatea, cerea ca judecãtile lui Dumnezeu sã punã capãt pãcatului. Apele rãzbunãtoare s-au revãrsat peste ultimele locuri de scãpare, mãturând totul, si batjocoritorii lui Dumnezeu au pierit în hãurile întunecoase.
        "Prin Cuvântul lui Dumnezeu" lumea de atunci a pierit" înecatã de apã. Iar cerurile si pãmântul de acum sunt pãzite si pãstrate prin acelasi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecatã si de pieire a oamenilor nelegiuiti" (2 Petru 3,5-7). O altã furtunã stã sã vinã. Pãmântul va fi din nou nimicit de mânia pustiitoare a lui Dumnezeu, iar pãcatul si pãcãtosii vor fi nimiciti.
        Pãcatele care au adus pedeapsa asupra lumii dinainte de potop se fãptuiesc si astãzi; temerea de Dumnezeu este alungatã din inimile oamenilor, iar Legea Sa este tratatã cu nepãsare si dispret. Stricãciunea moralã ce nu cunostea oprelisti a acelei generatii de oameni este egalatã de aceea a neamului de oameni ce trãiesc astãzi. Hristos spune: "Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau si beau, se însurau si se mãritau, pânã în ziua când a intrat Noe în corabie, si n-au stiut nimic, pânã când a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului" (Mat.24,38-39). Dumnezeu nu i-a condamnat pe oamenii dinainte de potop pentru cã mâncau si beau; El le dãduse în mod îmbelsugat roadele pãmântului pentru a le împlini nevoile fizice. Pãcatul lor consta însã în faptul cã se înfruptau din aceste daruri fãrã sã fie multumitori Dãtãtorului si, în ticãlosia lor, se lãsau în voia unui apetit fãrã frâu. Era normal, legal, ca ei sã se cãsãtoreascã. Cãsãtoria fãcea parte din legile stabilite de Dumnezeu; a fost una dintre primele institutii pe care El le-a stabilit. El a dat îndrumãri speciale în legãturã cu aceastã orânduire si a îmbrãcat-o cu sfintenie si frumusete; dar aceste îndrumãri au fost date uitãrii, si cãsãtoria a fost pervertitã si fãcutã sã slujeascã la satisfacerea pasiunilor.
        O stare de lucruri asemãnãtoare existã si astãzi. Ceea ce în sine este drept, îngãduit, este dus la exces. Apetitul este satisfãcut fãrã nici un fel de retinere. Asa-zisii urmasi de astãzi ai lui Hristos mãnâncã si beau împreunã cu betivii, în timp ce numele lor stau în mare cinste în registrele bisericii. Necumpãtarea slãbeste puterile morale si spirituale si pregãteste calea pentru pasiunile josnice. Multimile nu se mai simt sub obligatia moralã de a pune frâu dorintelor lor senzuale si devin robii poftelor. Oamenii trãiesc pentru satisfacerea plãcerilor senzuale; ei trãiesc numai pentru lumea si viata aceasta. Extravaganta a pus stãpânire pe toate clasele sociale. Integritatea este sacrificatã pentru lux si manifestãri de paradã. Cei care sunt nerãbdãtori sã ajungã bogati pervertesc dreptatea si oprimã pe cel sãrac si "sclavii si sufletele oamenilor" încã se mai vând si cumpãrã. Înselãciunea, mita si jaful se lãfãiesc necondamnate atât în locurile de sus, cât si în cele de jos. Ziarele abundã de relatãri ale crimelor - crime sãvârsite cu atâta sânge rece si pentru motive atât de neînsemnate, încât se pare cã s-a stins orice simtãmânt umanitar. Iar aceste atrocitãti au devenit atât de obisnuite, încât abia dacã mai dau loc la un comentariu sau dacã mai surprind pe cineva. Spiritul anarhiei pãtrunde la toate popoarele si izbucniri care din timp în timp constituie groaza lumii nu sunt decât indicii ale faptului cã dedesubt arde focul pasiunilor si nelegiuirilor care, o datã scãpat de sub control, va umple pãmântul cu vaiet si mizerie. Tabloul pe care inspiratia ni l-a înfãtisat cu privire la lumea dinainte de potop reprezintã prea fidel starea de lucruri cãtre care societatea modernã aleargã foarte repede. Chiar acum, în veacul acesta, si în tãrile pretins crestine, se sãvârsesc zilnic crime tot asa de negre si de înfiorãtoare ca acelea din pricina cãrora au fost nimiciti pãcãtosii lumii de atunci.
        Mai înainte de potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe sã avertizeze lumea, ca oamenii sã fie adusi la pocãintã si sã scape astfel de amenintarea distrugerii. Pe mãsurã ce timpul revenirii lui Hristos se apropie, Domnul îi trimite pe slujitorii Sãi spre a avertiza lumea cum sã se pregãteascã pentru evenimentul cel mare. Multimea a fost într-o fãtisã neascultare fatã de Legea lui Dumnezeu, iar acum, în mila Sa, El îi cheamã la ascultare de preceptele ei sfinte. Tuturor acelora care vor îndepãrta pãcatele din viata lor prin pocãintã fatã de Dumnezeu si credinta în Hristos li se va oferi iertare. Dar multora li se pare cã li se cere un sacrificiu prea mare, atunci când li se cere sã-si pãrãseascã pãcatele. Pentru cã viata lor nu se armonizeazã cu principiile curate ale cârmuirii morale a lui Dumnezeu, ei resping avertizãrile si tãgãduiesc autoritatea Legii Sale.
        Din marea multime a oamenilor de pe pãmânt, dinainte de potop, numai opt suflete au crezut si au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin Noe. Timp de o sutã douãzeci de ani, predicatorul dreptãtii a avertizat lumea de nimicirea ce avea sã vinã, dar solia lui a fost lepãdatã si dispretuitã. Tot astfel este si astãzi. Mai înainte ca Dãtãtorul Legii sã vinã ca sã-i pedepseascã pe cei neascultãtori, cãlcãtorii de lege sunt avertizati sã se pocãiascã si sã se întoarcã la ascultare; dar pentru cei mai multi, aceste avertizãri vor fi zadarnice. Apostolul Petru spune: "Înainte de toate, sã stiti cã în zilele din urmã vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trãi dupã poftele lor, si vor zice: 'Unde este fãgãduinta venirii Lui? Cãci de când au adormit pãrintii nostri, toate rãmân asa cum erau la începutul zidirii!'" (2 Petru 3,3-4). Nu auzim noi oare chiar aceste cuvinte repetate astãzi, nu numai de cãtre cei temãtori de Dumnezeu, ci de cãtre multi dintre cei care ocupã amvoanele bisericilor? "Nu avem nici un motiv sã ne alarmãm", strigã acestia. "Mai înainte ca Hristos sã vinã, toatã lumea va trebui sã se converteascã, iar neprihãnitii sã domneascã timp de o mie de ani. Pace, pace! Cãci toate lucrurile continuã asa cum au fost ele de la început. Nimeni sã nu se nelinisteascã din cauza vestilor transmise de acesti alarmisti". Dar doctrina aceasta a mileniului nu se armonizeazã cu învãtãturile lui Hristos si ale apostolilor Sãi. Isus a pus urmãtoarea întrebare plinã de însemnãtate: "Când va veni Fiul omului, va gãsi El credintã pe pãmânt?" (Luca 18,8). ªi, asa dupã cum am vãzut, El declarã cã starea omenirii va fi ca în zilele lui Noe. Pavel ne avertizeazã cã ne putem astepta ca nelegiuirea sã creascã pe mãsurã ce sfârsitul se apropie: "Duhul spune lãmurit cã în vremurile din urmã, unii se vor lepãda de credintã, ca sã se alipeascã de duhurile înselãtoare si de învãtãturile dracilor" (1Tim.4,1). Apostolul spune, de asemenea, "cã în zilele din urmã vor fi vremuri grele" (2 Tim.3,1). ªi el prezintã o uluitoare listã a pãcatelor ce se vor afla printre aceia care au o formã de evlavie.
        Pe mãsurã ce timpul cercãrii lor se apropia de încheiere, oamenii dinainte de potop se dedau mai mult la distractii si petreceri triviale. Cei ce aveau influentã si putere se strãduiau sã tinã mintea oamenilor preocupatã de jocuri si plãceri, ca nimeni si nimic sã nu fie cumva miscat de ultima avertizare solemnã. Nu vedem noi oare repetându-se aceleasi lucruri si astãzi? În timp ce slujitorii lui Dumnezeu vestesc solia care face cunoscut cã "sfârsitul lucrurilor este aproape", lumea este absorbitã în distractii si cãutarea de plãceri. Existã un sir nesfârsit de petreceri ce au ca rezultat nepãsare fatã de Dumnezeu si îi împiedicã pe oameni sã fie impresionati de adevãrul care este singurul ce-i poate salva de la nimicirea ce vine.
        În timpul lui Noe, filozofii declarau cã este imposibil ca lumea sã fie nimicitã de apã; tot astfel se gãsesc si astãzi oameni de stiintã care se strãduiesc sã demonstreze cã lumea nu poate fi nimicitã prin foc - cã acest lucru este în dezacord cu legile naturii. Dar Dumnezeul naturii, Fãcãtorul si Diriguitorul legilor ei, poate folosi lucrarea mâinilor Lui ca aceasta sã slujeascã împlinirii planurilor Sale.
        Când oamenii cei mari si întelepti au dovedit, spre satisfactia lor, cã era imposibil ca lumea sã fie nimicitã prin apã, când temerile oamenilor au fost potolite, când toti considerau profetia lui Noe ca o înselãciune - iar el era privit ca un fanatic - atunci a fost timpul ca Dumnezeu sã intervinã. "Izvoarele Adâncului celui mare s-au rupt si s-au deschis stãvilarele cerului" (Gen.7,11), iar batjocoritorii au fost adusi la tãcere de apele potopului. Cu toatã filozofia lor cu care se mândreau, oamenii si-au dat prea târziu seama cã întelepciunea lor a fost o nebunie, cã Dãtãtorul Legii este mai mare decât legile naturii si cã Cel Atotputernic nu este lipsit de mijloace pentru a-si îndeplini planurile. "Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe" tot asa va fi si în ziua în care se va arãta Fiul omului" (Luca 17,26.30). "Ziua Domnului însã va veni ca un hot. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare cãldurã, si pãmântul cu tot ce este pe el, va arde" (2Petru 3,10). Când rationamentul filozofiei a îndepãrtat teama de judecãtile lui Dumnezeu, când învãtãtorii religiosi îndreaptã atentia spre lungi veacuri de prosperitate si pace, iar lumea este absorbitã într-un sir nesfârsit de afaceri si plãceri, sãdind si clãdind, petrecând si veselindu-se, lepãdând avertizãrile lui Dumnezeu si bãtându-si joc de slujitorii Lui - "atunci o prãpãdenie neasteptatã va veni peste ei, si nu vor scãpa" (1 Tes.5,3).
 

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA