| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 6
Set si Enoh
Lui Adam i-a fost dat un alt fiu, care să fie mostenitorul făgăduintei divine,
mostenitor al dreptului spiritual de întâi născut. Numele Set, dat fiului său,
înseamnă "rânduit" sau "în locul", "căci", zicea mama, "Dumnezeu mi-a dat o altă
sământă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain" (Gen.4,25). Set avea o
înfătisare mult mai nobilă decât aceea a lui Cain si Abel si semăna mai mult cu
Adam decât cu ceilalti frati ai săi. Avea un caracter valoros, păsind pe urmele
lui Abel. Cu toate acestea, el nu mostenise o mai mare bunătate naturală decât
avea Cain. Cu privire la crearea lui Adam se spune că "l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu" (Gen. 1,27); dar după cădere, omul "a născut un fiu după chipul si
asemănarea lui" (Gen.5,3). În timp ce Adam a fost creat fără păcat, după chipul
lui Dumnezeu, Set, ca si Cain, a mostenit natura căzută a părintilor săi. Dar el
a mai primit si cunostinte cu privire la Răscumpărătorul, cum si învătătura
îndreptătirii. Prin harul divin el L-a servit si L-a onorat pe Dumnezeu; el a
lucrat asa cum ar fi făcut si Abel, dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea
celor păcătosi la respectarea si ascultarea de Creatorul lor.
"Lui Set i s-a născut si lui un fiu, si i-a pus numele Enos. Atunci au început
oamenii să cheme Numele Domnului" (Gen.4,26). Cei credinciosi s-au închinat lui
Dumnezeu si mai înainte, dar, pe măsură ce oamenii se înmulteau, deosebirea
dintre cele două clase a devenit mai vizibilă. Exista o mărturisire deschisă de
ascultare de Dumnezeu, din partea unora, după cum, din partea altora, se da pe
fată dispret si neascultare.
Primii nostri părinti, mai înainte de căderea lor în păcat, au păstrat Sabatul
care a fost instituit în Eden; si după alungarea lor din Paradis, ei au
continuat să-l păzească. Ei gustaseră din fructele amare ale neascultării si au
învătat - ceea ce mai curând sau mai târziu vor învăta toti aceia care calcă în
picioare poruncile lui Dumnezeu - că preceptele divine sunt sfinte si de
neschimbat si că pedeapsa pentru călcarea lor va fi cu sigurantă aplicată.
Sabatul a fost onorat de către toti copiii lui Adam care au rămas credinciosi
lui Dumnezeu. Dar Cain si urmasii săi n-au respectat ziua în care Se odihnise
Dumnezeu. Ei si-au ales timpul lor în care să lucreze si în care să se
odihnească, fără să tină seama de porunca expresă a lui Dumnezeu.
După ce blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui, Cain s-a retras din
căminul tatălui său. La început, el si-a ales ca ocupatie lucrarea pământului,
iar acum a întemeiat un oras, numindu-l după numele celui mai vârstnic fiu al
său. El părăsi prezenta lui Dumnezeu, lepădă făgăduinta restaurării Edenului,
spre a-si căuta stăpânirea si plăcerea pe pământul ce se afla sub blestemul
păcatului, asezându-se astfel în fruntea acelei mari clase de oameni care se
închinau dumnezeului acestei lumi. Urmasii săi s-au distins în ceea ce apartine
progresului material si pământesc. Dar ei nu tineau seama de Dumnezeu si erau în
opozitie cu planurile Sale pentru om. La crima uciderii, al cărei drum îl
deschisese Cain, Lameh, al cincilea descendent, a adăugat poligamia si, fiind un
batjocoritor trufas, el L-a recunoscut pe Dumnezeu, dar numai pentru ca din
răzbunarea lui Cain să obtină asigurarea propriei sale sigurante. Abel dusese o
viată de păstor, locuind în corturi sau colibe, iar descendentii lui Set au
urmat acelasi drum, socotindu-se "străini si călători pe pământ", căutând "o
patrie mai bună, adică o patrie cerească" (Evr.11,13.16).
Pentru un timp, cele două clase au rămas separate. Neamul lui Cain, răspândindu-se
din locul primei sale asezări, s-a întins peste câmpiile si văile unde locuiseră
fiii lui Set, dar acestia, pentru a scăpa de influenta lor molipsitoare, s-au
retras spre munti si acolo si-au făcut sălasurile. Cât timp a tinut această
despărtire, ei au păstrat închinarea la Dumnezeu în toată curătia ei. Dar cu
trecerea timpului ei s-au încumetat, putin câte putin, să se amestece cu
locuitorii văilor. Această asociere a avut drept urmare rezultatele cele mai
rele. "Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase" (Gen.6,2).
Fiii lui Set, atrasi de frumusetea fiicelor urmasilor lui Cain, s-au făcut urâti
Domnului, căsătorindu-se cu ele. Multi dintre închinătorii lui Dumnezeu au fost
târâti în păcat de către ispitele ce erau acum mereu înaintea lor si si-au
pierdut caracterul lor deosebit, sfânt. Amestecându-se cu cei depravati, ei au
ajuns asemenea lor în spirit si fapte; restrictiile poruncii a saptea au fost
nesocotite si ei "si-au luat neveste pe acelea pe care si le-au ales" (Gen.6,2).
Copiii lui Set au urmat "calea lui Cain" (Iuda 11); ei si-au fixat gândul la
belsugul si petrecerile lumesti si au neglijat poruncile lui Dumnezeu. Oamenii
"n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunostinta lor"; "ei s-au dedat la
gânduri desarte si inima lor fără pricepere s-a întunecat" (Rom.1,21). De aceea,
"Dumnezeu i-a lăsat în voia mintii lor blestemate" (vers. 28). Păcatul s-a
întins pe fata pământului asemenea unei lepre ucigătoare.
Timp de aproape o mie de ani Adam a trăit printre oameni, ca martor al urmărilor
păcatului. Cu credinciosie, el a căutat să oprească valul păcatului. Lui i se
poruncise să-i învete pe urmasii săi calea Domnului; el a păstrat cu grijă tot
ceea ce îi descoperise Dumnezeu si le-a repetat generatiilor următoare. Copiilor
săi si copiilor copiilor săi, până la a noua generatie, el le-a descris starea
de sfintenie si fericire în care se afla omul în Paradis si le-a repetat istoria
căderii sale, povestindu-le despre suferintele prin care Dumnezeu l-a învătat
necesitatea unei stricte aderări la Legea Sa, explicându-le planurile milostive
făcute pentru mântuirea lor. Cu toate acestea, numai putini au fost cei care au
luat seama la cuvintele lui. Adesea, el era întâmpinat cu reprosuri aspre pentru
păcatul care adusese durere asupra urmasilor săi.
Viata lui Adam a fost o viată plină de durere, de umilintă si mustrare de sine.
Când a părăsit Edenul, gândul că trebuie să moară l-a zguduit cu groază. Pentru
prima dată el a făcut cunostintă cu realitatea mortii în familia omenească,
atunci când Cain, fiul său întâi născut, a devenit ucigasul fratelui său. Plin
de cele mai grozave remuscări pentru propriul său păcat si de două ori îndurerat
de moartea lui Abel si lepădarea lui Cain, Adam a fost coplesit de durere. El a
ajuns să fie martor al stricăciunii ce se întindea tot mai mult si care, în cele
din urmă, a fost cauza distrugerii lumii prin potop; si, desi sentinta mortii
pronuntată asupra sa de către Făcătorul său i s-a părut teribilă la început,
totusi, după ce timp de aproape o mie de ani a văzut rezultatele păcatului, si-a
dat seama că a fost o dovadă de milă din partea lui Dumnezeu că a pus capăt unei
vieti de suferintă si întristare.
Cu toată nelegiuirea lumii antediluviene, epoca aceea n-a fost, asa cum s-a
presupus adesea, o eră a ignorantei si sălbăticiei. Oamenilor li s-a dat ocazia
să atingă o înaltă treaptă de realizări morale si intelectuale. Ei aveau o mare
putere fizică si intelectuală si posibilitatea lor de a obtine atât cunostinte
religioase, cât si stiintifice era de neîntrecut. Este gresit a crede că,
datorită faptului că ei trăiau până la o vârstă înaintată, mintea lor ajungea
târziu la maturitate; puterile lor mintale se dezvoltau de timpuriu, iar cei
care se temeau de Dumnezeu si trăiau în armonie cu vointa Sa continuau să
crească în cunostintă si întelepciune în decursul întregii lor vieti. Dacă
ilustrii savanti ai timpurilor noastre ar fi pusi alături cu bărbatii de aceeasi
vârstă care au trăit înainte de potop, ei s-ar dovedi cu mult inferiori atât din
punct de vedere intelectual, cât si fizic. Pe măsură ce, o dată cu trecerea
timpului, vârsta oamenilor a scăzut, asa cum a scăzut si puterea lor fizică, tot
astfel au slăbit si capacitătile lor intelectuale. Sunt în prezent bărbati care
se dedică studiului si cercetărilor pe perioade lungi de timp, între douăzeci si
cincizeci de ani, si lumea este plină de admiratie pentru realizările lor. Dar
cât de limitate sunt aceste realizări ale lor, în comparatie cu acelea ale
bărbatilor ale căror puteri fizice si intelectuale s-au dezvoltat în decurs de
secole!
Este adevărat faptul că oamenii din timpurile moderne au beneficiat de
realizările înaintasilor lor. Oamenii cu capacităti intelectuale foarte
pătrunzătoare, care au gândit, au studiat si au scris, au lăsat operele lor
celor ce au venit după ei. Dar chiar si în cazul acesta si dacă ne limităm numai
la cunostintele omenesti, cu cât mai mari au fost avantajele pe care le-au avut
oamenii din vechime! Ei au avut printre ei - timp de sute de ani - pe acela care
a fost modelat după chipul lui Dumnezeu si în dreptul căruia chiar Creatorul
personal s-a pronuntat că este "bun" - omul pe care Dumnezeu l-a instruit în
toată întelepciunea lumii materiale. Adam a învătat de la Dumnezeu istoria
creatiunii; el personal a fost martorul evenimentelor petrecute pe parcursul a
nouă secole; si el a transmis mai departe - urmasilor săi - cunostinta sa.
Oamenii dinainte de potop nu aveau cărti, nu aveau retinute în scris rapoartele
celor întâmplate; dar, cu marea lor vigoare fizică si intelectuală, ei aveau o
memorie puternică si au fost în stare să priceapă si să retină cele ce le-au
fost transmise si, la rândul lor, să le transmită nemodificate urmasilor lor. Și
timp de sute de ani, sapte generatii de oameni au ajuns să trăiască concomitent,
având astfel ocazia să se sfătuiască laolaltă si să se folosească fiecare de
cunostintele si experienta celorlalti.
Ocaziile de care s-au bucurat oamenii acelor timpuri, de a obtine cunoasterea de
Dumnezeu prin lucrările Sale, n-au mai fost niciodată egalate de atunci. Și,
departe de a fi un timp de întunecime religioasă, timpul acela a fost un timp de
mare lumină. Lumea întreagă a avut ocazia să primească învătături si cunostintă
de la Adam, iar cei care s-au temut de Dumnezeu au avut de asemenea pe Hristos
si pe îngerii Săi ca profesori. Și grădina lui Dumnezeu a fost pentru ei un
martor mut al adevărului, care timp de multe veacuri a rămas în mijlocul
oamenilor. La poarta Paradisului păzită de un heruvim, se descoperea slava lui
Dumnezeu si aici veneau primii închinători. Aici si-au ridicat si primele altare
si aici au fost aduse primele jertfe. Aici si-au adus Cain si Abel jertfele lor
si aici a binevoit Dumnezeu să comunice cu ei.
Scepticii acelor timpuri nu puteau nega existenta Edenului deoarece el era
acolo, înaintea ochilor lor, intrarea în grădină fiind închisă de către îngerii
păzitori. Lucrarea si ordinea creatiunii, grădina Edenului, istoria celor doi
pomi ai ei, atât de strâns legati de destinul omului, erau fapte ce nu puteau fi
negate. Iar existenta si suprema autoritate a lui Dumnezeu, obligativitatea
Legii Sale erau adevăruri pe care oamenii nu se grăbeau să le pună sub semnul
întrebării, atâta vreme cât Adam era printre ei.
Cu toată dezvoltarea nelegiuirii, a existat totusi un sir de bărbati sfinti
care, înăltati si înnobilati prin comuniunea lor cu Dumnezeu, au trăit ca în
compania cerului. Ei au fost oameni de o impresionantă putere intelectuală si ai
unor minunate realizări. Ei au avut o misiune mare si sfântă - aceea de a
dezvolta un caracter neprihănit, de a-i învăta pe ceilalti lectia sfinteniei, si
aceasta nu numai pe cei din timpul lor, dar si din generatiile ce aveau să vină
după ei. Dintre acestia, numai putini dintre cei mai proeminenti sunt mentionati
în Sfintele Scripturi; dar, în decursul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut
martori credinciosi si închinători cu inima curată.
Despre Enoh este scris că a trăit saizeci si cinci de ani si a avut un fiu. După
aceea el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În timpul acestor primi
ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu si avusese temere de El, păzind poruncile Lui.
El a fost unul din sirul de bărbati sfinti, păstrători ai adevăratei credinte,
strămosi ai semintei promise. De pe buzele lui Adam el a învătat istoria cea
întunecată a căderii si bucuria harului lui Dumnezeu, asa cum era văzută în
făgăduinta făcută, si el s-a încrezut în Răscumpărătorul ce avea să vină. Dar,
după nasterea primului său fiu, Enoh a ajuns la o experientă mai înaltă; el a
fost atras într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. El si-a dat seama mult mai
bine de obligatiile si răspunderea sa ca fiu al lui Dumnezeu. Iar când a văzut
iubirea copilului pentru tatăl său, încrederea sa simplă în grija si ocrotirea
sa, când a simtit profunda afectiune a inimii sale pentru fiul său întâi născut,
el a învătat atunci lectia pretioasă a iubirii minunate a lui Dumnezeu fată de
oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, cum si încrederea pe care copiii lui
Dumnezeu pot s-o aibă în cerescul lor Tată. Dragostea infinită si insondabilă a
lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi si noapte subiectul meditatiei sale; si,
cu toată căldura sufletului său, el a căutat să descopere această dragoste
acelora în mijlocul cărora el trăia.
Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci în toate
îndatoririle zilnice ale vietii sale. El n-a devenit un pustnic, izolându-se
complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în această
lume. În familie si în legăturile sale cu oamenii, ca sot si tată, ca prieten si
ca cetătean, el a fost slujitorul dârz si de neclintit al lui Dumnezeu.
Inima sa era în armonie cu vointa lui Dumnezeu; căci "merg oare doi oameni
împreună, fără să fie învoiti?" (Amos 3,3). Și această umblare sfântă cu
Dumnezeu a fost o umblare continuă timp de trei sute de ani. Putini ar fi
crestinii aceia care n-ar fi mai zelosi si mai devotati dacă ar sti că mai au
numai putin timp de trăit sau că venirea lui Hristos este gata să aibă loc. Dar
credinta lui Enoh devenea mai puternică si dragostea sa mai vie, pe măsură ce
veacurile se scurgeau.
Enoh a fost un om al unei minti puternice si foarte cultivate, cum si al unor
vaste cunostinte; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui
Dumnezeu; si totusi, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având
totdeauna înaintea sa simtământul măretiei si desăvârsirii divine, el a fost
unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era mai strânsă legătura lui cu
Dumnezeu, cu atât mai profund era simtământul slăbiciunii si nedesăvârsirii
sale. Chinuit de cresterea stricăciunii celor nelegiuiti si temându-se ca nu
cumva necredinta lor să slăbească respectul lui fată de Dumnezeu, Enoh a evitat
continua legătură cu ei si a petrecut mai mult timp în singurătate,
consacrându-se meditatiei si rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea lui
Dumnezeu, căutând o mai clară cunoastere a voii Sale, pentru ca s-o poată
împlini. Pentru el, rugăciunea era respiratia sufletului; el trăia chiar în
atmosfera cerului.
Prin îngerii Săi cei sfinti, Dumnezeu i-a descoperit lui Enoh planul Său de a
nimici lumea printr-un potop si El i-a descoperit mai pe deplin Planul de
Mântuire. Prin spiritul profetiei, El l-a transportat prin toate generatiile ce
aveau să trăiască după potop si i-a arătat marile evenimente legate de a doua
venire a lui Hristos si sfârsitul lumii.
Enoh fusese tulburat cu privire la cei morti. I se păruse că cei neprihăniti si
cei nelegiuiti vor merge împreună în tărână si că acesta avea să fie sfârsitul
lor. El nu putea să vadă viata de dincolo de mormânt. Într-o viziune profetică,
el a fost învătat în legătură cu moartea lui Hristos si i-a fost arătată
revenirea Lui în slavă, însotit de toti sfintii îngeri, ca să elibereze pe
poporul Său din mormânt. El a văzut, de asemenea, starea decăzută a lumii, când
Hristos va apărea pentru a doua oară, si anume că va fi o generatie
încăpătânată, trufasă, lăudăroasă, fără temere de Dumnezeu si preocupată numai
de ea, care va nega existenta singurului Dumnezeu si a lui Isus Hristos, care va
călca în picioare Legea si va nesocoti lucrarea ispăsirii. El i-a văzut pe cei
neprihăniti încoronati cu slavă si cu cinste si pe cei nelegiuiti îndepărtati
din prezenta lui Dumnezeu si nimiciti prin foc.
Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, făcând cunoscut oamenilor ceea
ce-i descoperise Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu l-au căutat pe
acest om sfânt, pentru a se împărtăsi de sfaturile si rugăciunile sale. El a
lucrat de asemenea în mod public, ducând solia lui Dumnezeu tuturor acelora care
doreau să audă cuvintele sale de avertizare. Lucrarea lui nu se limita la
urmasii lui Set. În locul în care Cain a căutat să fugă de prezenta divină,
profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute scenele cele minunate ce i-au fost
trecute pe dinainte în viziune. "Iată", a declarat el, "că a venit Domnul cu
zecile de mii de sfinti ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, si să
încredinteze pe toti cei nelegiuiti, de toate faptele lor nelegiuite" (Iuda
14,15).
El a fost un neînfricat mustrător al păcatului. În timp ce vorbea despre iubirea
lui Dumnezeu în Hristos fată de oamenii din timpul său si insista pe lângă ei
să-si părăsească căile lor rele, în acelasi timp, mustra nelegiuirea mereu
crescândă si îi avertiza pe oamenii generatiei sale despre judecata ce cu
sigurantă avea să vină asupra călcătorilor Legii. Duhul lui Hristos era acela
care vorbea prin Enoh; căci Duhul Lui nu se manifestă numai prin cuvinte de
iubire, compasiune si chemare la pocăintă; oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu nu
rostesc numai lucruri linistitoare. Ci Dumnezeu pune în inima si pe buzele
solilor Săi adevăruri pe care acestia trebuie să le rostească si care sunt
pătrunzătoare si tăioase ca o sabie cu două tăisuri.
Puterea lui Dumnezeu, care a fost la lucru împreună cu slujitorul Său, a fost
simtită si de aceia care au auzit. Unii si-au plecat urechea, ascultând si
trăind avertizarea, părăsindu-si păcatele; dar marea multime si-a bătut joc de
această solemnă solie si a mers mai departe, cu mai multă îndrăzneală în căile
sale rele. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ducă lumii din zilele din urmă o
solie asemănătoare si ei vor fi primiti tot la fel, cu necredintă si batjocură.
Oamenii dinainte de potop au respins cuvintele de avertizare ale celui ce umbla
cu Dumnezeu. Tot asa va proceda si ultima generatie care va lua cu usurintă
avertizările solilor lui Dumnezeu. În mijlocul unei vieti de muncă activă, Ehoh
a mentinut cu stăruintă comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât era mai mare si mai
presantă lucrarea, cu atât mai continue si mai fierbinti erau rugăciunile. La
anumite intervale de timp, el continua să se retragă din societate. După ce
rămânea un timp între oameni, în mijlocul societătii, lucrând în favoarea lor
prin sfat si exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece un timp în singurătate,
flămânzind si însetând după cunostinta divină pe care numai singur Dumnezeu o
poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din
ce în ce mai mult chipul divin. Fata sa strălucea de o lumină sfântă, chiar de
lumina ce strălucea pe fata lui Isus. Venind în mijlocul oamenilor de la aceste
comuniuni sfinte, chiar cei nelegiuiti priveau cu teamă manifestarea cerului pe
chipul său.
Nelegiuirea oamenilor ajunsese asa de mare, încât nimicirea a fost rostită
împotriva lor. Pe măsură ce anii treceau unul după altul, mai mare si tot mai
adânc crestea curentul vinovătiei umane si întunecati si tot mai negri se
strângeau norii judecătii divine. Cu toate acestea, Enoh, martorul credintei,
îsi urma drumul si lucrarea sa, avertizând, pledând pentru Dumnezeu înaintea
oamenilor, chemându-i, străduindu-se să dea înapoi curentul vinovătiei si să
oprească fulgerele răzbunării. Desi avertizările sale au fost nesocotite de
către cei păcătosi si iubitori de plăceri, el a avut mărturia faptului că
Dumnezeu i-a aprobat lucrarea si astfel a continuat să se lupte cu credinciosie
împotriva răului ce lua proportii, până când Dumnezeu l-a luat dintr-o lume a
păcatului, în bucuria cea curată a cerului.
Oamenii acelei generatii si-au bătut joc de el, batjocorind pe acela care n-a
căutat să strângă aur sau argint sau să-si agonisească aici averi. Inima lui
Enoh însă era la comorile ceresti. El a privit la orasul de sus, din cer. El L-a
văzut pe Împărat în slava Sa, în mijlocul Sionului. Inima, mintea si conversatia
sa se aflau în ceruri. Cu cât nelegiuirea se întindea mai mult, cu atât mai
fierbinte era dorinta sa după căminul lui Dumnezeu; în timp ce se afla încă pe
pământ, prin credintă, el locuia în împărătia luminii.
"Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu" (Mat.5,8). Timp
de trei sute de ani, Enoh a căutat curătia sufletului pentru ca să poată fi în
armonie cu Cerul. Timp de trei veacuri el a umblat cu Dumnezeu. Zi de zi el a
tânjit după o mai strânsă legătură cu El; mai aproape si tot mai strânsă a
devenit comuniunea cu El, până când Dumnezeu l-a luat la Sine. El a stat pe
pragul lumii vesnice si între el si tara celor fericiti nu mai era decât un
singur pas; acum portile s-au deschis si umblarea lui cu Dumnezeu, atât de mult
practicată pe pământ, a continuat si el a trecut prin porti în cetatea cea
sfântă - primul dintre oameni care a intrat aici.
Lipsa lui a fost simtită pe pământ. Vocea ce fusese auzită zi de zi, avertizând
si învătând, lipsea. Au fost unii, atât dintre cei neprihăniti, cât si dintre
cei nelegiuiti, care au fost martori ai luării sale la cer, dar, sperând că
fusese dus la unul din locurile în care el se retrăgea, cei care l-au iubit l-au
căutat cu sârguintă, asa după cum mai târziu fiii profetilor l-au căutat pe
Ilie; dar fără nici un rezultat. Ei au raportat că nu l-au găsit, pentru că
Dumnezeu îl luase la El.
Prin luarea lui Enoh la cer, Dumnezeu dorea să-i învete pe oameni o lectie
importantă. Era primejdia ca oamenii să cadă pradă descurajării, datorită
rezultatelor dezastruoase ale păcatului lui Adam. Multi erau gata să spună: "Ce
câstigăm dacă ne temem de Dumnezeu si păzim poruncile Lui, atâta vreme cât un
blestem greu zace asupra neamului omenesc si moartea este partea noastră a
tuturor?" Dar instructiunile pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam, care au fost
repetate lui Set si exemplificate de către Enoh, au măturat amărăciunea si
întunericul si au dat sperantă omului, astfel încât, dacă prin Adam a venit
moartea, tot astfel prin Răscumpărătorul făgăduit avea să vină viata si
nemurirea. Satana prezenta cu insistentă oamenilor credinta că nu există nici o
răsplată pentru cei neprihăniti si nici o pedeapsă pentru cei nelegiuiti si, de
asemenea, că este imposibil pentru oameni să păzească rânduielile divine. Dar în
cazul lui Enoh, Dumnezeu declară că "El este, si că răsplăteste pe cei ce-L
caută" (Evr.11,6). Arată ce va face El pentru aceia care păzesc poruncile Lui.
Oamenii au fost învătati că este posibil să păzească Legea lui Dumnezeu si că,
în timp ce trăiesc în mijlocul celor păcătosi si corupti, prin harul lui
Dumnezeu ei pot să reziste ispitei si să devină curati si sfinti. În exemplul
său ei au văzut binecuvântarea unei astfel de vieti; iar luarea sa la cer a fost
o dovadă a adevărului prorociei sale cu privire la cele ce aveau să aibă loc mai
târziu, cu răsplata bucuriei, a slavei si a vietii vesnice dată celui ascultător
si a condamnării, a durerii si mortii celui nelegiuit.
"Prin credintă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea" căci
înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu"
(Evr.11,5). În mijlocul unei lumi care prin nelegiuirea ei a fost condamnată la
nimicire, Enoh a trăit o viată de o asa strânsă comuniune cu Dumnezeu, încât n-a
fost îngăduit ca el să cadă sub puterea mortii. Caracterul sfânt al acestui
profet reprezintă starea de sfintenie ce trebuie să fie atinsă de cei care vor
fi "răscumpărati de pe pământ" (Apoc.14,3) la revenirea lui Isus Hristos.
Atunci, asa cum a fost si în lumea dinainte de potop, nelegiuirea va creste.
Dând frâu liber pornirilor inimilor lor stricate, cum si învătăturilor unei
filozofii înselătoare, oamenii se vor răscula împotriva autoritătii cerului.
Dar, asemenea lui Enoh, poporul lui Dumnezeu va căuta curătirea inimii si
conformarea fată de voia Sa, până când ei vor reflecta chipul lui Hristos.
Asemenea lui Hristos, ei vor avertiza lumea despre revenirea lui Hristos si
despre judecata ce va veni asupra celor nelegiuiti si, prin purtarea, vorbirea
si exemplul lor sfânt, ei vor condamna păcatele celor nelegiuiti. După cum Enoh
a fost luat la cer mai înainte de nimicirea pământului prin apă, tot astfel cei
neprihăniti ce vor fi în viată vor fi luati la cer de pe pământ, mai înainte de
distrugerea lui prin foc. Apostolul spune: "Nu vom adormi toti, dar toti vom fi
schimbati, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbită".
"Căci Însusi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel si cu trâmbita lui
Dumnezeu Se va coborî din cer" Trâmbita va suna, mortii vor învia nesupusi
putrezirii, si noi vom fi schimbati". "Întâi vor învia cei morti în Hristos.
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiti toti împreună cu ei, în
nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; si astfel vom fi totdeauna cu
Domnul" (1Cor.15, 51- 52; 1 Tes.4,16-18).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA