« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 5

Cain si Abel pusi la încercare

        Cain si Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult în caracter. Abel avea un duh de credinciosie fatã de Dumnezeu; el vedea dreptate si milã în purtarea Creatorului fatã de neamul omenesc cãzut în pãcat si, plin de recunostintã, a primit nãdejdea rãscumpãrãrii. Dar Cain nutrea sentimente de revoltã si a murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul rostit asupra pãmântului si asupra neamului omenesc, din cauza pãcatului lui Adam. El a îngãduit ca mintea lui sã alerge pe aceleasi cãi care l-au dus pe Satana la cãdere, cultivând dorinta de înãltare de sine si punând la îndoialã dreptatea si autoritatea divinã.
        Acesti frati au fost pusi la încercare, asa dupã cum si Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacã ei vor crede si vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunosteau mãsurile luate pentru mântuirea omului si întelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu. Ei stiau cã prin aceste jertfe trebuia sã-si exprime credinta în Mântuitorul pe care Îl preînchipuiau si, în acelasi timp, sã recunoascã totala lor dependentã de El în ceea ce priveste iertarea; ei stiau cã, printr-o ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dãdeau dovadã de ascultare fatã de vointa lui Dumnezeu. Fãrã vãrsare de sânge nu putea fi iertare de pãcat; iar ei trebuia sã-si demonstreze credinta în sângele lui Hristos ca fiind ispãsirea fãgãduitã, aducând ca dar de jertfã pe întâii nãscuti ai turmelor lor. În afarã de aceasta, mai trebuia sã fie aduse înaintea Domnului, ca dar de multumire, primele roade ale pãmântului.
        Cei doi frati au înãltat altarele lor la fel si fiecare a adus o jertfã. Abel a adus o jertfã din turmã, asa dupã cum cereau învãtãturile Domnului. "Domnul a privit cu plãcere spre Abel si spre jertfa lui" (Gen.4,4). Din cer a coborât foc si a mistuit jertfa. Dar Cain, nesocotind porunca directã si lãmuritã a Domnului, a adus un dar numai din roadele pãmântului. Din cer n-a venit nici un semn care sã arate cã ea a fost primitã. Abel a stãruit pe lângã fratele sãu sã se apropie de Dumnezeu pe cãile rânduite de sus, dar stãruintele lui n-au izbutit decât sã-l facã pe Cain sã fie mai hotãrât sã-si urmeze propria sa cale. Fiind mai vârstnic, gândea cã este mai presus de mustrãrile fratelui sãu si i-a dispretuit sfatul.
        Cain se înfãtisã înaintea lui Dumnezeu având în inima sa nemultumire si necredintã cu privire la jertfa fãgãduitã si la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul sãu nu dovedea pocãintã fatã de pãcat. El gândea, asa cum multi gândesc astãzi, cã ar fi o dovadã de slãbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispãsirea Mântuitorului fãgãduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea sã se înfãtiseze în virtutea propriilor sale merite. El nu a adus mielul si nu a unit sângele mielului cu darul sãu, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul sãu ca o favoare pe care o fãcea lui Dumnezeu, prin care nãdãjduia sã-si asigure binecuvântarea divinã. Cain a ascultat prin faptul cã a zidit un altar, a ascultat sã aducã o jertfã; dar el a dat pe fatã numai o ascultare partialã. Partea esentialã, recunoasterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecutã cu vederea.
        În ce priveste nasterea si învãtãtura religioasã, acesti frati erau egali. Amândoi erau pãcãtosi si amândoi recunosteau cerintele lui Dumnezeu de respect si închinare. Privitã din punct de vedere al manifestãrii exterioare, religia lor era aceeasi pânã la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.
        "Prin credintã a adus Abel lui Dumnezeu o jertfã mai bunã decât Cain" (Evr.11,4). Abel a înteles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut pãcãtos, a vãzut pãcatul si plata pãcatului, moartea, stând între sufletul sãu si comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiatã, viata sacrificatã, recunoscând astfel cerinta Legii care fusese cãlcatã. Prin sângele vãrsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, si, punându-si încrederea în ispãsirea ce urma sã fie adusã acolo, a primit mãrturia cã este îndreptãtit, iar jertfa sa primitã.
        Cain a avut aceeasi ocazie de a învãta si a primi aceste adevãruri, cum a avut si Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre frati ca sã fie primit de Dumnezeu, iar celãlalt sã fie lepãdat. Abel a ales credinta si ascultarea; Cain, necredinta si rãzvrãtirea. În aceasta constã întreaga problemã.
        Cain si Abel reprezintã douã clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume pânã la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseste de jertfa rânduitã pentru pãcat, în timp ce cealaltã clasã se aventureazã sã depindã de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfã lipsitã de puterea mijlocirii divine si, astfel, ea nu este în stare sã-l facã pe om sã aibã iarãsi parte de favoarea lui Dumnezeu. Cãci numai prin meritele Domnului Isus pãcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred cã prin propriile lor fapte, fãrã harul divin, pot sã-si asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeasi gresealã pe care a fãcut-o si Cain. Dacã nu primesc sângele curãtitor, ei sunt sub osândã. O altã cale prin care sã poatã scãpa de sub blestemul pãcatului nu existã.
        Clasa închinãtorilor care urmeazã pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelasi principiu, si anume cã omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii sustin cã neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, cã omul poate sã se înnobileze, sã se înalte si sã se renascã de la sine. Dupã cum Cain a socotit cã poate obtine favoarea divinã printr-un dar cãruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel si acestia asteaptã sã înalte neamul omenesc pânã la înãltimea standardului divin fãrã sã aibã nevoie de ispãsire. Istoria vietii lui Cain ne aratã care sunt în mod sigur urmãrile. Ea ne aratã ce poate ajunge omul despãrtit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea sã se renascã singur. El nu tinde sã meargã în sus, cãtre cele dumnezeiesti, ci în jos, cãtre cele satanice. Unica noastrã nãdejde este Hristos. "Cãci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiti. Cãci în nimeni altul nu este mântuire" (Fapte 4,12).
        Adevãrata credintã, care se întemeiazã în totul pe Hristos, se va da pe fatã prin ascultare fatã de toate cerintele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam si pânã în prezent, marea luptã se dã cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins cã au drept la binecuvântãrile lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun cã prin fapte "este fãcutã desãvârsitã credinta" si cã, fãrã faptele ascultãrii, credinta "este moartã" (Iacov 2,22.17). Acela care mãrturiseste cã Îl cunoaste pe Dumnezeu "si nu pãzeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevãrul nu este în el" (1 Ioan 2,4). Când Cain a vãzut cã jertfa lui a fost respinsã, s-a mâniat pe Domnul si pe Abel; el s-a mâniat pentru cã Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu si s-a mâniat pe fratele sãu pentru cã alesese sã asculte de Dumnezeu, în loc sã se uneascã cu el în revolta împotriva Lui. Cu toatã nesocotirea de cãtre Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a pãrãsit; ci S-a plecat sã stea de vorbã cu omul care se arãtase asa de irational. ªi Domnul i-a zis lui Cain: "Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?" (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisã avertizarea divinã: "Dacã faci bine, vei fi bine primit; dar dacã faci rãu, pãcatul pândeste la usã" (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacã se încredea în meritele Mântuitorului fãgãduit si avea sã asculte de cerintele lui Dumnezeu, el urma sã se bucure de favoarea Lui. Dar dacã avea sã stãruie în necredintã si fãrãdelege, el nu avea nici un motiv sã se plângã de faptul cã Dumnezeu l-a lepãdat.
        Dar în loc sã-si recunoascã pãcatul, Cain a continuat sã se plângã de nedreptatea lui Dumnezeu si sã nutreascã gelozie si urã fatã de Abel. Plin de mânie, el i-a adus reprosuri fratelui sãu si a cãutat sã-l atragã într-o ceartã cu privire la felul în care Se poartã Dumnezeu cu ei. Cu umilintã, dar fãrã teamã si hotãrât, Abel a apãrat dreptatea si bunãtatea lui Dumnezeu. El i-a arãtat lui Cain greseala si a cãutat sã-l convingã de faptul cã rãul era în el. El l-a îndreptat spre mila lui Dumnezeu, manifestatã în crutarea vietii pãrintilor lor, când ar fi putut sã-i pedepseascã cu o moarte instantanee, si a mai adãugat cã Dumnezeu îi iubea, cãci altfel n-ar fi dat pe Fiul Sãu, sfânt si nevinovat, ca sã sufere pedeapsa pe care ei si-o atrãseserã. Toate acestea n-au fãcut decât sã aprindã si mai tare mânia lui Cain. Ratiunea si constiinta îi spuneau cã Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul cã acela care ar fi trebuit sã asculte de sfatul lui îsi putea îngãdui sã fie de altã pãrere si cã nu putea câstiga nici o simpatie în rãzvrãtirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele sãu. Cain l-a urât si l-a ucis pe fratele sãu nu pentru cã Abel sãvârsise vreo faptã rea, ci "pentru cã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite" (1 Ioan 3,12). La fel, în toate veacurile, cei rãi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viata de ascultare si de credintã nesovãielnicã a lui Abel era o continuã mustrare pentru Cain. "Oricine face rãul, urãste lumina si nu vine la luminã, ca sã nu i se vãdeascã faptele" (Ioan 3,20). Cu cât este mai strãlucitoare lumina cereascã, reflectatã de caracterul servilor credinciosi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se vãd pãcatele celor netemãtori de Dumnezeu si cu atât mai hotãrâte vor fi strãduintele lor de a-i nimici pe aceia care le tulburã pacea. Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrãjmãsia despre care Dumnezeu spusese cã va exista între sarpe si sãmânta femeii - între Satana si supusii sãi si Hristos si urmasii Lui. Prin pãcatul omului, Satana a câstigat stãpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea sã-l facã în stare sã lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinta în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renuntã sã mai slujeascã pãcatului, mânia lui Satana se aprinde. Viata cea sfântã a lui Abel era o mãrturie împotriva sustinerilor lui Satana cã este cu neputintã ca omul sã tinã Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rãu, a vãzut cã nu îl poate stãpâni pe Abel, s-a înfuriat asa de tare, încât i-a luat viata. ªi, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apãrarea dreptãtii Legii lui Dumnezeu, acelasi spirit se va da pe fatã împotriva lui. Este acelasi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înãltat rugurile si a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrãmãdite asupra urmasilor lui Isus sunt insuflate de Satana si de oastea lui, deoarece acestia nu-i pot constrânge sã li se supunã. Aceasta este furia unui vrãjmas înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: "Ei l-au biruit (pe 'balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana'), prin sângele Mielului si prin cuvântul mãrturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pânã la moarte" (Apoc.12,11.9).
        Cain, ucigasul, a fost curând chemat sã rãspundã de crima lui. "Domnul a zis lui Cain: 'Unde este fratele tãu Abel?' El a rãspuns: 'Nu stiu. Sunt eu pãzitorul fratelui meu?'" (Gen.4,9). Cain mersese atât de departe în pãcat, încât pierduse simtul prezentei continue a lui Dumnezeu, cum si al mãretiei si al atotcunostintei Sale. De aceea, el se folosi de neadevãr pentru a-si ascunde vina.
        Din nou Domnul i-a vorbit lui Cain: "Ce ai fãcut? Glasul sângelui fratelui tãu strigã din pãmânt la Mine" (vers.10). Dumnezeu i-a dat lui Cain prilejul sã-si mãrturiseascã pãcatul. El avusese timp sã se gândeascã. Cunostea grozãvia faptei pe care o sãvârsise si a minciunii pe care o rostise pentru a o ascunde; dar el era tot revoltat si sentinta nu a mai fost amânatã. Glasul divin care fusese auzit chemând si mustrând rosti cuvintele îngrozitoare: "Acum blestemat esti tu, izgonit din ogorul acesta, care si-a deschis gura ca sã primeascã din mâna ta sângele fratelui tãu. Când vei lucra pãmântul, sã nu-ti mai dea bogãtia lui. Pribeag si fugar sã fii pe pãmânt" (Gen.4,11-12).
        Cu toate cã, datoritã crimei sale, Cain merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a crutat viata si i-a mai dat ocazia sã se pocãiascã. Dar Cain a trãit numai pentru a-si împietri inima, pentru a încuraja rãzvrãtirea împotriva autoritãtii divine si pentru a ajunge cãpetenia unui sir de pãcãtosi îndrãzneti si decãzuti. Acest singur apostat, stãpânit si condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda si influenta lui si-au exercitat influenta lor demoralizatoare, pânã când pãmântul a devenit atât de corupt si plin de violentã, încât se impunea nimicirea lui.
        Crutând viata primului ucigas, Dumnezeu a dat întregului univers o lectie în legãturã cu marea luptã. Istoria întunecatã a vietii lui Cain si a urmasilor sãi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacã i s-ar fi îngãduit pãcãtosului sã trãiascã vesnic si sã aducã la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela cã pãcãtosii au devenit mai îndrãzneti si mai sfidãtori în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri dupã ce s-a rostit sentinta asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenta si exemplul lui, în crimele si stricãciunea care au inundat pãmântul. S-a fãcut vizibil faptul cã sentinta de moarte rostitã asupra neamului omenesc decãzut, din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptã, cât si plinã de îndurare. Cu cât oamenii trãiau mai mult în pãcat, cu atât se ticãloseau mai rãu. Sentinta divinã, care a pus capãt unei vieti de nelegiuire fãrã frâu si a scãpat lumea de influenta acelora care se împietreau în rãzvrãtirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.
        Satana este fãrã încetare la lucru, cu energie neobositã si sub o mie de mãsti, ca sã înfãtiseze rãu caracterul si cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite si larg cuprinzãtoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca sã-i tinã pe locuitorii lumii sub înselãciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemãrginit si Atotîntelept, vede sfârsitul de la început, iar în tratarea rãului, planurile Sale sunt întinse si mult cuprinzãtoare. Scopul Sãu a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci si de a demonstra înaintea întregului univers natura rãzvrãtirii. În desfãsurarea sa, planul lui Dumnezeu arãta atât dreptatea, cât si mila Sa, îndreptãtind pe deplin întelepciunea si neprihãnirea Sa în felul în care El trateazã rãul.
        Locuitorii sfinti ai celorlalte lumi urmãreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pãmânt. În conditiile existente în lume înainte de potop, ei au vãzut ilustrate urmãrile conducerii pe care Lucifer se strãduia sã o întroneze în cer, înlãturând autoritatea lui Hristos si dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În pãcãtosii încãpãtânati ai lumii de dinainte de potop, ei au vãzut supusii asupra cãrora domnea Satana. Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rãu (Gen.6,5). Fiecare emotie, fiecare impuls al inimii si fiecare închipuire a mintii erau în luptã cu principiile dumnezeiesti de curãtie, pace si iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricãciunii îngrozitoare, rezultat al actiunii lui Satana de a înlãtura de la fãpturile lui Dumnezeu restrictiile sfintei Sale Legi. Prin faptele ce vor fi aduse la ivealã în desfãsurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernãrii Sale, care au fost falsificate de Satana si de cãtre toti aceia pe care el i-a înselat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmã recunoscutã de întreaga lume, desi aceastã recunoastere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli. Dumnezeu are simpatia si aprobarea întregului Univers când, pas cu pas, marele Sãu plan înainteazã cãtre împlinirea lui deplinã. El va pãstra acestea si mai departe, pânã la nimicirea definitivã a rebeliunii. Se va vedea deci cã toti aceia care au pãrãsit preceptele divine s-au asezat de partea lui Satana în lupta împotriva lui Hristos. Când printul lumii acesteia va fi judecat si când toti aceia care s-au unit cu el vor împãrtãsi soarta lui, întregul Univers, ca martor la rostirea sentintei, va declara: "Drepte si adevãrate sunt cãile Tale, Împãrate al Neamurilor" (Apoc.15,3).
 

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA