| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 4
Planul de Mântuire
Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o
făcuse a ajuns ruinată de blestemul păcatului si locuită de fiinte omenesti
sortite mizeriei si mortii. Se părea că nu există nici o scăpare pentru aceia
care au călcat Legea. Îngerii si-au încetat cântecele lor de laudă. Peste tot,
în curtile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese păcatul.
Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a făcut milă de
neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost miscată de o netărmurită milă, atunci când
vaietele lumii s-au înăltat până la El. Dar iubirea divină concepuse un plan
prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea viata
păcătosului. În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul
omului, putea să satisfacă cerintele ei. Deoarece Legea divină este tot asa de
sfântă ca si Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispăsire
pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul
omenesc din blestemul Legii si să-l aducă iarăsi în armonie cu cerul. Hristos
avea să ia asupra Sa vinovătia si rusinea păcatului - păcat ce este atât de
dezgustător pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl de Fiul
Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul
omenesc din ruina lui.
El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului, în timp ce ostile ceresti
asteptau rezultatul cu un interes atât de puternic, încât nu poate fi exprimat
prin cuvinte. Acea tainică convorbire - "sfatul păcii" (traducerea engleză a
textului din Zah.6,13 - n.tr.) pentru fiii cei căzuti ai oamenilor - a durat
destul de mult. Planul de Mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la
existentă a pământului, căci Hristos este "Mielul care a fost junghiat de la
întemeierea lumii" (Apoc.13,8); totusi, a fost o luptă chiar pentru Împăratul
Universului ca să dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar "atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El, să nu piară, ci să aibă viată vesnică" (Ioan 3,16). O, taină a
mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume ce nu L-a iubit! Cine poate
pricepe adâncurile acestei iubiri care "întrece orice cunostintă"? De-a lungul
veacurilor nesfârsite, minti nemuritoare, căutând să înteleagă taina acelei
iubiri de nepătruns, se vor uimi si-L vor adora.
Dumnezeu avea să fie manifestat în Hristos, "împăcând lumea cu Sine" (2
Cor.5,19). Datorită păcatului, omul a ajuns atât de decăzut, încât era imposibil
ca prin el însusi să vină în armonie cu Cel a cărui natură este bunătate si
curătie. Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea Legii,
poate să dea putere divină, care să se unească cu eforturile omenesti. Astfel,
prin pocăintă fată de Dumnezeu si credintă în Hristos, copiii lui Adam, căzuti
în păcat, pot iarăsi deveni "copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,2).
Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg
în sacrificiul său infinit. Îngerii nu se puteau bucura atunci când Hristos le-a
înfătisat Planul de Mântuire, pentru că ei au înteles că mântuirea omului
trebuia să-L coste pe iubitul lor Comandant o durere ce nu se poate exprima în
cuvinte. Cu durere si uimire ei ascultau cuvintele Lui, pe când Acesta le
povestea cum trebuie ca El să coboare din curătia, pacea, bucuria, slava si
nemurirea cerului si să vină în contact cu decăderea de pe pământ, să îndure
necazuri, rusine si moarte. El trebuia să stea între păcătos si pedeapsa
păcatului; cu toate acestea, numai putini aveau să-L primească ca Fiu al lui
Dumnezeu. El avea să părăsească pozitia Sa înaltă, ca Maiestate a cerului, să
vină pe pământ, să Se umilească ca un om si, prin experienta Sa proprie, să
cunoască durerea si ispitele pe care omul trebuie să le îndure. Toate acestea
erau necesare pentru ca El să poată fi în stare să-i ajute pe cei ispititi
(Evr.2,18). Când misiunea Sa ca Învătător avea să se sfârsească, El avea să fie
dat în mâinile celor fărădelege, să fie supus la tot felul de insulte si torturi
pe care Satana îi va inspira să le aducă asupra Lui. El avea să moară de cea mai
crudă dintre morti, să fie înăltat între cer si pământ asemenea unui păcătos
vinovat. El avea să treacă prin lungi ore de agonie, asa de teribile, încât
îngerii nu vor putea privi, ci îsi vor acoperi fata înaintea unei asemenea
privelisti. El avea să suporte zbuciumul sufletului, ascunderea fetei Tatălui
Său, în timp ce vinovătia nelegiuirii - povara păcatelor lumii întregi - avea să
apese asupra Lui.
Îngerii s-au aruncat la picioarele Comandantului lor si s-au oferit ca
sacrificiu pentru om. Dar viata unui înger nu putea plăti datoria; pentru că
numai El, care l-a creat pe om, avea putere să-l răscumpere. Totusi, îngerii
aveau să aibă o parte de îndeplinit în cadrul Planului de Mântuire. Hristos avea
să fie făcut "pentru putină vreme mai prejos decât îngerii" (Evr.2,9). Deoarece
El avea să îmbrace haina naturii omenesti, puterea Sa nu avea să fie la fel cu a
lor si de aceea ei trebuia să-I slujească, să-L întărească si să-L mângâie în
suferintele Sale. De asemenea, ei trebuia să fie spirite slujitoare, trimise să
slujească acelora care aveau să fie mostenitori ai mântuirii (Evr.1,14). Ei
aveau să-i păzească pe beneficiarii harului de puterea îngerilor răi si de
întunericul pe care Satana îl aruncă continuu în jurul lor.
Când vor fi martori ai agoniei si umilintei Domnului lor, îngerii vor fi atunci
plini de amărăciune si indignare si vor dori să-L elibereze de ucigasii Săi; dar
ei nu va trebui să intervină pentru a împiedica ceva din ceea ce văd. A fost o
parte a Planului de Mântuire ca Hristos să sufere batjocura si tratamentul
abuziv al oamenilor răi, iar El a consimtit la toate acestea când a devenit
Răscumpărător al omului.
Hristos i-a asigurat pe îngeri că, prin moartea Sa, El va răscumpăra pe multi si
va nimici pe acela care are puterea mortii. El va recâstiga Împărătia pierdută
prin păcătuire, iar cei răscumpărati o vor mosteni împreună cu El si vor locui
pentru totdeauna acolo. Păcatul si păcătosii nu vor mai fi, pentru ca să nu mai
tulbure niciodată pacea cerului sau a pământului. El a cerut ostilor ceresti să
fie de acord cu acest plan, pe care Tatăl Său l-a acceptat, si să se bucure că,
prin moartea Sa, omul căzut poate fi reîmpăcat cu Dumnezeu.
Atunci, o bucurie, o inexprimabilă bucurie a umplut cerul. Slava si
binecuvântarea unei lumi răscumpărate au întrecut până si durerea si sacrificiul
Printului vietii. De-a lungul curtilor ceresti, s-au auzit primele ecouri ale
cântecului ce avea să răsune mai târziu pe câmpiile Betleemului - "Slavă lui
Dumnezeu în locurile prea înalte si pace pe pământ între oamenii plăcuti Lui"
(Luca 2,14). Cu o bucurie profundă, acum, ca si în zorii creatiunii, "stelele
diminetii izbucneau în cântări de bucurie" (Iov 38,7).
Prima făgăduintă cu privire la răscumpărare i-a fost comunicată omului în
sentinta pronuntată asupra lui Satana în grădină. Domnul a declarat atunci:
"Vrăjmăsie voi pune între tine si femeie, între sământa ta si sământa ei.
Aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul" (Gen.3,15). Această
sentintă rostită în auzul primilor nostri părinti a fost pentru ei o făgăduintă.
În timp ce prevestea un război între om si Satana, declara, de asemenea, că
puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. Adam si Eva
stăteau ca niste nelegiuiti înaintea dreptului Judecător, asteptând sentinta pe
care o cerea călcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei să audă de viata
de muncă grea si de necazurile care aveau să fie partea lor sau sentinta că ei
trebuia să se întoarcă în tărână, ei au auzit cuvintele care le-au dat sperantă.
Desi aveau să sufere din cauza puterii vrăjmasului lor, ei puteau privi înainte,
spre biruinta finală.
Când a auzit că între el si femeie, între sământa lui si sământa ei va exista
vrăjmăsie, Satana a stiut că lucrarea lui de stricare a naturii omenesti avea să
fie întreruptă, că prin unele mijloace omul avea să fie făcut în stare să
reziste puterii lui. Dar, pe măsură ce Planul de Mântuire a fost mai bine făcut
cunoscut, Satana si îngerii lui s-au bucurat pentru faptul că l-au făcut pe om
să cadă în păcat si să-L aducă aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui
pozitie. El a afirmat că planurile sale fuseseră până aici pline de succes pe
pământ si că, atunci când Hristos avea să ia asupra Sa natura omenească, El va
fi de asemenea biruit, înfrânt, si în acest fel va putea fi anihilată
răscumpărarea neamului omenesc.
Îngerii cerului au dezvăluit primilor nostri părinti planul pe care Dumnezeu l-a
făcut pentru mântuirea lor. Adam si tovarăsa lui au primit asigurarea că, în
ciuda păcatului lor mare si grav, nu aveau să fie lăsati sub controlul lui
Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să facă ispăsire, cu propria Sa viată,
pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat si, prin pocăintă si
credintă în Hristos, ei vor putea să devină iarăsi copii ai lui Dumnezeu.
Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam si Evei
caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu si ei au văzut, asa cum nu văzuseră
niciodată până atunci, vinovătia păcatului si rezultatele lui. În remuscarea si
durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a cărui
dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vină asupra lor
si asupra urmasilor lor.
Li s-a spus însă că, deoarece Legea lui Iehova este temelia guvernării Sale în
ceruri, ca si pe pământ, nici chiar viata unui înger nu putea fi primită ca
jertfă pentru neascultarea lor. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi
anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa
căzută; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face
ispăsirea aceasta. După cum neascultarea si păcatul lui Adam au adus nenorocire
si moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă viată si nemurire.
Nu numai omul, ci si pământul - din cauza păcatului - a ajuns sub puterea celui
rău si trebuia să fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a
fost asezat ca stăpân peste pământ. Dar, prin cedarea în fata ispitei, el a fost
adus sub stăpânirea lui Satana. "Căci fiecare este robul lucrului de care este
biruit" (2 Petru 2,19). Când omul a devenit robul lui Satana, stăpânirea pe care
o avea a trecut la învingătorul său. În acest fel, Satana a devenit "dumnezeul
veacului acestuia" (2 Cor.4,4). El a uzurpat stăpânirea asupra pământului, care
la început i-a fost dată lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Său, a plătit
pedeapsa păcatului si nu numai că îl va răscumpăra pe om, ci va recâstiga si
stăpânirea pierdută. Tot ceea ce a fost pierdut de către primul Adam va fi
recâstigat de către al doilea Adam. Profetul spune: ""La tine, turn al turmei,
deal al fiicei Sionului, la tine va veni, si la tine va ajunge vechea stăpânire,
împărătia fiicei Ierusalimului" (Mica 4,8). Iar apostolul Pavel arată spre
"răscumpărarea celor câstigati de Dumnezeu" (Ef.1,14). Dumnezeu a creat pământul
ca să fie căminul unor fiinte sfinte si fericite. Domnul "a întocmit pământul,
l-a făcut si l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să
fie locuit" (Is.45,18). Scopul acesta va fi împlinit, atunci când, reînnoit prin
puterea lui Dumnezeu si eliberat de păcat si durere, el va deveni căminul celor
răscumpărati. "Cei neprihăniti vor stăpâni tara si vor locui în ea pe vecie"
(Ps.37,29). "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al
lui Dumnezeu si al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji" (Apoc.22,3).
În nevinovătia sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisă cu Făcătorul său; dar
păcatul a adus despărtirea între Dumnezeu si om si numai jertfa ispăsitoare a
lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, făcând posibilă comunicarea
binecuvântării sau a mântuirii, din ceruri, pe pământ. Omul era încă lipsit de o
legătură directă cu Creatorul său, dar Dumnezeu avea să comunice cu El prin
Hristos si prin îngeri.
În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria
mântuirii, din momentul în care a fost pronuntată sentinta divină în Eden si
până la potop, si mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a
fost arătat că, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea să fie suficient de
valoros pentru salvarea întregii omeniri, multi aveau mai degrabă să aleagă o
viată de păcat decât una de pocăintă si ascultare. Crimele aveau să crească în
succesiunea generatiilor si blestemul păcatului avea să apese din ce în ce mai
greu asupra neamului omenesc, asupra animalelor si asupra pământului. Zilele
omului aveau să fie scurtate, datorită blestemului păcatului; el avea să decadă
în statura sa fizică, în ceea ce priveste puterea de rezistentă si în puterea
morală si intelectuală, până când lumea va fi plină de tot felul de necazuri si
mizerie. Prin satisfacerea apetitului si a pasiunilor, oamenii vor ajunge
incapabili să mai aprecieze marile adevăruri ale Planului de Mântuire. Cu toate
acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, avea să
continue să se intereseze de oameni, invitându-i să ascundă slăbiciunile si
deficientele lor în El; avea să Se îngrijească de nevoile tuturor acelora care
prin credintă aveau să vină la El. Si totdeauna vor exista unii, putini la
număr, care vor păstra cunoasterea de Dumnezeu si vor rămâne nemânjiti,
nezdruncinati în mijlocul nelegiuirii ce abundă în jurul lor.
Jertfele si sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o
continuă amintire si o recunoastere plină de pocăintă a păcatului său, cum si o
mărturisire a credintei sale în Răscumpă-rătorul făgăduit. Ele aveau rolul de a
imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a
adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele
mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice spre a lua viata, pe care numai
Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima dată când el a fost martor al mortii si
a fost constient de faptul că, dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi
existat moartea omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima nevinovată,
el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al
Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a dat o mai profundă întelegere si un
sens mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăsi nimic altceva
decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Si el s-a minunat de bunătatea
infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare, pentru a-l salva pe cel
vinovat. O stea a sperantei a luminat întunericul si viitorul teribil,
eliberându-L de completa părăsire.
Dar Planul Mântuirii are un mai larg si mai profund scop decât mântuirea omului,
nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca
locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu asa cum ar
trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui
Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său
sacrificiu - influenta sa asupra inteligentelor altor lumi, ca si asupra omului
- Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: "Acum are
loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară. Si după ce voi fi înăltat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toti
oamenii" (Ioan 12,31-32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că
va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi
justificată atitudinea lui Dumnezeu si a Fiului fată de răzvrătirea lui Satana.
Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu si va descoperi natura si
rezultatele păcatului.
La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a
căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era gresită si
că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el tinea să
răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă
rânduielile divine erau necorespunzătoare, si deci era posibil să fie schimbate,
sau sunt desăvârsite si de neschimbat.
Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a hotărât să facă pământul împărătia
sa. Când i-a ispitit si i-a înfrânt pe Adam si Eva, el a crezut că a câstigat
stăpânirea asupra acestui pământ: "pentru că", spunea el, "ei m-au ales în
calitate de conducător al lor". El pretindea că iertarea era imposibil de
acordat păcătosului, si de aceea fiintele ce compuneau neamul omenesc căzut erau
de drept supusii lui, iar lumea era a lui. Dar Dumnezeu a dat pe singurul Său
scump Fiu - Unul egal cu Sine - să poarte pedeapsa nelegiuirii si să ofere o
cale prin care ei să poată fi readusi în gratia Sa si în căminul lor din Eden.
Hristos S-a angajat să-l răscumpere pe om si să salveze lumea din mâna lui
Satana. Marea luptă a început în ceruri si avea să fie decisă în acelasi loc, pe
acelasi teren pe care Satana îl pretindea ca fiind al lui.
A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, si anume ca Hristos să Se
umilească spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea si
din planetă în planetă, supraveghind si conducând totul, satisfăcând, în
providenta Sa, nevoile tuturor fiintelor din vasta Sa creatiune - ca El să
consimtă să părăsească slava Sa si să ia asupra Sa natura omenească, aceasta a
fost o taină pe care inteligentele necăzute în păcat din alte lumi doreau să o
înteleagă. Când Hristos a venit în lumea noastră în trup omenesc, toti erau
nespus de interesati să-L urmeze în timp ce parcurgea, pas cu pas, calea
însângerată de la iesle la Golgota. Cerul a retinut insultele si batjocurile pe
care El le-a primit si a stiut că ele au fost rostite la instigarea lui Satana.
Ei au văzut lucrarea agentilor împotrivirii mergând înainte, pe Satana, aducând
mereu întuneric, necazuri si suferintă asupra neamului omenesc, iar pe Hristos,
lucrând împotriva acestora. Ei au urmărit lupta dintre lumină si întuneric, în
timp ce aceasta crestea în intensitatea ei. Si când Hristos, în agonia Sa de pe
cruce, a strigat: "S-a sfârsit" (Ioan 19,30), un strigăt de triumf a răsunat
prin toate lumile si chiar în cer. Finalul marii lupte ce se desfăsura de atâta
timp în această lume era acum hotărât, si Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat
răspuns la întrebarea dacă Tatăl si Fiul au suficientă dragoste pentru om, ca să
dea pe fată renuntare la sine si un spirit de sacrificiu. Satana si-a descoperit
adevăratul său caracter, ca mincinos si ucigas. S-a văzut că acelasi spirit, cu
care el i-a convins pe fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi
manifestat dacă i se va permite să controleze fiintele inteligente ale cerului.
Într-un glas, fiintele din Universul întreg, care au rămas credincioase lui
Dumnezeu, s-au unit în a preamări conducerea divină.
Dacă Legea ar fi putut fi schimbată, atunci omul ar fi putut fi salvat si fără
sacrificiul lui Hristos; dar faptul că a trebuit ca Hristos să-Si dea viata
pentru neamul omenesc căzut dovedeste că Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe
păcătos de cerintele ei. S-a demonstrat astfel că plata păcatului este moartea.
Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine. Dar dacă
Legea ar fi fost desfiintată la cruce, asa cum pretind multi, atunci agonia si
moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i
da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, printul răului ar fi triumfat,
iar acuzatiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul
că Hristos a luat asupra Sa vinovătia nelegiuirii omului este un argument
puternic pentru toate fiintele inteligente, că Legea este de neschimbat, că
Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe fată renuntare la sine, si că dreptatea
si mila infinite s-au unit în administrarea guvernării Sale.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA