« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 3

Ispitirea si cãderea

        Nemaiavând posibilitatea sã stârneascã rãscoalã în ceruri, vrãjmãsia lui Satana împotriva lui Dumnezeu a gãsit un nou teren în a complota la ruina neamului omenesc. În fericirea si pacea perechii sfinte din Eden, el avea viziunea binecuvântãrii care, pentru el, era pentru totdeauna pierdutã. Stãpânit de invidie, s-a hotãrât sã-i incite la neascultare si sã aducã asupra lor vinovãtia si pedeapsa pãcatului. El avea sã schimbe iubirea lor în neîncredere si cântecele lor de laudã în reprosuri împotriva Fãcãtorului lor. În felul acesta, nu numai cã avea sã arunce aceste fiinte nevinovate în aceeasi mizerie pe care el însusi o trãia, ci avea sã arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu si sã producã durere în ceruri.
        Primii nostri pãrinti au fost avertizati cu privire la primejdia ce-i ameninta. Solii ceresti le-au înfãtisat istoria cãderii lui Satana, cum si complotul lui pentru nimicirea lor, dezvãluindu-le pe deplin natura guvernãrii divine pe care printul rãului cãuta s-o rãstoarne. Satana si ostile sale au cãzut datoritã neascultãrii de poruncile cele drepte ale lui Dumnezeu. Cât de important era, deci, ca Adam si Eva sã onoreze aceastã Lege, singura în stare sã mentinã ordinea si dreptatea.
        Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântã ca si Dumnezeu. Ea este o relevare a vointei Sale, o transcriere a caracterului Sãu, expresia iubirii si întelepciunii divine. Armonia creatiunii depinde de o desãvârsitã conformare a tuturor fiintelor, a tot ce existã, a ceea ce se miscã sau nu, cu Legea Creatorului. Dumnezeu a dat legi dupã care sã se conducã nu numai fiintele existente, ci toate lucrãrile naturii. Totul se aflã sub legi fixe, legi ce nu pot fi ignorate. Dar, în timp ce în naturã totul este guvernat de legi naturale, numai omul, dintre toate fiintele ce populeazã pãmântul, numai el este rãspunzãtor fatã de Legea moralã. Omului, coroana creatiunii Sale, Dumnezeu îi dã puterea sã înteleagã cerintele Sale, sã înteleagã dreptatea si generozitatea Legii Sale, cum si pretentiile ei sfinte fatã de el; iar omului i se cere sã rãspundã prin ascultare.
        Asemenea îngerilor, locuitorii Edenului fuseserã pusi la probã; fericirea lor putea fi mentinutã numai cu conditia credinciosiei fatã de Legea Creatorului. Ei puteau sã asculte si sã trãiascã sau sã nu asculte si sã piarã. Dumnezeu îi fãcuse beneficiarii unor bogate binecuvântãri; dar dacã ei aveau sã nesocoteascã voia Sa, El, care nu i-a crutat pe îngerii care au pãcãtuit, nu-i putea lãsa nici pe ei nepedepsiti; pãcatul avea sã ducã la pierderea darurilor Sale si sã aducã asupra lor mizeria si ruina.
        Îngerii i-au avertizat sã se pãzeascã de înselãciunile lui Satana, întrucât eforturile lui de a-i prinde în mrejele sale aveau sã fie neobosite. Atâta vreme cât ei erau ascultãtori de Dumnezeu, cel rãu nu le putea face nici un rãu; cãci, dacã era nevoie, toti îngerii cerului aveau sã fie trimisi în ajutorul lor. Dacã ei respingeau cu tãrie primele lui insinuãri, atunci aveau sã fie tot asa de în sigurantã ca si solii ceresti. Dar, dacã o datã cedau ispitei, natura lor avea sã ajungã atât de stricatã, încât sã nu mai aibã nici o putere si nici vointã în ei însisi ca sã reziste lui Satana.
        Pomul cunostintei a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultãrii si iubirii lor fatã de Dumnezeu. Domnul a considerat cã este bine sã le punã înainte o singurã restrictie referitoare la folosirea a tot ceea ce se aflã în grãdinã; dar, dacã ei aveau sã nesocoteascã voia Sa în legãturã cu acest lucru deosebit, aveau sã se facã vinovati de pãcatul neascultãrii. Satana nu avea sã-i urmãreascã totdeauna cu ispitele lui; el avea acces la ei numai la pomul din care le era interzis sã mãnânce. Dacã ei aveau sã cerceteze natura lui, se expuneau înselãciunilor lui. Erau sfãtuiti sã acorde o deosebitã atentie avertizãrii pe care Dumnezeu le-a dat-o si sã fie multumiti cu învãtãtura, cunostinta, pe care El a considerat de bine sã le-o transmitã.
        Pentru a aduce la îndeplinire lucrarea sa fãrã sã fie vãzut, Satana a ales sã foloseascã sarpele - ca medium - o travestire bine adaptatã pentru scopul pe care-l urmãrea, si anume înselarea lor. Sarpele a fost una dintre cele mai întelepte si mai frumoase creaturi de pe pãmânt. El avea aripi si, când zbura prin aer, oferea o priveliste de o strãlucire scânteietoare, având culoarea si strãlucirea aurului trecut prin foc. Odihnindu-se în ramurile bogat încãrcate cu roade ale pomului oprit si ospãtându-se cu delicioasele lui fructe, era un lucru ce atrãgea atentia si încânta ochiul celui ce-l privea. Astfel, în grãdina pãcii era ascuns nimicitorul, pândindu-si prada.
        Îngerii o avertizaserã pe Eva sã aibã grijã sã nu se despartã de sotul ei în timp ce erau ocupati cu lucrul lor de fiecare zi din grãdinã; lângã el, ea avea sã fie mai putin în primejdia de a fi ispititã decât dacã ar fi fost singurã. Dar, absorbitã de îndeletnicirea ei plãcutã, fãrã sã-si dea seama, s-a îndepãrtat de lângã el. Când si-a dat seama cã era singurã, a avut simtãmântul primejdiei, dar a dat la o parte teama, considerând cã are suficientã întelepciune si putere ca sã discearnã rãul si sã i se opunã. Nesocotind avertizarea îngerilor, ea s-a trezit deodatã privind cu admiratie si curiozitate la pomul oprit. Fructul era frumos si se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le-a îngãduit sã aibã acces la el. Acum era ocazia ce se oferea ispititorului. Ca si când era în stare sã priceapã cele ce se petreceau în mintea ei, el i s-a adresat: "Oare a zis Dumnezeu cu adevãrat: 'Sã nu mâncati din toti pomii din grãdinã?'" (Gen.3,2). Eva a fost surprinsã si a tresãrit, auzind parcã ecoul gândurilor ei. Dar sarpele a continuat cu o voce plinã de muzicalitate sã-i aducã laude subtile cu privire la neîntrecuta ei drãgãlãsenie, iar cuvintele lui nu-i displãceau. În loc sã fugã din locul acela, ea a întârziat, minunându-se cã aude un sarpe vorbind. Dacã i s-ar fi adresat o fiintã asemenea îngerilor, temerile ei ar fi fost trezite, dar ea nu s-a gândit niciodatã cã sarpele cel fascinant putea deveni un medium al vrãjmasului cãzut. La întrebarea ademenitoare a ispititorului, ea a rãspuns: "Putem sã mâncãm din rodul tuturor pomilor din grãdinã. Dar despre rodul pomului din mijlocul grãdinii, Dumnezeu a zis: 'Sã nu mâncati din el, si nici sã nu vã atingeti de el, ca sã nu muriti'. Atunci sarpele a zis femeii: 'Hotãrât, cã nu veti muri; dar Dumnezeu stie cã, în ziua în care veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si rãul'" (Gen.3,2-5).
        Înfruptându-se din acest pom, a declarat el, ei aveau sã ajungã într-o sferã mult mai înaltã a existentei lor si sã pãtrundã într-un vast câmp al cunostintei. Chiar el a mâncat din fructul oprit si, ca rezultat, a obtinut puterea de a vorbi. El a insinuat faptul cã din gelozie Dumnezeu voieste sã-i împiedice sã mãnânce din el, ca nu cumva sã ajungã si ei sã fie deopotrivã cu El. Datoritã proprietãtilor lui minunate de a da întelepciune si putere, El le-a interzis sã guste sau chiar sã se atingã de el. Ispititorul lasã sã se înteleagã cã, de fapt, avertizarea divinã nu avea sã fie realmente adusã la îndeplinire; ea era destinatã numai sã-i intimideze. Cum avea sã fie posibil pentru ei sã moarã? N-au mâncat ei oare din pomul vietii? Dumnezeu nu urmãrea altceva decât sã-i împiedice sã ajungã la o mai nobilã dezvoltare si la realizarea unei mai mari fericiri.
        Aceasta a fost si este lucrarea lui Satana, din zilele lui Adam si pânã în prezent, si el a urmãrit-o cu mare succes. El îi ispiteste pe oameni sã nu se încreadã în iubirea lui Dumnezeu si sã se îndoiascã de întelepciunea Lui. El cautã continuu sã trezeascã un spirit de curiozitate nesfântã, o dorintã nepotolitã si plinã de curiozitate de a pãtrunde în tainele întelepciunii si puterii divine. În eforturile lor de a descoperi ceea ce Dumnezeu a binevoit sã pãstreze ascuns, multi pierd din vedere adevãrurile pe care el le-a descoperit si care sunt esentiale pentru mântuire. Satana îi ispiteste pe oameni la neascultare, fãcându-i sã creadã cã în acest fel ei pãtrund într-un minunat câmp al cunoasterii. Dar toate acestea nu sunt decât o înselãciune. Plini de ideile lor despre progres, cãlcând în picioare cerintele lui Dumnezeu, merg pe drumul ce duce la degradare si moarte.
        Satana a spus sfintei perechi cã va avea de câstigat prin cãlcarea Legii lui Dumnezeu. Nu vedem noi si astãzi asemenea rationamente? Multi vorbesc despre îngustimea acelora care ascultã de poruncile lui Dumnezeu, în timp ce ei pretind a avea idei mai largi, bucurându-se de o mai mare libertate. Ce altceva este aceasta decât un ecou al vocii din Eden care spunea: "În ziua în care veti mânca din el" - cãlcând preceptele divine - "veti fi ca Dumnezeu"? Satana a sustinut faptul cã, mâncând din fructul oprit, a beneficiat de mult bine, dar n-a lãsat sã se vadã cã prin neascultare el a fost aruncat din ceruri. Desi el era constient de faptul cã pãcatul are ca rezultat o pierdere infinitã, a ascuns propria sa stare mizerabilã, cu scopul de a atrage si pe altii în situatia sa. Tot la fel, cãlcãtorul Legii lui Dumnezeu cautã acum sã ascundã adevãratul sãu caracter; el poate pretinde cã este sfânt, dar declaratia sa atât de pompoasã nu are alt efect decât acela cã-l face mai de temut, ca înselãtor. El este de partea lui Satana, cãlcând în picioare Legea lui Dumnezeu si determinându-i pe altii sã facã la fel, spre ruina lor vesnicã.
        Eva, într-adevãr, a crezut cuvintele lui Satana, dar credinta ei n-a scutit-o de pedeapsa pãcatului. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu si aceasta a fost ceea ce a dus la cãderea ei. În ziua judecãtii, oamenii nu vor fi condamnati pentru faptul cã în mod cinstit ei au crezut o minciunã, ci pentru cã n-au crezut adevãrul, pentru cã au neglijat ocazia de a învãta ce este adevãrul. Dimpotrivã, cu toatã sofisticãria lui Satana, este totdeauna un lucru dezastruos acela de a nu asculta de Dumnezeu. Noi trebuie sã ne consacrãm inimile ca sã cunoastem ce este adevãrul. Toate lectiile pe care Dumnezeu le-a lãsat sã fie cuprinse în Cuvântul Sãu sunt pentru avertizarea si învãtãtura noastrã. Ele nu sunt date ca sã ne scape de înselãciune. Nesocotirea lor va sfârsi în ruinã pentru noi. Putem fi siguri cã ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu vine de la Satana.
        Sarpele a rupt fructul din pomul oprit si l-a asezat în mâinile pe jumãtate împotrivitoare ale Evei. Apoi el i-a amintit propriile cuvinte, cã Dumnezeu le interzisese sã se atingã de pom ca sã nu moarã. Dar sarpele a spus cã ea nu avea sã sufere mai mult mâncând fructul oprit decât dacã l-ar atinge. Vãzând cã nimic rãu nu se întâmplã ca o consecintã a ceea ce a fãcut, Eva a devenit mai îndrãzneatã. Când a vãzut cã "pomul era bun de mâncat si plãcut de privit, si cã pomul era de dorit ca sã deschidã cuiva mintea", a "luat deci din rodul lui si a mâncat" (Gen.3,6). Fructul era delicios la gust si, pe când mânca din el, a avut senzatia cã simte o putere reînviorãtoare si s-a vãzut pãsind într-o pozitie mai înaltã a existentei sale. Fãrã teamã, a luat si a mâncat. Acum, pãcãtuind ea însãsi, Eva a devenit un agent al lui Satana în lucrarea de ruinare a sotului ei. Într-o stare de stranie si nenaturalã excitare, cu mâinile pline de fructele oprite, ea l-a cãutat si i-a povestit toate cele ce au avut loc.
        O expresie de întristare s-a întipãrit pe fata lui Adam. El era uimit si alarmat. La cuvintele Evei, el a rãspuns cã acesta trebuie sã fie vrãjmasul împotriva cãruia fuseserã avertizati; si, prin hotãrârea divinã, ea trebuia sã moarã. Ca rãspuns, ea l-a îmbiat sã mãnânce, repetând cuvintele sarpelui, cã nu vor muri, cu sigurantã. Ea a considerat cã lucrul acesta trebuie sã fie adevãrat, pentru cã nu simtea nici o dovadã a dizgratiei lui Dumnezeu, ci din contrã, trãia experienta unei plãcute si înãltãtoare influente, care umplea fiecare facultate cu un nou suflu de viatã si care - gândea ea - era inspirat de soli ceresti.
        Adam a înteles cã tovarãsa sa a cãlcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliste ce le-a fost pusã ca test al credinciosiei si iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptã teribilã. El deplângea faptul cã îngãduise Evei sã rãtãceascã departe de el. Dar acum fapta fusese sãvârsitã; el trebuia sã se despartã de aceea a cãrei societate fusese bucuria sa. Cum avea sã suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu si a sfintilor Sãi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam întelesese destinul mãret ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacã ei rãmâneau credinciosi lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântãri erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii sãi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunostinta si credinciosia fatã de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el si nu putea suporta gândul despãrtirii. Nu putea pricepe cã aceeasi Putere Infinitã, care din pulberea pãmântului i-a creat o fiintã vie, frumoasã, si, din iubire pentru el, i-a dat un tovarãs, putea sã-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotãrât sã împãrtãseascã soarta ei; dacã ea trebuia sã moarã, si el avea sã moarã împreunã cu ea. În definitiv, gândea el, nu cumva erau adevãrate cuvintele sarpelui cel întelept? Eva era în ochii lui tot asa de frumoasã si nevinovatã ca si înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât pânã atunci. Nici un semn al mortii nu a apãrut în fiinta ei si el se hotãrî repede sã înfrunte consecintele. A luat fructul si l-a mâncat repede. Dupã pãcãtuirea sa, Adam se vedea - la început - pãsind într-o altã sferã a existentei sale. Dar, nu dupã mult timp, gândul pãcãtuirii sale l-a umplut de groazã. Aerul, care pânã atunci fusese la o temperaturã blândã si uniformã, acum pãrea cã îngheatã perechea vinovatã. Iubirea si pacea care fuseserã partea lor s-au dus, iar în locul lor ei aveau simtãmântul pãcatului, o teamã pentru viitor, o goliciune a sufletului. Vesmântul de luminã care-i acoperea acum a dispãrut si, pentru a-l înlocui, ei au încercat sã dea formã unui acoperãmânt pentru ei; cãci goi, nu puteau sã dea ochii cu Dumnezeu si cu sfintii îngeri.
        Acum ei începeau sã vadã adevãratul caracter al pãcatului lor. Adam i-a reprosat tovarãsei sale actul sãu nebunesc de a pleca de lângã el si de a îngãdui sã fie înselatã de cãtre sarpe; dar amândoi se mângâiau la gândul cã Dumnezeu, care le dãduse atâtea dovezi ale iubirii Sale, avea sã-i ierte pentru acest unic pãcat sau cã, totusi, nu aveau sã fie supusi unei pedepse atât de teribile, cum se temeau cã va fi.
        Satana triumfa pentru succesul sãu. El a ispitit femeia, ca aceasta sã nu se mai încreadã în iubirea lui Hristos, sã se îndoiascã de întelepciunea Lui, sã calce Legea Sa si, prin ea, el a fãcut ca Adam sã fie înfrânt.
        Dar Marele Dãtãtor al Legii era gata sã facã cunoscut lui Adam si Evei consecintele pãcatului lor. Prezenta divinã se manifestã în grãdinã. În nevinovãtia si sfintenia lor, ei salutau cu bucurie apropierea Creatorului lor; dar acum" ei au fugit plini de groazã, cãutând sã se ascundã în cele mai retrase colturi ale grãdinii. Dar "Domnul Dumnezeu a chemat pe om, si i-a zis: 'Unde esti?' El a rãspuns: 'ti-am auzit glasul în grãdinã si mi-a fost fricã, pentru cã eram gol, si m-am ascuns.' Si Domnul a zis: 'Cine ti-a spus cã esti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îti poruncisem sã nu mãnânci?'" (Gen.3,9.11).
        Adam nu putea nici sã nege, nici sã scuze pãcatul sãu; dar, în loc sã dea pe fatã pocãintã, el a fãcut tot posibilul sã arunce vina asupra sotiei si, în acest fel, asupra lui Dumnezeu Însusi: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca sã fie lângã mine, ea mi-a dat din pom si am mâncat" (Gen.3,12). El, care din iubire pentru Eva, în mod deliberat, a ales sã piardã aprobarea lui Dumnezeu, cãminul sãu din Paradis si o viatã vesnicã plinã de bucurie, putea acum, dupã cãderea sa, sã se strãduiascã sã-i facã rãspunzãtori pentru pãcat pe tovarãsa sa si chiar pe Creatorul sãu. Atât de teribilã este puterea rãului!
        Când femeia a fost întrebatã: "Ce ai fãcut?", ea a rãspuns: "Sarpele m-a amãgit, si am mâncat din pom" (Gen.3,13). "De ce ai creat sarpele?" - acestea erau întrebãrile ce implicit se gãseau în scuza ei pentru pãcatul fãptuit. Astfel, asemenea lui Adam, ea Îl fãcea pe Dumnezeu rãspunzãtor pentru cãderea lor. Spiritul îndreptãtirii de sine îsi are originea în tatãl minciunii; el a fost nutrit de cãtre primii nostri pãrinti de îndatã ce ei s-au supus influentei lui Satana si a fost manifestat de cãtre toti fiii si fiicele lui Adam. În loc ca în umilintã sã-si mãrturiseascã pãcatele, ei cautã sã se apere aruncând vina asupra altora, asupra împrejurãrilor sau asupra lui Dumnezeu, fãcând chiar din binecuvântãrile Sale o ocazie de a murmura împotriva Lui.
        Domnul a pronuntat atunci sentinta împotriva sarpelui: "Fiindcã ai fãcut lucrul acesta, blestemat esti între toate vitele si între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vietii tale sã te târãsti pe pântece, si sã mãnânci tãrânã" (Gen.3,14). Deoarece a fost folosit de Satana ca medium, sarpele avea sã aibã partea sa în judecata divinã. Din cea mai frumoasã si cea mai admiratã dintre toate creaturile câmpului, el avea sã devinã cea mai respingãtoare si cea mai detestatã dintre toate, de temut si urâtã atât de oameni, cât si de animale. Cuvintele adresate mai departe sarpelui se aplicã direct lui Satana, arãtând înainte spre înfrângerea si distrugerea lui finalã: "Vrãjmãsie voi pune între tine si femeie, între sãmânta ta si sãmânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi cãlcâiul" (Gen.3,15).
        Evei i s-a vorbit despre necazul si durerea care de atunci încolo trebuia sã fie partea ei. Domnul spune: "Dorintele tale se vor tine dupã bãrbatul tãu, iar el va stãpâni peste tine" (Gen.3,16). La creatiune, Dumnezeu a fãcut-o sã fie egalã cu Adam. Dacã ei rãmâneau ascultãtori de Dumnezeu - în armonie cu marea Sa lege a iubirii - aveau sã fie totdeauna în armonie unul cu altul; pãcatul însã a adus discordie, iar unirea lor putea fi acum mentinutã si armonia pãstratã numai cu pretul supunerii din partea unuia sau altuia. Eva a fost prima care a pãcãtuit. Ea a cãzut în ispitã datoritã faptului cã s-a despãrtit de tovarãsul ei, contrar poruncii divine. Datoritã cererii ei a pãcãtuit Adam si de aceea ea a fost pusã sub stãpânirea sotului ei. Dacã principiile cuprinse în Legea lui Dumnezeu ar fi fost urmate de cãtre neamul omenesc cãzut, aceastã sentintã, desi apãrutã ca un rezultat al pãcatului, s-ar fi dovedit totusi o binecuvântare pentru ei; dar faptul cã bãrbatul a abuzat de suprematia ce i-a fost datã a fãcut adesea ca soarta femeii sã fie foarte amarã, fãcându-i viata o povarã.
        Eva fusese în mod desãvârsit fericitã lângã sotul ei, în grãdina Edenului; dar, asemenea nelinistitelor Eve moderne, ei îi plãcea sã creadã în speranta pãtrunderii într-o sferã mai înaltã decât aceea pe care i-o hotãrâse Dumnezeu. În încercarea de a se ridica mai presus de pozitia sa initialã, ea a cãzut cu mult mai jos decât aceasta. Un rezultat asemãnãtor va fi partea tuturor acelora care nu sunt binevoitoare sã-si împlineascã cu bucurie îndatoririle vietii în armonie cu planul lui Dumnezeu. În eforturile lor de a ajunge la pozitii pentru care El nu le-a rânduit, multe lasã vacante locurile în care puteau fi o binecuvântare. În dorinta lor pentru o sferã mai înaltã, multe sacrificã adevãrata demnitate femininã, cum si nobletea caracterului si lasã nefãcutã chiar lucrarea pe care Cerul le-a dat s-o facã.
        Lui Adam, Domnul i-a spus: "Fiindcã ai ascultat de glasul nevestei tale, si ai mâncat din pomul despre care îti poruncisem: 'Sã nu mãnânci deloc din el', blestemat este acum pãmântul din pricina ta. Cu multã trudã sã-ti scoti hrana din el în toate zilele vietii tale; spini si pãlãmidã sã-ti dea, si sã mãnânci iarba de pe câmp. În sudoarea fetei tale sã-ti mãnânci pâinea, pânã te vei întoarce în pãmânt, cãci din el ai fost luat; cãci tãrânã esti, si în tãrânã te vei întoarce" (Gen.3,17-19).
        Nu a fost voia lui Dumnezeu ca perechea fãrã pãcat sã cunoascã ceva în ceea ce priveste pãcatul. El le-a dat cu îmbelsugare binele si a retinut de la ei rãul. Dar, împotriva poruncii Sale, ei au mâncat din pomul oprit si acum ei vor continua sã mãnânce din el - vor cunoaste rãul - în toate zilele vietii lor. Din acel moment, neamul omenesc avea sã fie chinuit, hãituit de ispitele lui Satana. În loc de munca dãtãtoare de fericire, ce le fusese datã pânã atunci, îngrijorarea si truda aveau sã fie partea lor. Ei aveau sã sufere dezamãgire, durere, suferintã si, în cele din urmã, moartea.
        Sub blestemul pãcatului, întreaga naturã avea sã dea mãrturie omului despre caracterul si consecintele rãzvrãtirii împotriva lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a fãcut pe om, El l-a fãcut stãpân peste pãmânt si peste toate vietuitoarele de pe el. Atâta vreme cât Adam a rãmas credincios Cerului, întreaga naturã îi era supusã. Dar când s-a rãzvrãtit împotriva Legii divine, fiintele inferioare s-au rãzvrãtit împotriva lui. Astfel, în marea Sa milã, Domnul avea sã le arate oamenilor sfintenia Legii Sale si avea sã-i facã sã vadã, din propria lor experientã, primejdia înlãturãrii ei chiar si în mãsura cea mai micã.
        Si viata de trudã si griji care avea sã fie de acum încolo partea omului a fost datã si ea cu iubire. Datoritã pãcatului sãu, era necesarã o disciplinã, trebuia sã punã un control asupra apetitului si pasiunii si sã dezvolte obiceiul stãpânirii de sine. Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina si degradarea pãcatului.
        Avertizarea adresatã primilor nostri pãrinti: "În ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit" (Gen.2,17) nu însemna cã ei aveau sã moarã chiar în ziua în care s-au înfruptat din fructul oprit. Dar în acea zi avea sã fie pronuntatã irevocabila sentintã. Nemurirea le-a fost fãgãduitã cu conditia ascultãrii; prin pãcãtuire ei aveau sã piardã viata vesnicã. Chiar în ziua aceea, ei aveau sã fie condamnati la moarte.
        Pentru a avea o existentã vesnicã, omul trebuia sã continue sã se împãrtãseascã din pomul vietii. Nemaiavând aceastã posibilitate, vitalitatea lui avea sã scadã în mod treptat, pânã când viata avea sã se termine. A fost planul lui Satana acela ca Adam si Eva, prin neascultare, sã atragã dizgratia lui Dumnezeu; si apoi, dacã dãdeau gres în a obtine iertare, el a sperat cã ei aveau sã mãnânce mai departe din pomul vietii, perpetuând astfel existenta pãcatului si a mizeriei. Dar, dupã cãderea omului, îngerii sfinti au fost imediat însãrcinati sã pãzeascã pomul vietii. În jurul pomului vietii, acesti îngeri fãceau sã strãluceascã raze de luminã, dând înfãtisarea unei sãbii strãlucitoare. Nimeni din familia lui Adam n-a avut îngãduinta sã treacã peste aceastã barierã si sã se înfrupte din fructele dãtãtoare de viatã - de aceea nu existã nici un pãcãtos nemuritor.
        Valul durerilor care au urmat dupã pãcãtuirea primilor nostri pãrinti este privit de multi ca fiind o consecintã prea severã pentru un pãcat atât de mic si acestia pun sub semnul întrebãrii întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, în comportamentul Sãu cu omul. Dar dacã acestia ar privi mai profund aceastã problemã, atunci ar putea discerne greseala lor. Dumnezeu l-a creat pe om dupã chipul Sãu, fãrã pãcat. Pãmântul trebuia sã fie populat cu fiinte ce aveau sã fie numai cu putin mai prejos decât îngerii; dar ascultarea lor trebuia sã fie probatã, cãci Dumnezeu nu putea îngãdui ca lumea sã fie plinã cu aceia care aveau sã nesocoteascã Legea Sa. Si totusi, în marea Sa milã, El nu l-a supus pe Adam la o încercare prea severã. Iar faptul cã interdictia era foarte usoarã face ca pãcatul sã fie nemãsurat de mare. Dacã Adam nu putea sã treacã cu bine prin cea mai micã dintre probe, cum avea el sã suporte o încercare mult mai mare, dacã aveau sã i se încredinteze responsabilitãti mai înalte?
        Dacã Adam ar fi fost supus unor probe mult mai mari, atunci aceia a cãror inimã înclinã spre rãu aveau sã gãseascã scuze pentru ei, spunând: "Aceasta este o problemã neînsemnatã, iar pe Dumnezeu nu Îl intereseazã lucrurile mici". Si astfel, avea sã fie o continuã pãcãtuire în lucruri considerate ca fiind fãrã importantã, care trec nemustrate între oameni. Dar Domnul a fãcut clar faptul cã pãcatul, indiferent de mãrimea lui, este o ofensã la adresa Lui.
        Eva a considerat ca fiind un lucru mic acela de a nu asculta de Dumnezeu, mâncând din fructul oprit, ispitindu-l de asemenea si pe sotul ei ca sã pãcãtuiascã; dar pãcatul lor a deschis larg portile unui potop de vaiuri ce s-au abãtut asupra lumii. Cine poate cunoaste, în momentul ispitei, urmãrile teribile ce vor rezulta dintr-un pas gresit?
        Multi dintre aceia care învatã cã Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie pentru om sustin cã este imposibil pentru el sã asculte preceptele ei. Dar, dacã lucrul acesta ar fi adevãrat, atunci de ce a suferit Adam pedeapsa neascultãrii? Pãcatul primilor nostri pãrinti a adus vina si necazul asupra lumii si, dacã n-ar fi fost bunãtatea si mila lui Dumnezeu, ar fi cufundat neamul omenesc într-o disperare lipsitã de sperantã. Nimeni sã nu se însele singur. "Plata pãcatului este moartea" (Rom.6,23). Legea lui Dumnezeu nu poate fi nicidecum cãlcatã acum, fãrã ca cel în cauzã sã nu-si primeascã pedeapsa, dupã cum a fost si atunci când sentinta s-a pronuntat asupra pãrintelui omenirii.
        Dupã pãcatul lor, Adam si Eva nu mai puteau sã locuiascã în Eden. Ei au cerut cu stãruintã sã rãmânã în cãminul nevinovãtiei si bucuriei lor. Ei au mãrturisit cã au pierdut orice drept la acel cãmin fericit, pentru viitor angajându-se sã dea pe fatã o strictã ascultare de Dumnezeu. Dar li s-a spus cã, datoritã pãcatului, natura lor s-a stricat; ei si-au slãbit astfel puterea de a rezista rãului si au deschis calea ca Satana sã poatã avea mai repede acces la ei. În nevinovãtia lor, ei s-au supus ispitei; iar acum, într-o stare de constientã vinovãtie, vor avea mai putinã putere sã-si mentinã integritatea.
        În umilintã si cu o amãrãciune ce nu se poate descrie, ei si-au luat rãmas bun de la cãminul lor frumos si au plecat sã locuiascã pe pãmântul care se afla acum sub blestemul pãcatului. Atmosfera, cândva blândã si cu temperaturã uniformã, era acum supusã unor schimbãri vizibile si, în mila Sa, Domnul le-a fãcut o îmbrãcãminte din piei, ca o protectie împotriva cãldurii si frigului excesiv.
        Când au vãzut florile ofilindu-se si frunzele cãzând, primele semne ale decãderii, Adam si tovarãsa sa au plâns mult mai mult decât îi plâng oamenii pe mortii lor. Moartea fragilelor si delicatelor flori era, într-adevãr, un motiv de durere; dar, când pomilor celor falnici le cãdeau frunzele, scena aceasta le-a adus în mod viu în minte faptul dureros, cã moartea este partea a tot ce are viatã.
        Grãdina Edenului a rãmas mult timp pe pãmânt, dupã ce omul a fost expatriat de pe plãcutele ei alei. Neamului omenesc cãzut i-a fost îngãduit mult timp sã priveascã la cãminul nevinovãtiei, numai intrarea în grãdinã fiind opritã de cãtre îngerii pãzitori. La poarta Paradisului, pãzitã de heruvimi, se descoperea slava divinã. Aici veneau Adam si fiii sãi sã se închine lui Dumnezeu. Aici ei si-au reînnoit legãmântul de ascultare fatã de acea Lege pe care au cãlcat-o, fiind astfel îndepãrtati din Eden. Când valul de nelegiuire s-a întins asupra pãmântului si stricãciunea oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sãdise Edenul l-a luat de pe pãmânt. Dar, la reînnoirea finalã, când vor fi "un cer nou si un pãmânt nou" (Apoc.21,1), el va fi readus pe pãmânt, mult mai glorios împodobit decât a fost la început.
        Atunci cei ce au pãzit poruncile lui Dumnezeu vor respira sub pomul vietii vitalitatea aceea dãtãtoare de nemurire; si, de-a lungul veacurilor nesfârsite, locuitorii lumilor necãzute vor vedea în acea grãdinã a bucuriei o dovadã a lucrãrii desãvârsite a creatiunii lui Dumnezeu, neatinsã de blestemul pãcatului, un exemplu de ceea ce ar fi putut deveni pãmântul, dacã omul ar fi adus la îndeplinire planul glorios al Creatorului.
 

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA