| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 2
Creatiunea
Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, si toată ostirea prin suflarea
gurii Lui". "Căci El zice, si se face; porunceste si ce porunceste ia fiintă"
(Ps.33,6.9). "El a asezat pământul pe temeliile lui, si niciodată nu se va
clătina" (Ps.104,5). Când a iesit din mâna Creatorului său, pământul era
deosebit de frumos. Suprafata sa era variat dispusă, cu munti, dealuri si câmpii,
intersectate din loc în loc de râuri mari si lacuri încântătoare; dar dealurile
si muntii nu erau prăpăstiosi si accidentati, plini de coborâsuri ametitoare si
abisuri înspăimântătoare, asa cum sunt astăzi; vârfurile ascutite si inegale ale
muntilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca
pretutindeni să crească o vegetatie luxuriantă. Nu existau mlastini nesănătoase
sau pământuri aride. Boschete pline de farmec si flori delicate se înfătisau
ochilor în orice parte ai fi privit. Înăltimile erau acoperite de copaci mult
mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat si sănătos, nepoluat
de miasme otrăvitoare. Întreaga priveliste întrecea în frumusete chiar si
grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Ostile ceresti
priveau scena cu încântare si se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui
Dumnezeu. După ce pământul, cu bogătia vietii animale si vegetale, a fost adus
la existentă, omul, coroana lucrării Creatorului, pentru care a fost făcut
pământul în toată frumusetea lui, a fost adus si el în prim planul actiunii
divine. Lui i-a fost dată stăpânirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde
cu privirea; căci "Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră; el să stăpânească" peste tot pământul". Astfel, "Dumnezeu
a făcut pe om după chipul Său" parte bărbătească si parte femeiască i-a făcut"
(Gen.1,26-27). Aici este prezentată în mod clar originea neamului omenesc; iar
raportul divin este asa de clar prezentat, încât nu lasă nici o posibilitate de
a se trage concluzii gresite. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu este
nici o taină în aceasta. Nu există nici un temei pentru a presupune că omul a
evoluat printr-un mod lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viată
animală sau vegetală. O astfel de învătătură înjoseste marea lucrare a
Creatorului, coborând-o la nivelul îngust al conceptiilor omenesti. Oamenii sunt
atât de porniti să-L excludă pe Dumnezeu de la conducerea Universului, încât ei
au înjosit omul, jefuindu-l de demnitatea originii sale. Dumnezeu, care a asezat
lumile înstelate în înăltime si a colorat cu o măiestrită delicatete florile de
pe câmp, care a umplut cerul si pământul cu minunătiile puterii Sale, atunci
când a sosit timpul să încoroneze glorioasa Sa lucrare, să aseze în mijlocul ei
pe cineva care să stea ca un stăpân al acestui minunat pământ, n-a dat gres în a
crea o fiintă vrednică de mâinile care i-au dat viată. Genealogia neamului
nostru omenesc, asa cum ne este dată prin inspiratie, ne duce înapoi la originea
sa, nu la o linie de germeni, moluste si patrupede în dezvoltare, ci la Marele
Creator. Desi format din tărână, Adam a fost "fiul lui Dumnezeu". El a fost
asezat ca reprezentant al lui Dumnezeu, mai presus de fiintele inferioare. Ele
nu sunt capabile să înteleagă sau să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu,
totusi au fost făcute cu capacitatea de a iubi si a sluji omului. Psalmistul
spune: "I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub
picioarele lui" fiarele câmpului, păsările cerului" si tot ce străbate cărările
mărilor" (Ps.8,6-8). Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în
înfătisarea exterioară, cât si în caracter. Numai Hristos singur este "întipărirea
Fiintei" (Evr.1,3) Tatălui; omul însă a fost făcut "după chipul" lui Dumnezeu.
Natura sa era în armonie cu vointa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să
înteleagă lucrurile dumnezeiesti. Sentimentele sale erau curate; apetitul si
pasiunile lui erau sub controlul ratiunii. El era sfânt si fericit, purtând
chipul lui Dumnezeu si fiind în perfectă ascultare de vointa Sa. Când a iesit
din mâna Creatorului său, omul avea o statură impozantă si o simetrie perfectă.
Înfătisarea lui purta amprenta sănătătii si strălucea de viată si sănătate.
Înăltimea staturii lui Adam era mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc
astăzi pe pământ. Eva era putin mai mică în statură; totusi, înfătisarea ei era
plină de frumusete. Perechea lipsită de păcat nu purta nici un vesmânt
artificial; ei erau îmbrăcati cu un acoperământ de lumină si slavă, asa cum
poartă îngerii. Atâta vreme cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, acest
acoperământ de lumină a continuat să-i învesmânteze. După crearea lui Adam,
fiecare fiintă creată a fost adusă înaintea lui ca să-si primească numele; el a
văzut că fiecăreia îi fusese dat un tovarăs, dar printre ele "nu si-a găsit nici
un ajutor care să i se potrivească" (Gen.2,20). Printre toate creaturile pe care
Dumnezeu le-a făcut pe pământ, nu era nici una care să fie deopotrivă cu omul. Si
Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor
potrivit pentru el" (Gen.2,18). Omul n-a fost făcut să trăiască în singurătate;
el trebuia să fie o fiintă sociabilă. Fără un tovarăs, frumusetea peisajului si
desfătarea activitătii din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar
comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorinta, nevoia de simpatie si
tovărăsie. Nu era nimeni de aceeasi natură cu el, care să iubească si să fie
iubit. Dumnezeu personal i-a dat lui Adam un tovarăs. El i-a făcut ajutorul "potrivit
pentru el", un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit să fie
tovarăsul său si care putea fi una cu el în iubire si simpatie. Eva a fost
creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l
controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în
picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită
si ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui si carne din carnea lui,
ea era cel de-al doilea eu al său, înfătisând strânsa unire si atasamentul plin
de afectiune ce trebuie să existe în această legătură. "Căci nimeni nu si-a urât
vreodată trupul lui, ci îl hrăneste si îl îngrijeste" (Ef.5,29). "De aceea va
lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor
face un singur trup" (Gen.2,24). Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima
căsătorie. Astfel, această institutie Îl are ca întemeietor pe Creatorul
universului. "Căsătoria să fie tinută în toată cinstea" (Evr.13,4); ea a fost
unul dintre primele daruri pe care le-a dat Dumnezeu omului si este una dintre
cele două institutii pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de
poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute si urmate în
această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocroteste curătia si
fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului si îi înaltă
natura fizică, intelectuală si morală. "Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină
în Eden spre răsărit; si a pus acolo pe omul pe care-l întocmise" (Gen.2,8). Tot
ceea ce a făcut Dumnezeu a fost de o frumusete desăvârsită si nimic nu lipsea
care ar fi putut contribui la fericirea perechii sfinte; si totusi, Dumnezeu
le-a mai dat încă un semn al iubirii Sale, pregătind în mod special o grădină
care să fie căminul lor. În această grădină erau toate soiurile de pomi, multi
din ei plini de parfum si fructe delicioase. Erau vii plăcute, crescând înalte,
înfătisându-se totusi în modul cel mai plăcut, cu mlăditele lor încovoindu-se
gata să se rupă de greutatea rodului îmbietor al celor mai variate si bogate
soiuri. Munca lui Adam si a Evei era aceea de a aranja ramurile vitei ca să
formeze bolti, făcând astfel pentru ei o locuintă din copacii plini de viată si
acoperiti de frunze si fructe. Se aflau acolo flori pline de un parfum suav, de
o bogată paletă coloristică. În mijlocul grădinii se afla pomul vietii,
întrecând în înfătisarea lui maiestuoasă toti ceilalti pomi. Fructele lui aveau
înfătisarea unor mere de aur si argint si aveau puterea de a perpetua viata.
Creatiunea era acum completă. "Astfel au fost sfârsite cerurile si pământul si
toată ostirea lor". "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; si iată că erau foarte
bune" (Gen.1,31). Edenul înflorise pe pământ. Adam si Eva aveau cale liberă la
pomul vietii. Nici o pată a păcatului si nici o umbră a mortii nu întina
minunata creatiune. "Stelele diminetii izbucneau în cântări de bucurie si" toti
fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie" (Iov.38,7). Iehova cel mare a pus
temeliile pământului; El a îmbrăcat tot pământul în vesmântul frumusetii si l-a
umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului; El a creat toate minunătiile
pământului si ale mării. În sase zile, lucrarea cea mare de creatiune a fost
terminată. Si "Dumnezeu" S-a odihnit în ziua a saptea, de toată lucrarea Lui pe
care o făcuse. Si Dumnezeu a binecuvântat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru
că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise si o
făcuse" (Gen.2,2-3). Dumnezeu a privit cu satisfactie asupra lucrării mâinilor
Sale. Totul era desăvârsit, vrednic de autorul divin, si El S-a odihnit, nu ca
unul care era obosit, ci ca unul care era satisfăcut de roadele întelepciunii si
bunătătii Sale si de manifestarea slavei Sale. După ce S-a odihnit în ziua a saptea,
Dumnezeu a sfintit-o sau a pus-o deoparte, ca o zi de odihnă pentru om. Urmând
exemplul Creatorului, omul trebuie să se odihnească în această zi sfântă, pentru
ca, atunci când va privi cerurile si pământul, el să poată medita asupra marii
lucrări de creatiune a lui Dumnezeu si pentru ca, văzând dovezile întelepciunii
si bunătătii lui Dumnezeu, inima sa să poată fi plină de iubire si respect fată
de Făcătorul ei. În Eden, Dumnezeu a instituit un monument de aducere aminte a
lucrării Sale de creatiune, asezând binecuvântarea Sa asupra zilei a saptea.
Sabatul a fost dat lui Adam, părintele si reprezentantul întregii familii
omenesti. Observarea lui trebuia să fie un act de recunoastere plină de
multumire din partea tuturor celor ce aveau să locuiască pe suprafata pământului,
că Dumnezeu a fost Creatorul lor si El este Suveranul lor legitim, că ei erau
lucrarea mâinilor Lui si supusi ai autoritătii Sale. În acest fel, institutia
Sabatului era în totul comemorativă si dată întregii omeniri. Nu era nimic în el
care să umbrească sau să restrângă cumva aplicarea lui la vreun om. Dumnezeu a
văzut că Sabatul era esential pentru om, chiar si în Paradis. El avea nevoie să
lase deoparte, în una din cele sapte zile, propriile sale interese si ocupatii,
pentru ca să poată contempla mai profund lucrările lui Dumnezeu si să mediteze
asupra puterii si bunătătii Sale. El avea nevoie de Sabat ca să-i reamintească
mai viu de Dumnezeu si să-i trezească multumirea pentru toate cele de care se
bucura, pe care le avea si care veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului. A
fost planul lui Dumnezeu ca Sabatul să îndrepte mintea oamenilor la contemplarea
lucrării creatiunii Sale. Natura vorbeste ratiunii lor, declarând că există un
Dumnezeu viu, un Dumnezeu Creator, Conducătorul suprem a toate. "Cerurile spun
slava lui Dumnezeu, si întinderea lor vesteste lucrarea mâinilor Lui. O zi
istoriseste alteia acest lucru, o noapte dă de stire alteia despre el"
(Ps.19,1.2). Frumusetea ce îmbracă pământul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu.
Noi o putem vedea în dealurile cele vesnice, în pomii cei falnici, în mugurii ce
se deschid, cum si în florile cele suave. Toate vorbesc despre Dumnezeu. Sabatul,
arătând totdeauna spre El, care le-a făcut pe toate, îi îndeamnă pe oameni să
deschidă marea carte a naturii si să urmărească acolo dovezile întelepciunii,
puterii si iubirii Creatorului. Primii nostri părinti, desi creati nevinovati si
sfinti, nu erau în afara posibilitătii de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenti
morali liberi, capabili să aprecieze întelepciunea si bunătatea caracterului Său,
cum si dreptatea cerintelor Sale, si, în deplină libertate si cunostintă de
cauză, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea
cu Dumnezeu si cu sfintii îngeri; dar mai înainte ca să li se acorde viata
vesnică, credinciosia lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul
existentei omului a fost pusă o interdictie asupra dorintei de satisfacere a
poftei, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana. Pomul
cunostintei, care se afla alături de pomul vietii în mijlocul grădinii, avea să
fie un mijloc de testare a ascultării, credintei si iubirii primilor nostri
părinti. În timp ce li s-a permis să mănânce după plăcere din toti ceilalti pomi,
din acest pom erau opriti să guste, sub amenintarea pedepsei cu moartea. De
asemenea, ei aveau să fie supusi ispitirilor lui Satana; dar, dacă aveau să
treacă cu bine proba, în final ei aveau să fie asezati în afara puterii lui,
bucurându-se vesnic de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a asezat pe om sub lege,
ca o conditie indispensabilă a existentei sale. El era un supus al guvernării
divine si nu poate exista guvernare fără lege. Dumnezeu putea să-l creeze pe om
fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a
atinge fructul oprit; dar în cazul acesta omul n-ar mai fi fost un agent moral
liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu avea
să fie voluntară, ci fortată. În situatia aceasta nu putea avea loc nici o
dezvoltare a caracterului. O astfel de situatie ar fi fost contrară planului lui
Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om,
ca fiintă inteligentă, si acest lucru ar fi întărit acuzatia lui Satana,
potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară. Dumnezeu l-a făcut pe om
neprihănit; El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de
tendinte spre rău, spre păcat. El l-a înzestrat cu o deosebită putere
intelectuală si i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi
credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârsită si continuă,
era conditia fericirii vesnice. În această conditie, el avea să aibă acces la
pomul vietii.
Căminul primilor nostri părinti avea să fie un model pentru alte cămine, pe
măsură ce copiii lor aveau să plece de lângă ei si să stăpânească pământul.
Căminul acela, înfrumusetat chiar de mâna lui Dumnezeu, nu era un palat magnific.
Oamenii, în mândria lor, îsi găsesc plăcerea în ridicarea de edificii
strălucitoare si costisitoare, glorificându-se prin lucrarea mâinilor lor.
Dumnezeu însă l-a asezat pe Adam într-o grădină. Acesta era căminul său. Cerul
albastru era acoperământul lui, pământul, cu delicatele lui flori si cu covorul
ierbii de un verde viu, era podeaua căminului, iar ramurile încărcate de frunze
ale pomilor deosebit de frumosi formau baldachinul lui. Peretii lui erau plini
cu cele mai strălucitoare podoabe - lucrarea mâinilor Marelui Artist. De jur
împrejurul perechii sfinte se găsea o lectie valabilă pentru toate timpurile, si
anume că adevărata fericire nu se găseste în satisfacerea mândriei si luxului,
ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai
putină atentie la ceea ce este artificial si ar cultiva o mai mare simplitate,
ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea
lor. Mândria si ambitia nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt
într-adevăr întelepti vor găsi suficiente si înăltătoare plăceri în izvoarele de
bucurie pe care Dumnezeu le-a asezat si le asează la îndemâna tuturor.
Locuitorilor Edenului le-a fost încredintată grija grădinii, "ca s-o lucreze si
s-o păzească" (Gen.2,15). Ocupatia lor nu era obositoare, ci plăcută si
reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i
ocupe mintea, să-i întărească corpul si să-i dezvolte capacitătile. În
activitatea intelectuală si fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte
plăceri ale existentei sale sfinte. Si atunci când, ca urmare a neascultării
sale, el a fost îndepărtat din frumosul său cămin si obligat să se lupte cu
ariditatea pământului ca să-si câstige pâinea cea de toate zilele, chiar această
muncă, desi cu totul diferită de ocupatia plăcută din grădina Edenului, era un
scut împotriva ispitei si un izvor de fericire. Cei care consideră munca un
blestem, chiar dacă ea este însotită de oboseală si durere, gresesc. Adesea, cei
bogati privesc în jos cu dispret la clasa muncitoare, dar faptul acesta este în
totul în opozitie cu planul lui Dumnezeu în crearea omului. Ce sunt oare toate
averile pe care cel mai avut om le are, în comparatie cu mostenirea dată
nobilului Adam? Si cu toate acestea, Adam nu trebuia să fie lenes. Creatorul
nostru, care stie ce este spre binele si fericirea omului, i-a stabilit lui Adam
lucrarea pe care o avea de făcut. Adevărata bucurie a vietii este aflată numai
de bărbatii si femeile care muncesc. Îngerii sunt lucrători sârguinciosi; ei
sunt slujitorii lui Dumnezeu în slujba fiilor oamenilor. Creatorul n-a pregătit
nici un loc pentru indolenta practică a leneviei. Dacă Îi rămâneau credinciosi
lui Dumnezeu, Adam si tovarăsa lui aveau să poarte răspunderea conducerii
pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei fiinte vii.
Leul si mielul se jucau împreună în pace în jurul lor si se întindeau împreună
la picioarele lor; păsărelele pline de bucurie zburau fără teamă în jurul lor; si,
în timp ce cântecele lor pline de bucurie se înăltau spre lauda Creatorului lor,
Adam si Eva se uneau cu ele în a aduce multumiri Tatălui si Fiului. Cei doi care
alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui
Dumnezeu, ci si învătăcei, primind învătături din partea Atotînteleptului
Creator. Ei erau vizitati de îngeri si aveau posibilitatea comunicării cu
Făcătorul lor fără nici o perdea despărtitoare între ei. Erau plini de vigoarea
ce venea de la pomul vietii si puterea lor intelectuală nu era decât cu putin
mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, "minunile Aceluia
a cărui stiintă este desăvârsită" (Iov 37,16), le ofereau un izvor inepuizabil
de învătătură si bucurie. Legile ce actionează în natură si care au constituit
obiectul de studiu al oamenilor timp de sase mii de ani erau deschise
întelegerii mintii lor de către Cel vesnic, Initiatorul si Sustinătorul a toate.
Ei vorbeau cu frunzele, cu florile si cu pomii, culegând de la fiecare secretele
vietii lor. Adam era un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul
leviatan, ce se joacă în valurile mării, si până la insectele ce plutesc în
razele de soare. Fiecăreia dintre ele Adam i-a dat un nume, el fiind cunoscător
al naturii si obiceiurilor lor. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate
în miscarea lor ordonată, "plutirea norilor", tainele luminii si ale sunetului,
ale zilei si ale noptii - toate erau deschise studiului primilor nostri părinti.
Pe fiecare frunză a pădurii sau pe fiecare piatră din munti, în fiecare stea
strălucitoare, pe pământ, în aer si pe cer, era scris numele lui Dumnezeu.
Ordinea si armonia creatiunii le vorbeau despre întelepciunea si puterea Celui
infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai
profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de multumire si
recunostintă. Atâta timp cât ei au rămas loiali legii divine, capacitatea de a
cunoaste, de a se bucura si de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să
câstige mereu noi comori de cunostintă, descoperind noi izvoare de fericire si
obtinând conceptii din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată si de
nesecat a lui Dumnezeu.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA