Vino

inainte de iarna !

    În general, suntem foarte impresionati de ultima verba, ultimele cuvinte rostite sau scrise de cineva.

Adesea, posteritatea rezuma esenta existentei unui disparut într-o formula considerata a fi fost rostita de el însusi si care da, retrospectiv,

o culoare aparte întregii sale vieti.

    Multi dintre patriarhii Bibliei au avut privilegiul de a sti când le-a sosit clipa sa plece din viata aceasta. „Satul de zile” (aceasta este expresia folosita), patriarhul îi aduna în jurul sau pe toti membrii familiei, îi binecuvânta si apoi adormea.

La sfârsitul ultimei sale predici, la vârsta de optzeci si doi de ani, Ellen White, a ridicat Biblia si a zis: „Frati si surori, va recomand cartea aceasta!” Au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în public. Câtiva ani mai târziu, ultimele cuvinte pe care le murmura pe patul de moarte au fost un citat din apostolul Pavel: „Stiu în cine am crezut”.

    Va place sa primiti scrisori care va sunt adresate personal, bineînteles, nu cu facturi de plata? Ce ziceti de ultima scrisoare scrisa de cineva drag? Ar avea o valoare deosebita pentru dumneavoastra? Sa citim o parte din ultima scrisoare scrisa de un veteran unui predicator tânar, care era si copilul lui spiritual (2 Tim 4,6-22). În felul acesta, vom deveni si noi, peste veacuri, membri ai familiei lor.

    Începutul pasajului constituie una dintre cele mai frumoase pagini din scrierile lui Pavel. El ilustreaza o atitudine de o splendoare morala magnifica. Vers. 7: „M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta” este adesea scris pe morminte, asa cum este si în

cazul tatalui meu...

    Fara falsa smerenie, Pavel, îsi exprima aici certitudinea triumfatoare în fata mortii care se apropie. Cuvintele acestea le-au adus seninatate, liniste si mângâiere în credinta la mii de martiri.

Batrânul apostol apare în fata noastra în toata nobletea sa spirituala. Probabil ca aceasta este partea din epistolele sale care ne face sa îl admiram cel mai mult.

    Vers. 6: „clipa plecarii mele este aproape”. Nota ne arata ca termenul din limba greaca pentru „plecare” corespunde imaginii unui vas care ridica ancora. Se dezleaga parâmele – o imagine foarte frumoasa. Perspectiva vesniciei este exprimata cu multa încredere în vers. 8: „De-acum, ma

asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, în ‘ziua aceea’, Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci si tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

    Totusi, apostolul ne apare imediat, în toata fragilitatea sa omeneasca, atât de aproape de fiecare dintre noi. În vers. 9, el spune: „Cauta de vino curând la mine.”

    În trista singuratate a închisorii, Pavel doreste cu înfocare prezenta si mângâierea ucenicului sau mult iubit. În afara de Luca (vers. 11), toti l-au parasit (vers. 16) sau au plecat în misiune, ca Tit, Crescens si Tihic.

    În vers. 13, descoperim un biet întemnitat, care are o rugaminte: „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lasat-o la Troa. In inchisoare

este frig. Se apropie iarna. Se sufera mult de frig în tarile mediteraneene, unde nu se face foc aproape deloc, în anotimpul rece si, cu atât mai putin, în închisoare.”

    In acelasi verset 13, adauga: „… si cartile, mai ales pe cele din piele”. Desi este putin probabil ca va mai avea ocazia de a predica, Pavel ramâne un cititor avid al Cuvântului lui Dumnezeu.

    „Adu-mi… cartile.” Ce bine îl înteleg! Când am plecat din Statele Unite, a trebuit sa renuntam la o multime de lucruri. Am vândut si am dat mobila. Dar chiar si copiii au hotarât sa-si pastreze cartile (si, bineînteles, jucariile).

    Va încurajez sa aveti grija de biblioteca personala. Cartile bune sunt niste tovarasi credinciosi. Te întorci la ele, asa cum mai treci din când în când pe la vechii prieteni, sa-i mai vezi. Cine a învatat sa aprecieze cartile bune nu va fi niciodata cu totul singur.

    În vers. 21, în mijlocul salutarilor, apostolul îi scrie lui Timotei: „Cauta de vino curând la mine. Ca mâine, iarna va fi aici si e tot mai greu de pornit la drum, daca nu chiar imposibil.

    Oare primavara ma va mai gasi în viata?” E ca un strigat de amaraciune: Vino curând! Cauta de vino înainte de iarna!

    Când ne gândim la anotimpuri, recunoastem ca primavara înseamna elan, reînnoire, o explozie de flori, o întinerire a naturii, o betie de seve noi, care alunga disperarea. Pe vremuri, când nu existau încalzire centrala,  nici supermarketuri pline cu de toate tot timpul anului, în aprilie se spunea ca o consolare: „Ei, am mai trecut cu bine o iarna!”

    Vara aduce certitudini frumoase. Soarele devine din nou puternic, marea si lacurile ne dau întâlnire, ne bucuram de fructe si legume proaspete, de sezon.

    Începutul toamnei mai poarta fagaduintele verii, apoi apare minunata etalare a frunzelor care par pictate de un copil obsedat de generozitatea culorilor. Numai ca ceata, bruma si frigul nu se lasa deloc asteptate. Spre sfârsitul toamnei, suntem napaditi de sentimente de tristete, ca si cum ar

urma sa înceapa o noapte lunga, fara nadejde prea mare ca se vor mai arata si zorile.

    Desigur, iarna aduce si ea ceva frumos – aici, în Elvetia, peisajul extraordinar al muntilor acoperiti de zapada. Inimile pasionatilor de schi si de snowboard se umplu de bucurie. Totusi, pentru unii oameni în vârsta, asa cum era Pavel, pentru saraci, pentru cei singuri, pentru cei fara adapost,

pentru cei care nu au „manta”, iarna înseamna frig, foame si, poate, moarte.

    Exista si printre noi vreun Timotei, care are de îndeplinit o misiune urgenta înainte de venirea iernii? S-a spus, de exemplu, ca, daca nu vor fi trimise ajutoare masive înainte de venirea iernii, în anumite tari africane, condamnate din cauza secetei si a cruzimii oamenilor, cum ar fi Darfour, milioane de persoane vor muri. Victimele recentelor uragane din Caraibe sunt un alt exemplu. Probabil ca noi am dat câte ceva pentru cei de acolo. Dar, daca stim sa vedem, exista niste locuri, un fel de Darfour  în miniatura si mici Haiti, lânga fiecare dintre noi. Si oamenii nu sufera numai de foame si de frig. Singuratatea si indiferenta ne rup sufletul mult mai rau.

    În 1976, i-am scris pentru prima data mamei mele o scrisoare de Ziua Mamei. Era o scrisoare în care îmi exprimam recunostinta, în care treceam în revista toate lucrurile pe care i le datoram si îmi exprimam dorinta ca familia noastra, deja raspândita prin multe tari, sa se reuneasca într-o buna zi în ceruri.

    Era o scrisoare miscatoare, pe care fratii mei, sora mea si eu nu o putem reciti fara sa ni se umple ochii de lacrimi. Era si scrisa frumos. În anul acela, a fost publicata în Adventist Review. Mai târziu, a fost tradusa si citita si în unele comunitati din România, tara în care m-am nascut. În sfârsit,

o scrisoare aproape perfecta.

    Nu avea decât un cusur, dar mare. Când a fost redactata, mama murise deja de treizeci de ani. O scrisoare care n-a mai ajuns înainte de iarna.

 Chiar în anul acela, cu scrisoarea pentru mama, am aflat ca celebrul savant Werner von Braun, „tatal” primilor pasi pe Luna, facuse un cancer si nu mai avea decât câteva luni de trait. Cu doi ani în urma, venise la Universitatea Andrews, cu ocazia inaugurarii noului complex stiintific, în cadrul centenarului institutiei. Întrucât sotia mea este nemtoaica, i s-a încredintat misiunea de a se ocupa de receptia data în cinstea lui Von Braun. Am

petrecut împreuna clipe placute, marcate de câteva fotografii de neuitat pentru noi.

    Acum nu mai erau decât doua saptamâni pâna la Craciun. Le-am facut copiilor nostri, care aveau cinci si, respectiv, doi ani, o poza, pe care i-am trimis-o ca din partea lor, înainte de prima zi a ultimei sale ierni. I-am vorbit despre copilarie, despre steaua care a marcat nasterea lui Isus, lui, savantului care se simtea ca la el acasa printre stele. Von Braun a murit câteva saptamâni mai târziu. Nu am aflat cum a reactionat. Dar am fost atât de mângâiati de faptul ca am apucat sa-i scriem înainte de iarna.

    Si voi veti fi mângâiati, chiar fericiti, daca va veti achita de anumite îndatoriri, înainte de iarna, înainte de a fi prea târziu. Ma gândesc la experienta unui coleg al meu, profesor. Avea câteva carti religioase pe care trebuia sa i le trimita unei persoane care aratase un anume interes pentru acest gen

de lectura. Dupa o vreme, a reusit,  în sfârsit, sa selecteze cartile. Ceva mai încolo, le-a facut pachet. Dar când una, când alta l-a împiedicat sa ajunga la posta cu pachetul a carui expediere nu o considera o urgenta. În cele din urma, si-a pus coletul pe birou, ca sa nu îl mai uite. A venit si marea zi în care pachetul a fost expediat. La scurt timp, i-a fost returnat, însotit de un mesaj scurt si rece: „Retur la expeditor. Destinatarul decedat.”

Un pachet care nu a mai ajuns înainte de iarna...

    Aveti de trimis ceva cuiva? Veti face lucrul acesta înainte de iarna? Aveti prieteni sau cunostinte care sunt în spital? Le veti face o vizita „înainte de iarna”?

    Câte lucruri nu amânam, desi ar trebui sa le facem, numai pentru ca ni se pare ca nu sunt urgente!

    Ellen White, despre care am mai vorbit la început, a scris într-una dintre cartile ei: „Ceea ce am neglijat sa facem când împrejurarile erau favorabile va trebui sa facem în conditii extrem de grele”.

    Ma gândesc la vestirea Evangheliei în anumite tari. Nu am profitat de conditiile favorabile pe care le-am avut când totul sau aproape totul era permis, iar acum usile s-au închis. Nu am facut ce ar fi trebuit sa facem „înainte de iarna”. Totusi, Domnul Isus ne-a spus în Matei 24,12: „Evanghelia

aceasta a Împaratiei va fi propovaduita în toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârsitul.”

    Ce raspundere! Oare ne vom face lucrul mai bine de-acum înainte?

Probabil stiti ca, de multa vreme si înca si acum, catalanii lupta pentru autonomie într-o Spanie dominata politic de Madrid.

    Tenorul Placido Domingo este madrilen, în vreme ce tenorul José Carreras este catalan. În 1984, din motive politice, au devenit dusmani iversunati. Când faceau angajamente pentru concerte prin toata lumea, amândoi aveau aceeasi pretentie: sa nu fie si rivalul inclus în acelasi program.

    Fiecare mergea separat pe drumul gloriei. Dar, în 1987, Carreras a descoperit ca era bolnav de leucemie. A fost o lupta teribila. A stat cu sufletul

la gura. A trebuit sa se supuna unor tratamente extrem de costisitoare si, pentru unul dintre acestea, trebuia sa mearga o data pe luna în SUA. Carreras adunase o avere apreciabila, dar acum era obligat sa faca niste cheltuieli foarte mari, fara sa poata sa mai câstige ceva si lucrul acesta i-a adus destul de repede mari greutati financiare care, desigur, nu contribuiau cu nimic la vindecare.

    Atunci a aflat ca la Madrid exista o fundatie al carei scop era ajutorarea bolnavilor de leucemie pentru tratament. Multumita ajutorului primit din partea acestei fundatii, Carreras a reusit sa învinga boala si a putut sa-si reia concertele si turneele în jurul lumii. Când s-a restabilit din punct de vedere financiar, si-a zis: „Eu am fost ajutat de fundatia aceasta. Ar fi bine sa ajut si eu acum”. A vrut sa devina membru al fundatiei. Abia atunci a descoperit ca fundatia fusese creata pentru a-l ajuta pe el, personal, iar fondatorul, presedintele si principalul furnizor de fonduri era Placido Domingo! Acesta dorise sa-si pastreze anonimatul, pentru ca José Carreras sa nu se simta umilit ca este ajutat de dusmanul lui.

    Fara sa spuna nimanui, Carreras s-a dus la Madrid, unde Domingo era pe afise cu un mare spectacol. S-a dus direct la el, a întrerupt concertul, s-a asezat în genunchi în fata rivalului sau, i-a cerut iertare si i-a multumit acolo, în fata publicului. Domingo l-a ridicat, l-a îmbratisat cu putere si, de

atunci, cei doi tenori au devenit foarte buni prieteni. Împreuna cu Luciano Pavarotti, au entuziasmat multimi de melomani din toata lumea, prin concertele „celor trei tenori”. Extraordinar este faptul ca, în aceste concerte, fiecare încearca sa-l puna în valoare pe celalalt sau se unesc pentru a atinge culmi neatinse pâna la ei. Placido Domingo a ajuns într-adevar, înainte de iarna.  

    Totusi as dori sa spun, foarte pe scurt, ceva ce nu îl priveste poate pe nici unul dintre cei care vor citi aceste rânduri, dar as adresa acest apel, pentru ca nu se stie niciodata.

    Mai mult ca sigur ca nu aveti un sot, o sotie, o fiica sau un fiu care sa se simta parasit. Dar, daca aveti parinti disperati, care va asteapta, daca trebuie sa va împacati cu cineva, daca aveti, ca Domingo, un proiect generos, nu asteptati sa vina iarna!

    Întelepciunea populara ne spune ca bunele intentii care nu ajung sa se materializeze fac un pavaj de lux pentru iad. Este numai o figura de stil, dar

exprima un mare adevar. Amânarea, tendinta de a lasa pe mai târziu este o boala care se poate dovedi a fi mortala. Vino curând, cauta sa vii înainte de iarna!

    În toate acestea, va dati seama, exista si o dimensiune spirituala. Si Dumnezeu ne spune sa venim la El înainte sa vina peste noi iarna vietii, si aceasta din doua motive: 

    - Mai întâi, pentru ca o consacrare din tinerete în slujba Domnului are o frumusete aparte si niste privilegii extraordinare, ca în cazul micutului Samuel, care a ajuns un mare profet.

     - In al doilea rând, cine vine la Domnul înainte de iarna, evita riscul de a veni prea târziu,  asemenea fecioarelor nechibzuite din parabola, care au gasit usa zavorâta. Noi vrem sa intram cât înca usa harului mai este deschisa pentru noi.

    Se spunea ca pastorul Clarence Macartney este cunoscut mai ales pentru predica sa, intitulata „Vino înainte de iarna!”. Prima data, a tinut-o în 1915. Dupa aceea, la cererea enoriasilor, tinea aceeasi predica în fiecare an, în octombrie, si a facut lucrul acesta pâna în 1945, când a prezentat-o pentru ultima data în marea biserica prezbiteriana din Pittsburg. Nu cunosc textul acestei predici, dar acolo unde am gasit aceasta istorisire era trecuta concluzia de neuitat, pe care vreau sa o citez:

    „Repet înca o data cuvintele apostolului: ’Vino înainte de iarna!’ Si acum, când le rostesc,  bunul-simt, experienta, constiinta, Scripturile, Duhul Sfânt… si Domnul Isus Hristos, spun împreuna cu mine: ’Vino înainte de iarna!’ Vino înainte sa treaca  amintirea verii de pe ogoare! Vino înainte ca vântul de noiembrie sa smulga frunzele pomilor si sa le duca, învârtejite pe câmpuri! Vino înainte de a se asterne zapada pe piscuri! Vino înainte sa înghete pârâul! Vino înainte sa înghete inima! Vino înainte ca dorinta sa moara! Vino înainte de a se încheia viata, înainte ca timpul de proba sa se fi terminat si sa trebuie sa stai înaintea lui Dumnezeu si sa dai seama de felul în care ai folosit ocaziile oferite de harul Sau. Vino înainte de iarna!”

    Solomon ne spune în Eclesiastul 12,1: „Adu-ti aminte de Facatorul tau în zilele tineretii tale, pâna nu vin zilele cele rele…”, adica „înainte de iarna”. Daca Duhul Sfânt a vorbit inimilor dumneavoastra prin aceste cuvinte, gânditi-va în mod serios la apelul Sau.

    Pe cruce, Domnul Isus a deschis bratele larg, ca sa ne primeasca pe toti la sânul Sau. De atunci, bratele Sale au ramas deschise, în asteptare. „Veniti la Mine!” ne invita El. „Da, vino, fiul Meu, vino, fiica Mea! Vino la Mine cât mai repede!” ne spune Domnul. Vino înainte de iarna!

Traducere de Alina Badea