| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Vieţile unor mari bărbaţi
„Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă.”
Istoria sacră prezintă multe ilustraţii ale rezultatelor adevăratei educaţii. Ea înfăţişează multe exemple nobile de bărbaţi ale căror caractere s-au format sub îndrumare divină, bărbaţi ale căror vieţi au fost o binecuvântare pentru semenii lor şi care au stat în lume ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Printre aceştia se numără Iosif şi Daniel, Moise, Elisei şi Pavel – cei mai mari oameni de stat, cel mai înţelept legiuitor, unul dintre cei mai credincioşi reformatori şi, în afară de Acela care a vorbit aşa cum nimeni n-a vorbit vreodată, cel mai strălucit învăţător cunoscut vreodată de lumea aceasta.
De tineri, tocmai când treceau de la adolescenţă la bărbăţie, Iosif şi Daniel au fost luaţi din căminele lor şi duşi ca robi în ţări păgâne. Iosif, în special, a fost supus unor ispite care aduc mari schimbări în destinul cuiva. În casa tatălui său, un copil ţinut pe palme; în casa lui Potifar, un rob, apoi un om de încredere şi tovarăş; un om de afaceri, educat prin studiu, observaţie, contact cu oamenii; în temniţa lui Faraon, prizonier de stat, condamnat pe nedrept, fără nădejdea de a fi reabilitat sau perspectiva de a fi eliberat; chemat într-un moment de mare criză la conducerea naţiunii – ce i-a dat puterea de a-şi păstra integritatea morală?
Nimeni nu poate sta pe o înălţime ameţitoare fără a fi în primejdie. Aşa cum furtuna care lasă nevătămată floarea din vale smulge din rădăcini copacul din vârful muntelui, tot aşa şi ispitele groaznice care îi lasă neatinşi pe cei umili în viaţă îi asaltează pe cei care stau în locurile înalte ale lumii – ale succesului şi onoarei. Dar Iosif a trecut cu bine şi testul nenorocirii, şi pe cel al prosperităţii. Aceeaşi credincioşie a fost arătată şi în palatul lui Faraon, şi în celula temniţei.
În copilăria sa, Iosif fusese învăţat iubirea şi frica de Dumnezeu. Adesea, în cortul tatălui său, sub stelele cerului sirian, i se spusese povestea viziunii de noapte de la Betel, a scării de la cer la pământ, a îngerilor care coborau şi urcau şi a Aceluia care i S-a descoperit lui Iacov tocmai de pe tronul de sus. I se spusese povestea conflictului de lângă Iaboc, când, renunţând la păcate îndrăgite, Iacov a stat ca biruitor şi a primit titlul de prinţ al lui Dumnezeu.
Iosif, un păstoraş care avea grijă de turmele tatălui său – viaţa lui simplă şi curată favorizase dezvoltarea atât a puterii fizice, cât şi a minţii. El câştigase acea tărie a minţii şi vieţuirea fermă după principii prin comuniunea cu Dumnezeu, prin natură şi din studiul marilor adevăruri transmise din tată-n fiu ca o comoară sfântă.
În criza vieţii sale, când a făcut acea călătorie îngrozitoare, de la casa copilăriei lui, din Canaan, către robia care-l aştepta în Egipt, privind pentru ultima dată dealurile care ascundeau corturile familiei, Iosif şi-a amintit de Dumnezeul tatălui său. Şi-a amintit lecţiile din copilăria lui, iar sufletul i-a vibrat, mişcat de hotărârea de a se dovedi credincios – să acţioneze întotdeauna în consecinţă, acum că devenise un supus al Împăratului cerului.
În viaţa amară de străin şi sclav pe deasupra, în mijlocul priveliştilor şi sunetelor viciilor, al ispitelor închinării păgâne, o închinare înconjurată de toate atracţiile bogăţiei, culturii şi pompei regalităţii, Iosif a rămas statornic. El învăţase lecţia supunerii faţă de datorie. Credincioşia în orice slujbă, de la cea mai umilă până la poziţia cea mai sus-pusă, i-a pregătit fiecare calitate pentru cea mai înaltă slujire.
La vremea în care a fost chemat la curtea lui Faraon, Egiptul era cea mai măreaţă naţiune. Era fără egal în grad de civilizaţie, artă, învăţătură. Într-o perioadă de maximă dificultate şi pericol, Iosif a administrat afacerile împărăţiei; şi a făcut acest lucru într-o manieră care a câştigat încrederea împăratului şi a poporului. Faraon „l-a pus domn peste casa lui, şi dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.” Psalmii 105,21.22
Inspiraţia a pus înaintea noastră secretul vieţii lui Iosif. Cu nişte cuvinte pline de frumuseţe şi putere divină, în binecuvântarea pe care a rostit-o asupra copiilor săi, Iacov a vorbit astfel despre copilul său mult-iubit:
„Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite de mâinile puternicului lui Iacov: şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos, cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei, şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: Ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi!” Genesa 49,22-26
Loialitatea faţă de Dumnezeu, credinţa în Cel Nevăzut, aceasta era ancora lui Iosif. În aceasta se ascundea puterea lui.
„Mâinile lui au fost întărite de mâinile puternicului lui Iacov.”
Daniel, un ambasador al cerului
În Babilon, Daniel şi tovarăşii săi au fost, în tinereţea lor, numai în mod aparent ceva mai favorizaţi de destin decât a fost Iosif în Egipt, în anii de început ai vieţii sale; cu toate acestea, ei au fost supuşi la teste ale caracterului nu mai puţin severe. De la simplitatea căminului lor din Iudea, aceşti tineri de descendenţă regală au fost duşi în cel mai măreţ oraş, la curtea celui mai mare monarh, şi au fost aleşi să fie educaţi pentru a fi în slujba specială a împăratului. Puternice au fost ispitele care i-au înconjurat în acea curte stricată şi luxoasă. Faptul că ei, închinătorii lui Iehova, erau prizonieri în Babilon, că vasele locaşului lui Dumnezeu fuseseră puse în templul dumnezeilor Babilonului, că împăratul Israelului era el însuşi prizonier în mâinile babilonienilor – toate acestea erau amintite cu orgoliu de către învingători, ca o dovadă că religia şi obiceiurile lor erau superioare religiei şi obiceiurilor evreilor. În aceste împrejurări, tocmai prin umilirea pe care Israel o atrăsese asupra sa prin aceea că se depărtase de poruncile Sale, Dumnezeu a dat Babilonului dovezi ale supremaţiei Lui, dovezi privind sfinţenia cerinţelor Sale şi urmarea sigură a ascultării. Şi mărturia a fost dată, în singurul mod în care se putea face aceasta, prin aceia care îşi păstrau încă neclintită loialitatea faţă de El.
Chiar la începutul carierei lor, pentru Daniel şi tovarăşii lui a venit o probă decisivă. Prevederea ca mâncarea acestora să fie adusă de la masa împăratului era atât o expresie a favorii împăratului, cât şi a grijii acestuia pentru bunăstarea lor. Însă pentru că o parte era oferită idolilor, mâncarea de la masa împăratului era consacrată idolatriei; luând din bunătăţile împăratului, aceşti tineri aveau să fie priviţi ca unii care se uneau în închinarea pe care o aducea acesta dumnezeilor falşi. Loialitatea lor faţă de Iehova le interzicea să participe la o asemenea închinare. Şi nici nu au îndrăznit să rişte să simtă efectul aţâţător pe care l-ar fi avut asupra lor luxul şi irosirea nesocotită a dezvoltării lor fizice, mintale şi spirituale.
Daniel şi tovarăşii lui fuseseră instruiţi cu credincioşie în principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Ei învăţaseră să jertfească ce este pământesc în favoarea a ceea ce este spiritual, să caute cel mai înalt bine. Şi au cules răsplata. Obiceiurile lor în direcţia cumpătării şi simţul responsabilităţii ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu au avut ca urmare cea mai nobilă dezvoltare a puterilor trupului, minţii şi sufletului. La sfârşitul pregătirii lor, cu ocazia examinării alături de ceilalţi candidaţi la onorurile împărăţiei „nu s-a găsit nici unul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria”. Daniel 1,19
La curtea Babilonului erau adunaţi reprezentanţi ai tuturor ţărilor, bărbaţi cu cele mai alese calităţi, bărbaţii cel mai bogat înzestraţi cu daruri naturale şi posesori ai celei mai înalte culturi pe care o putea oferi această lume; totuşi, în mijlocul tuturor acestora, prizonierii evrei nu aveau nici un egal. Nu aveau nici un rival în putere fizică şi frumuseţe, în vigoare mintală şi cunoştinţe literare. „În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.” Daniel 1,20
Neclintirea în loialitatea sa faţă de Dumnezeu, constanţa în stăpânirea propriei persoane, demnitatea nobilă a lui Daniel şi purtarea frumoasă, politicoasă au făcut ca acesta să capete în tinereţea sa „bunăvoinţă şi trecere înaintea” dregătorului păgân, în grija căruia se afla. Aceleaşi caracteristici i-au marcat viaţa. Cu rapiditate s-a ridicat la poziţia de prim-ministru al împărăţiei. De-a lungul domniilor succesive ale diferiţilor monarhi, căderea naţiunii şi întemeierea unei împărăţii rivale, înţelepciunea şi calitatea sa de om de stat erau de aşa natură – la care se adăuga perfecţiunea în tact, curtenie şi bunătatea neprefăcută a inimii, toate combinate cu statornicia în principii –, încât chiar şi aceia care-l urau au fost nevoiţi să recunoască faptul că „n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nici o greşeală la el şi nici un lucru rău”. Daniel 6,4
Când Daniel se prindea de Dumnezeu cu o încredere nestrămutată, spiritul puterii profetice venea asupra lui. Când era cinstit de oameni cu responsabilităţile curţii şi secretele împărăţiei, el era onorat de Dumnezeu ca ambasador al Său şi învăţat să citească misterele veacurilor ce aveau să vină. Monarhii păgâni, prin legătura pe care o aveau cu reprezentanţii cerului, au fost constrânşi să-L recunoască pe Dumnezeul lui Daniel. „Cu adevărat”, a zis Nebucadneţar, „Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor şi El descoperă tainele”. Iar Darius, în proclamaţia sa „către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăţia”, L-a înălţat pe „Dumnezeul lui Daniel” ca fiind „Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; Împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit”; care „izbăveşte şi mântuieşte, … face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ”. Daniel 2,47; 6,25-27
Bărbaţi credincioşi şi cinstiţi
Prin înţelepciunea şi dreptatea lor, prin curăţenia şi generozitatea de care au dat dovadă în viaţa lor de zi cu zi, prin devotamentul faţă de interesele poporului – aceştia fiind idolatri –, Iosif şi Daniel s-au dovedit credincioşi principiilor dobândite în pregătirea lor timpurie, credincioşi Aceluia ai cărui reprezentanţi erau. Aceşti bărbaţi au fost onoraţi de întreaga naţiune atât în Egipt, cât şi în Babilon; şi în ei, un popor păgân şi toate naţiunile cu care veneau în contact priveau o ilustraţie a bunătăţii şi mărinimiei lui Dumnezeu, o ilustraţie a iubirii lui Hristos.
Ce lucrare au înfăptuit aceşti evrei nobili în viaţa lor! Când şi-au luat rămas bun de la căminul copilăriei lor, cât de puţin visau ei la destinul lor măreţ! Credincioşi şi statornici, ei s-au lăsat în voia călăuzirii divine, astfel încât Dumnezeu să-Şi poată împlini ţelul.
Dumnezeu doreşte să descopere prin tinerii şi copiii de astăzi aceleaşi adevăruri pline de putere care au fost dezvăluite prin aceşti bărbaţi. Povestea lui Iosif şi a lui Daniel este o ilustraţie a ceea ce va face El pentru aceia care se predau Lui şi caută din toată inima să împlinească scopul Său.
Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de bărbaţi – bărbaţi care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, bărbaţi care să fie cinstiţi şi credincioşi în adâncul sufletului lor, bărbaţi care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbaţi a căror conştiinţă este la fel de bine orientată către datorie, precum este acul busolei către pol, bărbaţi care vor lua poziţie neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuşi cerurile.
Însă un asemenea caracter nu este rezultatul accidentului; nu se datorează unor favoruri sau înzestrări deosebite ale providenţei divine. Un caracter nobil este rezultatul auto-disciplinării, subordonării firii inferioare firii superioare – predarea eului pentru a-L sluji din iubire pe Dumnezeu şi pe om.
Trebuie ca tinerii să fie impresionaţi de adevărul că înzestrările pe care le au nu sunt ale lor. Putere, timp, intelect – toate acestea nu sunt decât nişte comori împrumutate. Ele aparţin lui Dumnezeu şi fiecare tânăr ar trebui să ia hotărârea de a le folosi în modul cel mai înalt. El este o ramură de la care Dumnezeu aşteaptă roade; un administrator, ale cărui bunuri trebuie să aducă venituri; o lumină care să strălucească în întunecimea lumii.
Fiecare tânăr, fiecare copil are o lucrare de făcut pentru onoarea lui Dumnezeu şi înălţarea omenirii.
Elisei, credincios în lucrurile mărunte
Anii timpurii ai profetului Elisei au fost petrecuţi în liniştea vieţii de la ţară, în învăţătura primită de la Dumnezeu, din natură şi din desfăşurarea unei munci utile. În vremurile unei apostazii aproape generale, familia tatălui său se număra printre aceia care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal. Căminul lor era un loc în care Dumnezeu era onorat şi în care credincioşia faţă de datorie era regula vieţii de zi cu zi.
Fiu al unui fermier înstărit, Elisei se apucase de munca pe care o avea cel mai la îndemână. În vreme ce avea calităţile unui conducător, el a primit o pregătire în îndatoririle obişnuite ale vieţii. Pentru a-i putea dirija cu înţelepciune pe alţii, el trebuia să înveţe să se supună. Prin credincioşia în lucrurile mici, a fost pregătit să poarte răspunderi mai grele.
Om cu un duh blând şi liniştit, Elisei avea, de asemenea, energie şi statornicie. Cultiva dragostea şi teama de Dumnezeu, iar în îndatoririle umile ale trudei zilnice a câştigat nobleţe de caracter şi acea tărie a voinţei de a-şi atinge ţelul propus, crescând în har divin şi cunoştinţă. În timp ce coopera cu tatăl său în îndatoririle casnice, el învăţa să conlucreze cu Dumnezeu.
Chemarea profetică a venit pentru Elisei în timp ce ara în câmp împreună cu slujitorii tatălui său. Când Ilie, îndrumat de Dumnezeu să caute un succesor, şi-a aruncat mantaua pe umerii tânărului, Elisei a recunoscut şi s-a supus chemării. El „s-a sculat, a urmat pe Ilie, şi a fost în slujba lui.” 1 Împăraţi 19,21. La început, nu i s-a cerut cine ştie ce lucrare mare; îndatoririle obişnuite constituiau încă disciplina sa. Despre el se spune că turna apă pe mâinile lui Ilie, stăpânul său. Ca ajutor personal al profetului, el a continuat să se dovedească credincios în lucrurile mărunte, în timp ce, cu o hotărâre ce se întărea de la o zi la alta, se consacra misiunii pe care i-o încredinţase Dumnezeu.
De prima dată când a fost chemat îi fusese pusă la încercare hotărârea. Când s-a întors să-l urmeze pe Ilie, a fost îndemnat de profet să se întoarcă acasă. Trebuia să cântărească preţul – să hotărască el însuşi dacă să accepte sau să respingă chemarea. Elisei a înţeles însă valoarea ocaziei pe care o avea. Pentru nici un avantaj lumesc nu ar fi lăsat el posibilitatea de a deveni un sol al lui Dumnezeu şi nici nu ar fi jertfit privilegiul de a-l însoţi pe slujitorul Său.
Pe măsură ce timpul trecea şi Ilie era pregătit pentru luarea la cer, tot aşa şi Elisei era pregătit să devină succesorul acestuia. Iar credinţa şi hotărârea lui au fost din nou puse la încercare. Însoţindu-l pe Ilie în slujba pe care o îndeplinea acesta, cunoscând schimbarea care avea să aibă loc curând, era invitat în fiecare loc de către profet să se întoarcă. „Rămâi aici, te rog”, a spus Ilie, „căci Domnul mă trimite până la Betel”. Însă în munca de plugar pe care o făcuse la început, Elisei învăţase să nu renunţe sau să se descurajeze; şi acum, că pusese mâinile pe coarnele plugului într-o altă ramură a datoriei, nu accepta să se lase întors de la ţelul său. Ori de câte ori primea invitaţia de a se întoarce, răspunsul lui era: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” 2 Împăraţi 2,2
„Şi amândoi şi-au văzut de drum. … Şi ei amândoi s-au oprit pe malul Iordanului. Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul, şi a lovit cu ea apele, care s-au despărţit într-o parte şi într-alta, şi au trecut amândoi pe uscat. După ce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: ‘Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit de la tine.’ Elisei a răspuns: ‘Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău’! Ilie a zis: ‘Greu lucru ceri. Dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa’. Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi strigă: ‘Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!’ Şi nu l-a mai văzut. Apucându-şi hainele, le-a sfâşiat în două bucăţi şi a ridicat mantaua căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua căreia îi dăduse Ilie drumul, a lovit apele cu ea şi a zis: ‘Unde este acum Domnul Dumnezeul lui Ilie?’ Şi a lovit apele, care s-au despărţit într-o parte şi în alta şi Elisei a trecut. Fiii proorocilor care erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: ‘Duhul lui Ilie a venit peste Elisei’. Şi i-au ieşit înainte şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.” 2 Împăraţi 2,6-15
De atunci, Elisei a rămas în locul lui Ilie. Şi el, care fusese credincios în cele mărunte, s-a dovedit credincios şi în lucrurile mari.
Ilie, bărbatul înzestrat cu putere, fusese unealta lui Dumnezeu pentru zădărnicirea unor rele de dimensiuni enorme. Fusese lepădată idolatria care, sprijinită de Ahab şi de păgâna Izabela, amăgise naţiunea. Proorocii lui Baal fuseseră ucişi. Întregul popor al lui Israel fusese profund mişcat şi mulţi se întorceau la închinarea faţă de Dumnezeu. Ca succesor al lui Ilie, era nevoie de cineva care, prin îndrumări pline de grijă şi răbdare, să conducă pe Israel pe cărări sigure. Pentru această lucrare, fusese educat Elisei în pregătirea timpurie sub călăuzirea lui Dumnezeu.
Lecţia aceasta este pentru toţi. Nimeni nu are cum să ştie care poate să fie scopul urmărit de Dumnezeu în disciplina pe care o aplică; dar toată lumea poate fi sigură că această credincioşie în lucrurile mărunte este dovada că suntem potriviţi pentru responsabilităţi mai mari. Fiecare scenă de viaţă este o descoperire a caracterului şi numai acela care se dovedeşte în lucrurile mărunte „un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine” (2 Timotei 2,15) va fi onorat de către Dumnezeu cu datorii mai mari.
Moise, puternic prin credinţă
Moise a fost mai tânăr decât Iosif sau Daniel când a fost luat de sub pavăza purtării de grijă a căminului copilăriei sale; cu toate acestea, aceleaşi influenţe care le-au modelat acestora vieţile i-au modelat-o şi pe a lui. El nu a petrecut decât doisprezece ani cu rudele sale; însă în aceşti ani s-a aşezat temelia măreţiei lui; şi a fost aşezată de cineva care nu a cunoscut o faimă mare.
Iochebed era o femeie, şi încă o roabă. Partea ei în această viaţă era umilă, povara ei, grea. Însă lumea nu a primit prin nici o altă femeie o binecuvântare mai mare, în afară de Maria din Nazaret. Ştiind că în curând copilul avea să-i fie luat din grijă pentru a trece în custodia celor care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, cu atât mai serios s-a străduit să-i lege sufletul de cer. Ea a căutat să-i sădească în inimă iubirea şi loialitatea faţă de Dumnezeu. Şi lucrarea a fost împlinită cu credincioşie. Nici o înrâurire ulterioară nu l-au putut face pe Moise să renunţe la acele principii ale adevărului, care au constituit povara învăţăturilor primite de la mama sa şi lecţia vieţii ei.
Din căminul umil din Gosen, fiul roabei Iochebed a intrat în palatul lui Faraon sub tutela prinţesei Egiptului, întâmpinat fiind de aceasta ca fiu preaiubit. Moise a primit, în şcolile Egiptului, cea mai înaltă educaţie civilă şi militară. Având un mare farmec personal, nobil la trup şi statură, cu o minte cultivată şi o ţinută princiară, recunoscut ca un bun conducător militar, el a devenit mândria naţiunii. Împăratul Egiptului era, de asemenea, şi membru al castei preoţeşti; iar Moise, deşi a refuzat să participe la închinarea păgână, a fost iniţiat în toate misterele religiei egiptene. Întrucât Egiptul era la această dată încă cea mai civilizată şi mai puternică naţiune, Moise, ca viitor suveran, era moştenitor al celor mai înalte onoruri pe care le putea oferi această lume. Alegerea lui era însă mult mai nobilă. Pentru onoarea lui Dumnezeu şi pentru izbăvirea poporului Său asuprit, Moise a jertfit onorurile Egiptului. De atunci, într-un sens special, Dumnezeu S-a ocupat de educaţia lui.
Moise nu era încă pregătit pentru lucrarea vieţii sale. Mai avea de deprins lecţia dependenţei de puterea divină. Se înşelase cu privire la scopul lui Dumnezeu. Speranţa sa era de a-l izbăvi pe Israel prin forţa armelor. Pentru aceasta, a riscat totul şi a eşuat. Înfrânt şi dezamăgit, a devenit fugar şi exilat într-un ţinut străin.
În sălbăticia Madianului, Moise a petrecut patruzeci de ani ca îngrijitor la oi. În mod aparent despărţit pentru totdeauna de misiunea vieţii lui, el primea disciplina necesară împlinirii ei. Înţelepciunea de a guverna o mulţime ignorantă şi nedisciplinată trebuie dobândită prin controlul asupra propriei persoane. Prin grija faţă de oi şi mieluşeii cei firavi, el trebuia să obţină experienţa care avea să-l facă un păstor credincios şi îndelung răbdător al lui Israel. Trebuia să înveţe despre Dumnezeu pentru a putea deveni un reprezentant al Său.
Influenţele care îl înconjuraseră în Egipt, afecţiunea mamei sale adoptive, poziţia pe care o avea ca nepot al împăratului, luxul şi viciul care ispiteau în zeci de mii de chipuri, rafinamentul, natura subtilă şi misticismul unei religii false lăsaseră o impresie asupra minţii şi caracterului său. În simplitatea aspră a sălbăticiei, toate acestea au dispărut.
În mijlocul maiestăţii solemne a singurătăţii din munţi, Moise era doar cu Dumnezeu. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise părea să stea în prezenţa lui Dumnezeu şi să fie umbrit de puterea Sa. Aici, spiritul lui de independenţă a fost şters cu desăvârşire. În prezenţa Celui Infinit, el şi-a dat seama cât de slab, cât de nepriceput şi de miop este omul.
Aici, Moise a dobândit ceea ce l-a însoţit de-a lungul anilor vieţii sale de trudă şi poveri ale grijilor – un simţământ al prezenţei Celui Divin. Nu numai că a privit înainte prin veacuri pentru a-L vedea pe Hristos arătându-Se în trup; El L-a văzut pe Hristos însoţind oştirea lui Israel în peregrinările sale. Când a fost greşit înţeles şi înfăţişat în mod eronat, când a fost chemat să primească batjocuri şi insulte, să dea piept cu primejdii şi moarte, el a putut să rabde „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”. Evrei 11,27
Moise nu numai că s-a gândit la Dumnezeu, L-a văzut chiar. Dumnezeu era imaginea pe care o avea neîncetat înaintea lui. Nu-L pierdea niciodată din ochi.
Credinţa lui Moise nu se baza pe presupuneri; era o realitate. El credea că Dumnezeu conducea personal viaţa sa; şi Îl recunoştea pe Dumnezeu în toate detaliile acesteia. Avea încredere în El că va primi tărie să facă faţă oricărei ispite.
El dorea să aibă succes în cel mai înalt grad în lucrarea ce-i fusese încredinţată şi a hotărât să devină total dependent de puterea divină. Îşi simţea nevoia de ajutor, îl cerea, îl primea prin credinţă şi, fiind convins că primeşte tărie, mergea înainte.
Aceasta a fost experienţa pe care a căpătat-o Moise în cei patruzeci de ani de pregătire în pustie. Înţelepciunea Infinită nu a considerat că pentru a oferi o asemenea experienţă perioada de timp sau preţul plătit ar fi prea mari.
Rezultatele acelei pregătiri, prin lecţiile predate acolo, se împletesc nu numai cu istoria lui Israel, dar cu tot ceea ce din acea zi până în prezent a fost în favoarea progresului lumii. Cea mai înaltă mărturie în favoarea măreţiei lui Moise, judecata care a fost dată despre viaţa sa prin Inspiraţie este: „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă”. Deuteronom 34,10
Pavel, voios în slujire
Cu credinţa şi experienţa ucenicilor galileeni, care se aflaseră în compania lui Isus, au fost unite în lucrarea Evangheliei vigoarea nestinsă şi puterea intelectuală a unui rabin din Ierusalim. Cetăţean roman, născut într-o cetate a unei naţiuni cucerite; evreu, nu numai ca descendenţă, dar şi printr-o educaţie de-o viaţă, devotament patriotic şi crez religios; educat în Ierusalim de rabinii cei mai de frunte şi instruit în toate legile şi tradiţiile părinţilor, Saul din Tars împărtăşea în cel mai înalt grad orgoliul şi prejudecăţile naţiunii sale. Pe când era încă tânăr a devenit un membru onorat al Sinedriului. Era privit ca un bărbat care promite, ca apărător zelos al credinţei străvechi.
În şcolile teologice ale Iudeii, Cuvântul lui Dumnezeu fusese lăsat deoparte în favoarea speculaţiilor omeneşti; fusese jefuit de puterea sa prin interpretările şi tradiţiile rabinilor. Înălţarea de sine, iubirea de putere, exclusivismul izvorât din invidie, bigotismul şi mândria dispreţuitoare – iată care erau motivaţiile şi principiile călăuzitoare ale acestor învăţători.
Rabinii se făleau cu superioritatea lor nu numai faţă de oamenii care aparţineau altor popoare, dar şi faţă de propriii concetăţeni. Aţâţaţi de ura năprasnică pe care o purtau opresorilor lor romani, ei nutreau hotărârea de a-şi recăpăta independenţa naţională prin forţa armelor. Ei îi urau pe urmaşii lui Isus, a căror solie de pace era atât de diferită de planurile lor ambiţioase şi, de aceea, i-au dat să fie omorâţi. Pe scena acestei prigoane, Saul a fost unul dintre cei mai crânceni şi neobosiţi actori.
În şcolile militare ale Egiptului, Moise a fost învăţat legea forţei, iar această învăţătură a avut o înrâurire atât de puternică asupra caracterului său, încât au fost necesari patruzeci de ani de comuniune cu Dumnezeu şi natura pentru a-l pregăti să conducă pe Israel după legea iubirii. Şi Pavel a trebuit să deprindă aceeaşi lecţie.
La poarta Damascului, viziunea Celui răstignit i-a schimbat tot cursul vieţii. Prigonitorul a devenit ucenic, învăţătorul, elev. Zilele de întuneric petrecute în singurătate la Damasc au fost în experienţa sa asemenea anilor. Textele Vechiului Testament, stocate în memoria sa, constituiau studiul lui, iar Hristos, modelul său. De asemenea, pentru el, colţurile retrase din natură au devenit o şcoală. S-a dus în deşertul Arabiei pentru a studia acolo Scripturile şi a învăţa despre Dumnezeu. Şi-a golit sufletul de prejudecăţile şi tradiţiile care-i modelaseră viaţa şi a primit învăţătură de la Izvorul adevărului.
Viaţa pe care a dus-o după aceasta a fost inspirată de un singur principiu, acela al jertfirii de sine, slujirea din iubire. „Eu sunt dator”, a spus el, „şi Grecilor, şi Barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi”. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge.” Romani 1,14; 2 Corinteni 5,14
Cel mai mare învăţător dintre oameni, Pavel, a acceptat atât îndatoririle umile, cât şi pe cele înalte. El a recunoscut necesitatea de a munci atât fizic, cât şi intelectual şi a lucrat cu propriile mâini pentru a se întreţine material. El continua să-şi practice meşteşugul – acela de a face corturi – în timp ce predica zilnic Evanghelia în marile centre ale civilizaţiei. „Mâinile acestea”, a spus el când s-a despărţit de fruntaşii comunităţii din Efes, „au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine”. Faptele Apostolilor 20,34
Viaţa lui Pavel a descoperit, pe lângă înalte înzestrări intelectuale, şi puterea unei rare înţelepciuni. Principii de cea mai mare însemnătate, principii de care cei mai mari gânditori ai timpului său erau total străini, sunt dezvăluite în învăţăturile lui şi dovedite practic în viaţa sa. Avea acea înţelepciune, mai presus de oricare alta, care manifestă o înţelegere rapidă a situaţiei şi o inimă plină de compasiune, care îl aduce pe om în contact cu ceilalţi oameni şi îi permite să scoată tot ce este mai bun din ei şi să îi inspire în vederea unei vieţi mai înalte.
Ascultaţi cuvintele lui rostite înaintea păgânilor din Listra, când le îndreaptă atenţia către Dumnezeu, descoperit în natură, Izvorul oricărui lucru bun, care „v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie”. Faptele Apostolilor 14,17
Priviţi-l în temniţa din Filipi, în care, în ciuda trupului său sfâşiat de durere, cântecul lui de laudă rupea tăcerea miezului de noapte. După ce cutremurul a deschis uşile temniţei, vocea lui se face din nou auzită, cu cuvinte de încurajare pentru temnicerul păgân: „Să nu-ţi faci nici un rău, căci suntem toţi aici” (Faptele Apostolilor 16,28) – fiecare om era la locul lui, constrâns de prezenţa unui singur tovarăş de carceră. Iar temnicerul, convins de realitatea acelei credinţe care-l susţinea pe Pavel, întreabă care este calea către mântuire şi, alături de toţi cei din casa lui, se alătură grupului prigonit al discipolilor lui Hristos.
Priviţi-l pe Pavel la Atena, înaintea adunării Areopagului, răspunzând ştiinţei cu ştiinţă, logicii cu logică şi filozofiei cu filozofie. Observaţi cum, cu tactul născut din iubire divină, arată către Iehova ca fiind acel „Dumnezeu necunoscut” căruia I se închinau neştiutori ascultătorii săi; şi, folosind cuvinte citate dintr-un poet de-al lor, Îl înfăţişează ca Tată ai cărui copii sunt. Ascultaţi-l cum, în acel veac al castelor, când drepturile omului – ca om – nu erau deloc recunoscute, descoperă marele adevăr al frăţiei între oameni, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului”. Apoi, arată cum, în toate intervenţiile lui Dumnezeu în favoarea omului, ţelul Său plin de har şi îndurare se regăseşte asemenea unui fir de aur. El „le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” Faptele Apostolilor 17,23.26.27
Ascultaţi-l la curtea lui Festus când împăratul Agripa, convins de adevărul Evangheliei, exclamă: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” Şi cu ce politeţe delicată răspunde Pavel, arătând către propriul său lanţ: „Fie curând, fie târziu, să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” Faptele Apostolilor 26,28.29
Aşa a trecut viaţa lui, după cum este descris în propriile-i cuvinte: „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţi mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” 2 Corinteni 11,26.27
„Când suntem ocărâţi”, a spus el, „binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm”. „Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.” 1 Corinteni 4,12.13; 2 Corinteni 6,10
În slujire şi-a aflat bucuria; iar la încheierea vieţii sale pline de trudă, privind înapoi la luptele şi victoriile ei, a putut spune: „M-am luptat lupta cea bună”. 2 Timotei 4,7
Aceste istorisiri sunt de un interes vital. Pentru nimeni nu au o importanţă mai mare decât pentru tineri. Moise a renunţat la perspectiva unei împărăţii, Pavel la avantajele bogăţiei şi cinstei în mijlocul poporului său – pentru o viaţă în care au purtat poveri în slujba lui Dumnezeu. Pentru mulţi, viaţa acestor bărbaţi pare că a fost una de renunţare şi sacrificiu. Chiar aşa a fost? Moise „socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului”. Pavel declara: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” Filipeni 3,7.8. El era mulţumit de alegerea pe care o făcuse.
Lui Moise i s-au oferit palatul faraonilor şi tronul de monarh; însă în acele curţi regale existau plăceri păcătoase, care îi fac pe bărbaţi să uite de Dumnezeu; şi a ales în locul lor „avuţiile trainice şi dreptatea”. Proverbele 8,18. În loc să se alăture măreţiei Egiptului, el a ales să-şi lege viaţa de ţelul lui Dumnezeu. În loc să dea legi pentru Egipt, prin călăuzire divină, el a dat legi pentru întreaga lume. A devenit unealta lui Dumnezeu pentru a da oamenilor acele principii care reprezintă atât apărarea căminului, cât şi a societăţii, care sunt piatra din capul unghiului a prosperităţii naţiunilor – principii recunoscute astăzi de către cei mai mari oameni ai lumii, ca temelie a tot ceea ce este cel mai bun în cârmuirile omeneşti.
Măreţia Egiptului este în ţărână. Puterea şi civilizaţia lui au trecut. Însă lucrarea lui Moise nu poate pieri niciodată. Marile principii ale dreptăţii pe care a trăit ca să le întemeieze sunt eterne.
Viaţa de trudă şi griji împovărătoare a lui Moise a fost luminată de prezenţa Aceluia „deosebindu-se din zece mii” şi despre care spunem că „toată fiinţa lui este plină de farmec.” Cântarea Cântărilor 5,10.16. Cu Hristos în pustie, peregrinând, cu Hristos pe Muntele schimbării la faţă, cu Hristos în curţile cereşti – viaţa lui pe pământ a fost una în care a binecuvântat şi a fost binecuvântat, iar în ceruri este onorat.
Şi Pavel a fost susţinut în lucrările sale diverse de puterea păstrătoare a prezenţei Sale. „Pot totul”, a spus el, „în Hristos care mă întăreşte”. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: ‘Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat’. Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Filipeni 4,13; Romani 8,35-39
Cu toate acestea, există o bucurie viitoare spre care Pavel privea ca la o răsplată pentru truda lui – aceeaşi bucurie de dragul căreia Hristos a îndurat crucea şi a dispreţuit ruşinea – bucuria de a vedea roadele lucrării Sale. „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă?” scria el tesalonicenilor convertiţi. „Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră.” 1 Tesaloniceni 2,19.20
Cine ar putea evalua care sunt, pentru lume, rezultatele lucrării de o viaţă a lui Pavel? Dintre toate acele influenţe binefăcătoare care alină suferinţa, alungă întristarea, îngrădesc răul, care înalţă viaţa de la ceea ce este egoist şi senzual şi o slăvesc prin nădejdea nemuririi, cât se datorează străduinţelor lui Pavel şi a tovarăşilor lui de lucru în timp ce călătoreau nebăgaţi în seamă din Asia până pe ţărmurile Europei?
Cât a meritat pentru oricare viaţă faptul de a fi fost unealta lui Dumnezeu în punerea în mişcare a unor astfel de influenţe ale binecuvântării? Va merita să vedem, în veşnicie, rezultatele unei astfel de lucrări de-o viaţă?
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA