EDUCATIE - Sursa si telul adevaratei educatii

UNIUNEA ROMANA

PRIMELE PRINCIPII

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă.”

Sursa şi ţelul adevăratei educaţii

„Ştiinţa sfinţilor este priceperea”; „Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu.”

Ideile noastre legate de educaţie sunt prea înguste şi superficiale. Se face simţită nevoia unei sfere mai largi, a unui ţel mai înalt. Adevărata educaţie înseamnă mai mult decât urmarea unei anumite şcoli. Înseamnă mai mult decât pregătirea pentru viaţa care există acum. Ea are de-a face cu întreaga făptură şi cu toată perioada în care îi este cu putinţă omului să trăiască. Este dezvoltarea armonioasă a puterilor fizice, mintale şi spirituale. Îl pregăteşte pe elev pentru bucuria slujirii în această lume şi pentru bucuria mai înaltă a unei slujiri mai largi în lumea care va veni.

Sursa unei astfel de educaţii este scoasă în evidenţă prin aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, care arată către Cel Nesfârşit: În El „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii.” Coloseni 2,3. „Sfatul şi priceperea ale Lui sunt.” Iov 12,13

Lumea a avut mari învăţători, bărbaţi cu un intelect uriaş şi cercetători neobosiţi, oameni ale căror declaraţii au stimulat gândirea şi au deschis înaintea ochilor câmpuri vaste ale cunoaşterii; iar aceşti oameni au fost onoraţi ca fiind călăuze şi binefăcători ai semenilor lor; dar există Cineva care are o poziţie mai înaltă decât a lor. Putem găsi învăţători ai lumii în toate timpurile – de când există rapoarte omeneşti; însă Lumina a existat înainte de ei. Aşa cum luna şi aştrii sistemului nostru solar strălucesc prin lumina pe care o reflectă de la soare, tot aşa, în măsura în care învăţătura lor este adevărată, marii gânditori ai lumii reflectă razele Soarelui Neprihănirii. Fiecare scânteie de gând, fiecare străfulgerare a minţii vine de la Lumina lumii.

În aceste zile, se spun multe în legătură cu natura şi importanţa „educaţiei superioare”. Adevărata „educaţie superioară” este cea pe care o dă Domnul, ale cărui sunt „înţelepciunea şi puterea” (Iov 12,13), şi „din gura căruia iese cunoştinţă şi pricepere.” Proverbele 2,6

Toată cunoaşterea adevărată şi reala dezvoltare îşi au sursa în cunoaşterea lui Dumnezeu. Această cunoaştere se face simţită oriîncotro ne-am întoarce, în domeniul fizic, mintal sau spiritual, în orice direcţie am privi – în afară de stricăciunea păcatului. Orice direcţie de cercetare am alege, cu scopul sincer de a ajunge la adevăr, suntem aduşi în contact cu Inteligenţa atotputernică, nevăzută, care lucrează în şi prin toate. Mintea omului este adusă în comuniune cu mintea lui Dumnezeu, finitul cu Infinitul. Efectul unei asemenea comuniuni asupra trupului, minţii şi sufletului este dincolo de tot ceea ce se poate estima.

În această comuniune se găseşte cea mai înaltă educaţie. Este metoda de dezvoltare care aparţine lui Dumnezeu. „Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu” (Iov 22,21) este solia Sa către omenire. Metoda scoasă în evidenţă în aceste cuvinte a fost metoda urmată în educarea tatălui neamului nostru omenesc. Pe când Adam stătea în Edenul sfânt, în slava bărbăţiei sale neîntinate de păcat, în acest fel îl instruia Dumnezeu.

Pentru a pricepe ce cuprinde lucrarea de educaţie, avem nevoie să luăm în consideraţie atât natura omului, cât şi scopul pe care l-a urmărit Dumnezeu prin crearea lui. Trebuie să ţinem, de asemenea, cont de schimbarea din condiţia omului, prin faptul că el a ajuns să cunoască răul şi de planul lui Dumnezeu de a-Şi atinge – chiar şi în aceste condiţii – scopul slăvit în educarea rasei umane.

Când Adam a ieşit din mâinile Creatorului, era asemănător cu Făcătorul lui, ca natură fizică, mintală şi spirituală. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” (Genesa 1,27), iar scopul Lui a fost ca omul să descopere cu atât mai mult acest chip, cu cât trăia mai mult – să reflecte din ce în ce mai fidel slava Creatorului. Toate facultăţile sale puteau fi dezvoltate; capacitatea şi vigoarea lor trebuia să crească neîncetat. Pentru exercitarea lor, s-a deschis un orizont larg şi un câmp glorios. Tainele universului vizibil – „minunile Aceluia a cărui ştiinţă este desăvârşită” (Iov 37,16) – îl invitau pe om să le studieze. Privilegiul său cel mare era să aibă o comuniune directă, faţă-n faţă şi de la inimă la inimă, cu Făcătorul său. Dacă I-ar fi rămas loial lui Dumnezeu, toate acestea ar fi fost ale lui pentru totdeauna. De-a lungul veacurilor nesfârşite, el ar fi continuat să dobândească noi comori ale cunoaşterii, să descopere izvoare proaspete de fericire şi să obţină concepţii mereu mai clare, legate de înţelepciunea, puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Ar fi împlinit din ce în ce mai mult scopul creării sale şi ar fi reflectat din ce în ce mai fidel slava Creatorului.

Aceste lucruri au fost însă pierdute prin neascultare. Prin păcat, asemănarea cu divinul a fost mânjită – aproape că a fost ştearsă cu desăvârşire. Puterile fizice ale omului au slăbit, capacităţile sale mintale au scăzut, viziunea sa spirituală s-a înceţoşat. Omul devenise supus morţii. Cu toate acestea, rasa umană nu a fost lăsată pradă deznădejdii. Planul de mântuire fusese rânduit prin acea iubire şi îndurare infinită şi a fost îngăduită o viaţă de punere la probă. Refacerea în om a chipului Creatorului său, readucerea sa la perfecţiunea în care fusese creat, sprijinirea dezvoltării trupului, minţii şi sufletului, astfel încât să poată fi împlinit scopul divin avut în vedere la crearea lui, – iată care avea să fie lucrarea de răscumpărare. Acesta este obiectul educaţiei, marele obiectiv al vieţii.

Iubirea, temelia creaţiei şi a răscumpărării este baza adevăratei educaţii. Acest lucru este făcut clar în Legea pe care a dat-o Dumnezeu, ca să fie o călăuză a vieţii. Prima şi cea mai mare poruncă este: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău”. Luca 10,27. A-L iubi pe El, pe Cel Nesfârşit, pe Cel Atoatecunoscător, cu toată puterea, cu toată mintea şi cu toată inima înseamnă cea mai înaltă dezvoltare a oricărei puteri. Înseamnă că în toată făptura – trup, minte şi suflet în aceeaşi măsură – va fi refăcut chipul lui Dumnezeu.

Asemenea primei porunci este şi cea de-a doua: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Matei 22,39. Legea iubirii pretinde consacrarea trupului, minţii şi sufletului în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor noştri. Şi această slujire, în timp ce face ca noi să fim o binecuvântare pentru alţii, ne aduce nouă înşine cele mai mari binecuvântări. Altruismul stă la baza oricărei dezvoltări reale. Printr-o slujire altruistă ne cultivăm în gradul cel mai înalt fiecare calitate. Devenim din ce în ce mai mult părtaşi la natura divină. Suntem potriviţi pentru cer, pentru că primim cerul în inimile noastre.

Întrucât Dumnezeu este Izvorul oricărei cunoaşteri reale, primul obiectiv al educaţiei noastre este, după cum am văzut deja, să ne îndreptăm mintea către ceea ce descoperă El Însuşi despre Sine. Adam şi Eva au primit cunoştinţe prin directă comuniune cu Dumnezeu; şi au învăţat despre El prin lucrările Sale. Toate lucrurile create, în desăvârşirea lor originară, erau o expresie a modului în care gândeşte Dumnezeu. Pentru Adam şi Eva, natura era plină de înţelepciune divină. Însă prin încălcarea Legii, omul a încetat să mai înveţe de la Dumnezeu prin comuniune directă şi, într-o mare măsură, prin lucrările Sale. Pământul, stricat şi murdărit de păcat, nu reflectă decât prea puţin slava Creatorului. Este adevărat că lecţiile Sale nu au fost şterse. Pe fiecare pagină din marele volum al lucrărilor Sale create se poate încă vedea scrisul Său de mână. Natura încă vorbeşte despre Creatorul ei. Totuşi, aceste descoperiri sunt parţiale şi nedesăvârşite. Iar în starea noastră căzută, cu puterile diminuate şi vederea slabă, suntem incapabili de a face interpretări corecte. Avem nevoie de descoperirea mai amplă, făcută de Însuşi Dumnezeu, pe care a dat-o în Cuvântul Său scris.

Sfintele Scripturi sunt standardul perfect al adevărului şi, având o asemenea caracterizare, ar trebui să li se dea locul cel mai înalt în educaţie. Pentru a obţine o educaţie vrednică de acest nume, trebuie să dobândim o cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul, şi a lui Hristos, Răscumpărătorul, aşa cum sunt Ei descoperiţi în Cuvântul sacru.

Fiecare făptură omenească, creată după chipul lui Dumnezeu, este înzestrată cu o putere asemănătoare cu cea a Creatorului – individualitate, putere de a gândi şi a face. Oamenii în care se dezvoltă această putere sunt oameni care poartă responsabilităţi, care sunt conducători cu iniţiativă şi care au influenţă asupra caracterelor. Lucrarea adevăratei educaţii este aceea de a dezvolta această putere, de a-i antrena pe tineri să gândească ei înşişi, nu doar să reflecte gândirea altor oameni. În loc să-şi limiteze studiul la ceea ce au spus sau scris alţii, studenţii să fie îndrumaţi către izvoarele adevărului, către vastele câmpuri din natură şi revelaţie, deschise cercetării. Să contemple marile subiecte ale datoriei şi destinului – şi mintea lor se va lărgi şi întări. În locul unor făpturi educate, dar plăpânde, instituţiile de învăţământ vor putea trimite în lume bărbaţi îndeajuns de puternici pentru a gândi şi acţiona, bărbaţi care să fie stăpâni ai împrejurărilor, nu robi ai acestora, bărbaţi care au o minte largă, un cuget clar şi curajul convingerilor proprii.

O asemenea educaţie oferă mai mult decât doar o disciplină a minţii; oferă mai mult decât o pregătire fizică. Ea întăreşte caracterul, astfel încât adevărul şi integritatea nu sunt jertfite pentru dorinţe egoiste sau ambiţii lumeşti. Ea fortifică mintea împotriva răului. În loc ca vreo pasiune predominantă să devină o putere pentru a distruge, fiecare motiv şi dorinţă sunt aduse în conformitate cu marile principii ale binelui.

Ce educaţie poate fi mai înaltă decât aceasta? Ce o poate egala în valoare?

„Ea nu se dă în schimbul aurului curat, nu se cumpără cântărindu-se cu argint; nu se cântăreşte pe aurul din Ofir, nici pe onixul cel scump, nici pe safir. Nu se poate asemăna cu aurul, nici cu diamantul, nu se poate schimba cu un vas de aur ales. Mărgeanul şi cristalul nu sunt nimic pe lângă ea: înţelepciunea preţuieşte mai mult decât măr-găritarele.” Iov 28,15-18

Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât gândirea omenească cea mai înaltă. Evlavia – asemănarea cu Dumnezeu – este scopul care trebuie atins. În faţa studentului se deschide o cărare a progresului neîntrerupt. El are de atins un obiectiv, de ajuns la un standard – care include tot ceea ce este bun, pur şi nobil. El va înainta cât mai repede şi cât mai departe posibil în fiecare ramură a cunoaşterii adevărate. Însă eforturile lui vor fi dirijate către obiective care sunt tot atât de îndepărtate de interesele egoiste şi vremelnice precum sunt cerurile faţă de pământ.

Cel care, contribuie la împlinirea scopului divin, de a transmite tinerilor cunoştinţele legate de Dumnezeu şi de a modela caracterul în conformitate cu al Său, înfăptuieşte o lucrare mare şi nobilă. Când trezeşte dorinţa de a atinge idealul lui Dumnezeu, el înfăţişează o educaţie care este tot atât de înaltă ca şi cerul şi la fel de întinsă ca Universul; o educaţie care nu poate fi terminată în această viaţă, dar care va continua în viaţa care va veni; o educaţie care îi asigură studentului care a reuşit la şcoala pregătitoare a pământului un paşaport către una superioară, şcoala de sus.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA