EDUCATIE - Scolile profetilor

UNIUNEA ROMANA

Şcolile profeţilor

„Ei au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale.”

Ori de câte ori a fost aplicat în Israel planul de educaţie al lui Dumnezeu, rezultatele au dat mărturie despre Autorul acestuia. Dar în foarte multe familii, pregătirea hotărâtă de Cer şi caracterele dezvoltate în felul acesta erau tot atât de rare. Planul lui Dumnezeu era dus la îndeplinire numai parţial şi în mod imperfect. Din necredinţă şi nesocotire a îndrumărilor date de Domnul, israeliţii au adus în mijlocul lor ispite cărora numai câţiva aveau putere să li se opună. La instalarea lor în Canaan, „ei n-au nimicit popoarele pe care le poruncise Domnul să le nimicească. Ci s-au amestecat cu neamurile şi au învăţat faptele lor, au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei”. Inima lor nu era corectă faţă de Dumnezeu „şi nu erau credincioşi legământului Său. Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui urgii. El Şi-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce”. Psalmii 106,34-36; 78,37-39. Taţii şi mamele din Israel au devenit indiferenţi la obligaţiile lor faţă de Dumnezeu, indiferenţi la obligaţiile faţă de copiii lor. Prin necredincioşia în cămin şi influenţele idolatre din afară, mulţi tineri evrei au primit o educaţie mult diferită de ceea ce plănuise Dumnezeu pentru ei. Ei au deprins căile păgânilor.

Pentru a ieşi în întâmpinarea acestui rău care creştea întruna, Dumnezeu a dispus de alţi agenţi, ca un ajutor pentru părinţi în lucrarea de educare. Încă din cele mai vechi timpuri, profeţii fuseseră recunoscuţi ca învăţători aleşi de providenţa divină. În sensul cel mai înalt, profetul era o persoană care vorbea prin inspiraţie directă, transmiţând poporului soliile pe care le primise de la Dumnezeu. Dar acest nume a fost dat şi acelora care, deşi nu erau inspiraţi în mod direct, erau chemaţi providenţial să înveţe poporul despre lucrările şi căile lui Dumnezeu. Pentru pregătirea unei asemenea categorii de învăţători, Samuel, îndrumat de Dumnezeu, a întemeiat şcolile profeţilor.

Intenţia era ca aceste şcoli să slujească drept stăvilar împotriva stricăciunii larg răspândite, să ajute la bunăstarea mentală şi spirituală a tinerilor şi să sporească prosperitatea naţiunii, dându-i bărbaţi calificaţi să acţioneze în temere de Dumnezeu, ca lideri şi consilieri. În acest scop, Samuel a strâns zeci de tineri evlavioşi, inteligenţi şi studioşi. Aceştia au fost numiţi fiii profeţilor. Studiind Cuvântul şi lucrările lui Dumnezeu, puterea Sa dătătoare de viaţă le înviora energia minţii şi sufletului şi studenţii primeau înţelepciune de sus. Instructorii erau nu numai buni cunoscători ai adevărului divin, dar se bucuraseră ei înşişi de comuniune cu Dumnezeu şi primiseră darul deosebit al Duhului Său. Se bucurau de respectul şi de încrederea poporului, atât pentru învăţătură, cât şi pentru evlavie. În zilele lui Samuel, existau două astfel de şcoli, una la Rama, căminul profetului, şi cealaltă la Chiriat Seir. Mai târziu, au fost întemeiate şi altele.

Elevii acestor şcoli se întreţineau singuri prin muncă proprie, lucrând pământul sau practicând vreun meşteşug oarecare. În Israel, acest lucru nu era considerat ciudat sau degradant; într-adevăr, era privit ca păcat faptul de a-ţi lăsa copiii să crească în neştiinţă, fără a face o muncă utilă. Fiecare tânăr, fie că părinţii lui erau bogaţi sau săraci, era învăţat o meserie. Chiar dacă urma să fie educat pentru slujire sfântă, o cunoaştere a vieţii practice era privită ca esenţială pentru ţelul de a fi de cel mai mare folos. De asemenea, mulţi învăţători se întreţineau prestând muncă fizică.

Atât în şcoală, cât şi în familie, o mare parte a învăţăturii era transmisă pe cale orală; tinerii învăţau, de asemenea, să citească scrierile iudaice, iar sulurile de pergament ale Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor. Subiectele de căpetenie pentru studiu în aceste şcoli erau Legea lui Dumnezeu, cu instrucţiunile date lui Moise, istoria sacră, muzica sacră şi poezia. În rapoartele istoriei sfinte erau descoperite urmele paşilor lui Iehova. Marile adevăruri reprezentate de tipurile din serviciul de la Sanctuar erau scoase în evidenţă şi credinţa prindea strâns obiectul central al întregului sistem – Mielul lui Dumnezeu, care urma să ridice păcatul lumii. Era nutrit un spirit de evlavie. Nu numai că studenţii erau învăţaţi despre datoria de a se ruga, dar erau învăţaţi şi cum să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să-şi exercite credinţa în El şi cum să înţeleagă şi să respecte învăţăturile Duhului Său. Intelectul sfinţit scotea din vistieria lui Dumnezeu lucruri vechi şi lucruri noi, iar Duhul lui Dumnezeu Se manifesta în profeţie şi cântare sfântă.

Aceste şcoli s-au dovedit a fi unul din mijloacele cele mai eficiente pentru sprijinirea neprihănirii „care înalţă pe un popor.” Proverbele 14,34. Şi nu mică a fost măsura în care au ajutat ei la punerea temeliei acelei minunate prosperităţi care a făcut ca domniile lui David şi Solomon să fie cu totul deosebite.

Principiile care se învăţau în şcolile profeţilor erau aceleaşi care au modelat caracterul lui David şi au dat formă vieţii lui. Cuvântul lui Dumnezeu era învăţătorul lui. „Prin poruncile Tale”, spunea el, „mă fac mai priceput”. „Îmi plec inima să împlinesc orânduirile Tale.” Psalmii 119,104-112. Acesta a fost motivul care L-a făcut pe Dumnezeu să spună despre David, când, în tinereţea acestuia, l-a chemat la tron, că este „om după inima Mea”. Faptele Apostolilor 13,22

Şi în viaţa timpurie a lui Solomon se văd rezultatele metodei divine de educaţie. În tinereţea lui, Solomon şi-a însuşit alegerea pe care o făcuse şi David. Mai presus de orice bun pământesc, el a cerut de la Dumnezeu o inimă înţeleaptă şi pricepută. Iar Domnul i-a dat nu numai ceea ce a căutat acesta, dar şi ceea ce nu căuta – şi bogăţie, şi cinste. De puterea priceperii sale, aria cunoaşterii lui, slava domniei sale, se minuna întreaga lume.

În timpul domniilor lui David şi Solomon, Israel a atins punctul maxim al măreţiei sale. Făgăduinţa dată lui Avraam, şi repetată prin Moise, a fost împlinită: „Căci dacă veţi păzi toate aceste porunci pe care vi le dau şi dacă le veţi împlini, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, veţi umbla în toate căile Lui şi vă veţi alipi de El, Domnul va izgoni dinaintea voastră pe toate aceste neamuri şi vă veţi face stăpâni pe toate aceste neamuri care sunt mai mari şi mai puternice decât voi. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru va fi al vostru; hotarul vostru se va întinde din pustie până la Liban şi de la râul Eufrat până la marea de la apus. Nimeni nu va putea să stea împotriva voastră.” Deuteronom 11,22-25

Pericolul era ascuns în mijlocul prosperităţii. Păcatul făcut de David în anii săi de pe urmă – chiar dacă acesta s-a pocăit şi a fost pedepsit greu pentru el – a făcut ca poporul să capete îndrăzneală în călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi viaţa lui Solomon, după zorii unei mari promisiuni, a fost întunecată de apostazie. Dorinţa după putere politică şi înălţare de sine a dus la alianţe cu naţiunile păgâne. Argintul Tarsisului şi aurul din Ofir au fost dobândite prin jertfirea integrităţii morale, prin trădarea adevărurilor sacre. Însoţirea cu cei idolatri, căsătoria cu soţii păgâne i-au stricat credinţa. Barierele pe care le ridicase Dumnezeu pentru siguranţa poporului Său au fost astfel culcate la pământ, iar Solomon s-a dedat închinării la dumnezei falşi. În vârful Muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu Templul lui Iehova, au fost ridicate chipuri gigantice şi altare pentru slujirea zeităţilor păgâne. Când a renunţat la loialitatea faţă de Dumnezeu, Solomon a pierdut controlul asupra propriei persoane. Percepţia sa delicată a fost tocită. Spiritul conştiincios, plin de consideraţie de la începutul domniei sale se schimbase. Mândria, ambiţia, risipa şi îngăduinţa de sine au avut ca roade cruzimea şi impunerea arbitrară. El, care fusese un cârmuitor drept, plin de compasiune şi cu frică de Dumnezeu, a devenit tiranic, opresiv. El, care la consacrarea Templului se rugase pentru poporul său ca inimile lor să fie oferite fără rezervă Domnului, a devenit corupătorul lor. Solomon s-a dezonorat, a dezonorat Israelul şi L-a dezonorat pe Dumnezeu.

Naţiunea, a cărei mândrie fusese el însuşi, l-a urmat. Deşi ulterior s-a pocăit, pocăinţa sa nu a făcut ca roadele răului pe care-l sădise să nu dea în pârg. Disciplina şi educaţia pe care o hotărâse Dumnezeu pentru Israel ar fi făcut ca ei să fie diferiţi de oamenii celorlalte naţiuni în toate aspectele vieţuirii lor. Această deosebire, care ar fi trebuit să fie privită ca un privilegiu şi o binecuvântare deosebită, le era nesuferită. Ei au căutat să schimbe simplitatea şi stăpânirea de sine, esenţiale pentru dezvoltarea cea mai înaltă, cu pompa şi cedarea în faţa plăcerilor, specifice popoarelor păgâne. Ambiţia lor era „să fim şi noi ca toate neamurile”. (1Samuel 8,20). Planul lui Dumnezeu legat de educaţie a fost lăsat deoparte, iar autoritatea Sa refuzată.

În urma respingerii căilor lui Dumnezeu în favoarea căilor oamenilor, a început căderea Israelului. Şi a continuat în acest fel până când poporul evreu a ajuns pradă chiar naţiunilor ale căror practici aleseseră să le urmeze.

Ca naţiune, copiii lui Israel nu au reuşit să primească binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să li le dea. Ei nu au apreciat scopul urmărit de Domnul şi nu au cooperat pentru a-l împlini. Însă cu toate că indivizi şi popoare se pot despărţi în acest fel de El, scopul Său pentru cei care au încredere în El rămâne neschimbat. „Tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci.” Eclesiastul 3,14

În vreme ce există grade diferite de dezvoltare şi manifestări diverse ale puterii Sale pentru satisfacerea nevoilor oamenilor din veacuri diferite, lucrarea lui Dumnezeu este aceeaşi în orice timp. Învăţătorul este acelaşi. Caracterul şi planul lui Dumnezeu sunt la fel. În El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”. Iacov 1,17

Experienţele lui Israel au fost înregistrate pentru învăţătura noastră. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” 1Corinteni 10,11. În ceea ce ne priveşte – după cum au stat lucrurile şi cu Israelul din vechime – succesul în educaţie depinde de credincioşia cu care împlinim planul Creatorului. Acceptarea principiilor Cuvântului lui Dumnezeu ne va aduce binecuvântări tot atât de mari precum ar fi adus poporului evreu.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA