| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Poezii şi cântece
„Orânduirile Tale sunt prilejul cân-tărilor mele în casa pribegiei mele.”
Primele şi, de asemenea, cele mai înalte creaţii poetice cunoscute omului se găsesc în Scripturi. Înainte să fi cântat cel mai vechi poet al lumii, păstorul din Madian a notat aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate lui Iov – fiind, în măreţia lor, neegalate şi neatinse măcar pe departe de cele mai înalte creaţii ale geniului uman:
„Unde erai tu când am întemeiat pământul?
Cine a închis marea cu porţi când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric; când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi; când am zis: ‘Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale?’ De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat tu zorilor locul lor?
Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului? Ţi s-au deschis porţile morţii? Sau ai văzut tu porţile umbrei morţii? Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri. Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul unde îşi are locuinţa? …
Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie? Pe ce cale se împarte lumina? Şi pe ce cale se împrăştie vântul de răsărit pe pământ? Cine a deschis un loc de scurgere ploii şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului, pentru ca să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni; pentru ca să adape locurile pustii şi uscate şi ca să facă să încolţească şi să răsară iarba? Are ploaia tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă? Din al cui sân iese gheaţa şi cine naşte promoroaca cerului, ca apele să se îngroaşe ca o piatră şi faţa adâncului să se întărească? Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului şi cârmuieşti Ursul mare cu puii lui?” Iov 38,4-27; 38,31.32
Pentru frumuseţea exprimării, citiţi şi descrierea primăverii, din Cântarea Cântărilor:
„Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaia şi s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării şi se aude glasul turturicii în câmpiile noastre. Se pârguiesc roadele în smochin şi viile înflorite îşi răspândesc mirosul. Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso.” Cântarea Cântărilor 2,11-13
Şi deloc inferioară în frumuseţe este profeţia lui Balaam, adusă fără voia lui, prin care binecuvânta pe Israel:
„Balac m-a adus din Aram. Împăratul Moabului m-a chemat din munţii Răsăritului, zicând: ‘Vino şi blestemă-mi pe Iacov! Vino şi defaimă-mi pe Israel!’ Cum să blestem eu pe cel pe care nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel pe care nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, îl privesc de pe înălţimea dealurilor: este un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri...
Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov. Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el. El este împăratul lui, veselia lui...
Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel. Acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu! Cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic ...: Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu. Ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape...
Aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt ...: Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel...
Cel ce se naşte din Iacov domneşte ca stăpânitor.” Numeri 23,7- 23; 24,4-6; 24,16-19
Cântecul de laudă este atmosfera cerului; iar când cerul vine în contact cu pământul, există muzică şi cântare – „mulţumiri şi cântări de laudă.” Isaia 51,3
Deasupra pământului nou-creat, aşa cum fusese conceput, frumos şi nepătat, sub zâmbetul lui Dumnezeu, „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi … toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” Iov 38,7. Tot aşa, inimile omeneşti, în rezonanţă cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omeneşti au fost legate de cântări.
Primul cântec raportat în Biblie de pe buzele oamenilor a fost acea glorioasă explozie de mulţumire din partea mulţimii lui Israel la Marea Roşie:
„Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ. Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda; El este Dumnezeul tatălui meu: pe El Îl voi preamări.”
„Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria; Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi. ... Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, făcător de minuni?”
„Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci. ... Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava.” Exodul 15,1.2.6-11; 18,21
Mari au fost binecuvântările primite de oameni ca răspuns la cântările de laudă. Puţinele cuvinte care povestesc o experienţă din călătoria prin pustie a lui Israel au o lecţie vrednică de atenţia noastră:
„S-au dus la Beer (Fântână). La această fântână, Domnul a zis lui Moise: ’Strânge poporul, şi le voi da apă.’” Numeri 21,16. Atunci a cântat Israel cântarea aceasta:
„Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei! Fântâna pe care au săpat-o căpeteniile, pe care au săpat-o mai marii poporului, cu toiagul de cârmuire, cu toiegele lor!” Numeri 21,17.18
Cât de adesea se repetă această istorie în experienţa spirituală! Cât de des, prin cuvintele cântecului sfânt, sunt date la o parte în suflet zăgazurile izvoarelor de pocăinţă şi credinţă, de speranţă, iubire şi bucurie!
Cu cântece de laudă au înaintat armatele lui Israel către marea izbăvire de sub Iosafat. La Iosafat ajunsese vestea de ameninţare cu război. „O mare mulţime înaintează împotriva ta”, a fost solia, „fiii lui Moab şi fiii lui Amon, şi cu ei nişte Maoniţi”. „În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul, şi au venit din toate cetăţile lui Iuda să caute pe Domnul”. Iar Iosafat, stând în curtea Templului înaintea poporului său, şi-a revărsat sufletul în rugăciune, mărturisind neajutorarea în care se afla Israel şi rugându-L pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa. „Noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră,” a spus el, „şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” 2 Cronici 2,2.1.3.4.12.
„Atunci Duhul Domnului a venit în mijlocul adunării peste Iahaziel”, un levit. „Şi Iahaziel a zis: Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. ... Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. ... Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!” 2 Cronici 20,14-17
„A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa.” 2 Cronici 20,20. Înaintea armatei mergeau cântăreţii, înălţându-şi vocile în laudă către Dumnezeu – lăudându-L pentru biruinţa făgăduită.
În cea de-a patra zi care a urmat, armata s-a întors în Ierusalim, încărcată de prada luată de la inamicii lor, cu laudă în cântare pentru victoria câştigată.
Prin cântare, David, în mijlocul vicisitudinilor vieţii sale schimbătoare, era în comuniune cu cerul. Cu câtă sensibilitate sunt reflectate experienţele lui de păstor în cuvintele:
„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; ... Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Psalmii 23,1-4
Ajuns la vârsta bărbăţiei, ca fugar urmărit, găsind refugiu în stâncile şi peşterile din pustie, el a scris:
„Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. … Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.”
„Pentru ce te mâhneşti, suflete şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda. El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”
„Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?” Psalmii 63,1-7; 42,11; 27,1
Aceeaşi încredere răzbate din cuvintele scrise când, ca împărat detronat şi lipsit de coroană, David fuge din Ierusalim la revolta condusă de Absalom. Istovit de durerea şi oboseala fugii lui, el şi cei ce-l însoţeau au zăbovit lângă Iordan pentru a se odihni câteva ore. A fost trezit de avertizările care-l sileau să fugă imediat. În întuneric, trebuia trecut acel curs de apă, adânc şi repede, şi aceasta de către toată suita lui, bărbaţi, femei şi copilaşi; căci în urma lor zoreau forţele fiului trădător.
În acel ceas al celei mai negre încercări, David a cântat:
„Eu strig cu glasul meu către Domnul, şi El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt. Mă culc, adorm şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu. Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile.” Psalmii 3,4-6
După marele său păcat, în suferinţa provocată de remuşcări şi sila pe care i-o provoca propria-i persoană, s-a întors cu toate acestea către Dumnezeu ca la cel mai bun prieten al său:
„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! ... Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” Psalmii 51,1-7
În lunga sa viaţă, David nu a găsit pe pământ nici un loc de odihnă. „Înaintea Ta, noi suntem nişte străini şi locuitori”, a spus el, „ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nici o nădejde.” 1 Cronici 29,15
„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.”
„Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. ... Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.”
„Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci. El va fi călăuza noastră până la moarte.” Psalmii 46,1.2; 46,4-7; 48,14
În viaţa Sa de pe pământ, Isus a întâmpinat ispita cu o cântare. Adesea, când se rosteau cuvinte aspre, înţepătoare, când atmosfera din jurul Lui era încărcată de tristeţe, nemulţumire, neîncredere sau teamă paralizantă, se făcea auzită cântarea Sa plină de credinţă şi voie bună sfântă.
În acea tristă, ultimă seară a Cinei de Paşte, înainte de a ieşi în întâmpinarea trădării şi morţii sale, glasul I s-a înălţat o dată cu psalmul:
„Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.”
„Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El şi-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viaţa mea. Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat Numele Domnului şi am zis: ‘Doamne, mântuieşte-mi sufletul.’ Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare. Domnul păzeşte pe cei fără răutate; eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit. Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi şi picioarele de cădere.” Psalmii 113,2.3; 116,1-8
În mijlocul umbrelor tot mai întunecate ale ultimei crize a pământului, lumina lui Dumnezeu va străluci cu cea mai mare putere, iar cântul de nădejde şi încredere se va face auzit în tonalităţile cele mai clare şi mai nobile.
„În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: Avem o cetate tare, Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. Deschideţi porţile, ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios. Celui cu inima tare Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.” Isaia 26,1-4
„Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” Isaia 35,10
„Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimile Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului. ... Sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu vor mai tânji.” Ieremia 31,12
Puterea cântecului
Istoria cântecelor din Biblie sugerează din belşug cum trebuie folosite muzica şi cântecul şi care sunt avantajele acestora. Muzica este adesea pervertită pentru a sluji scopurilor răului şi devine astfel unul dintre cei mai ademenitori agenţi ai ispitei. Folosită însă în mod corect, este un dar preţios de la Dumnezeu, menit să ridice gândurile către teme înalte şi nobile, să inspire şi să înalţe sufletul.
După cum copiii lui Israel, călătorind prin pustie, îşi înveseleau paşii cu acordurile cântărilor sfinte, tot aşa îi îndeamnă Dumnezeu pe copiii Săi de astăzi să aducă bucurie în peregrinarea lor prin această viaţă. Nu există decât puţine mijloace mai eficiente pentru fixarea cuvintelor Sale în memorie în afară de repetarea lor prin cântare. Şi o asemenea cântare are o putere minunată. Puterea de a supune firile aspre şi necultivate; puterea de a înviora gândirea şi de a trezi compasiunea, de a promova armonia în acţiune şi de a izgoni tristeţea şi presentimentele sumbre care nimicesc curajul şi slăbesc puterile.
Este unul din mijloacele cele mai eficiente de a impresiona inima cu adevărul spiritual. Cât de ades i se întâmplă sufletului sufocat şi gata să se lase pradă deznădejdii ca memoria să regăsească vreun cuvânt de-al lui Dumnezeu – demult uitata povară a vreunui cântec din copilărie –, iar ispitele îşi pierd puterea, viaţa capătă un nou înţeles şi un nou scop, şi curajul şi bucuria sunt împărtăşite şi altor suflete!
Nu ar trebui să se piardă din vedere niciodată valoarea cântecului ca mijloc de educaţie. Să se audă cântece în familie, din cele gingaşe şi curate, şi atunci vor fi mai puţine cuvinte de critică şi mai multe de voioşie, speranţă şi bucurie. Să se audă cântece la şcoală, şi elevii vor fi aduşi mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor, mai aproape unul de altul.
Ca parte a serviciului divin, cântarea este tot atât de mult un act de închinare precum este rugăciunea. Şi într-adevăr, multe cântări sunt rugăciuni. Dacă este învăţat să-şi dea seama de aceasta, copilul se va gândi mai mult la sensul cuvintelor pe care le cântă şi va fi mai maleabil sub puterea acestora.
În timp ce Răscumpărătorul nostru ne duce către pragul veşniciei, care străluceşte de slava lui Dumnezeu, putem recunoaşte subiectele de laudă şi recunoştinţă care vin de la corul ceresc ce înconjoară tronul; iar când ecoul cântecului îngeresc este deşteptat în căminele noastre pământeşti, inimile vor fi atrase mai mult de cântăreţii cereşti. Părtăşia cu cerul începe pe pământ. Aici deprindem tonalitatea laudei lui.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA