EDUCATIE - O ilustrare a metodelor Sale

UNIUNEA ROMANA

O ilustrare a metodelor Sale

„Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor din lume pe care Mi i-ai dat.”

O ilustrare completă a metodelor lui Hristos ca Învăţător se găseşte în pregătirea celor doisprezece ucenici ai Săi. Asupra acestor bărbaţi aveau să apese răspunderi grele. Îi alesese ca pe unii pe care putea să-i umple de Duhul Său şi care puteau fi pregătiţi să continue lucrarea Sa pe pământ atunci când El avea să o părăsească. Mai presus de oricine altcineva, lor le-a creat avantajul de a fi tovarăşi cu El. Fiind cu ei personal, Domnul Isus Şi-a imprimat propria fire în aceşti colaboratori pe care i-a ales. „Viaţa a fost arătată,” spune Ioan cel iubit, „şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea”. 1 Ioan 1,2

Numai printr-o asemenea comuniune – comuniunea minţii cu mintea şi a inimii cu inima, a umanului cu divinul – poate fi transmisă acea energie vitală, educaţia adevărată fiind cea care are lucrarea de a o împărtăşi. Numai din viaţă se naşte viaţă.

În acea pregătire a ucenicilor Săi, Mântuitorul a urmat sistemul de educaţie stabilit la început. Primii doisprezece aleşi, împreună cu alţi câţiva care, slujind nevoilor acestora, intrau în legătură cu ei din timp în timp, au format familia lui Isus. Erau cu El în casă, la masă, în aceeaşi odăiţă, pe câmp. Îl însoţeau în călătoriile Sale, Îi împărtăşeau încercările şi greutăţile şi, în măsura în care o aveau pe inimă, intrau în lucrarea Lui.

Uneori, le dădea învăţătură când stăteau împreună pe un povârniş de munte, alteori lângă mare sau în barca pescarului şi uneori când mergeau pe drum. Ori de câte ori vorbea mulţimii, ucenicii formau cercul interior. Se împingeau cât mai aproape de El, ca să nu piardă nimic din învăţătura Sa. Erau nişte ascultători atenţi, dornici să înţeleagă adevărurile pe care urma să le propovăduiască în toate ţările şi în toate timpurile.

Primii elevi ai lui Isus au fost aleşi din rândurile oamenilor simpli. Aceştia, pescari din Galilea, erau oameni umili, neînvăţaţi; oameni neştiutori în ce privea învăţăturile şi obiceiurile rabinilor, dar educaţi în disciplina severă a trudei şi greutăţilor. Erau oameni cu calităţi înnăscute şi cu un spirit educabil; oameni care puteau fi instruiţi şi modelaţi pentru lucrarea Mântuitorului. În poziţii sociale umile sunt mulţi truditori care parcurg şirul îndatoririlor zilnice, fără a bănui că au puteri latente care, puse la lucru, i-ar plasa printre cei mai mari conducători ai lumii. Aşa erau bărbaţii care au fost chemaţi de către Mântuitorul să fie împreună lucrători cu El. Şi ei au avut avantajul a trei ani de pregătire pe lângă cel mai mare Educator pe care l-a cunoscut vreodată această lume.

Aceşti primi discipoli se deosebeau foarte mult unii de alţii. Urmau să fie învăţătorii lumii şi reprezentau tipuri variate de caracter. Era Levi Matei, vameşul, chemat de la o viaţă de activitate în afaceri şi supunere faţă de Roma; habotnicul Simon, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii imperiale; impulsivul, independentul, dar inimosul Petru şi fratele lui, Andrei; Iuda, iudeul, stilat, capabil şi având un duh viclean; Filip şi Toma, loiali şi cinstiţi, dar cu toate acestea zăbavnici în credinţă; Iacov, mai mărunt, şi Iuda, mai puţin ieşit în evidenţă printre fraţi, dar fiind bărbaţi cu forţă, hotărâţi şi în greşeli, şi în virtuţi; Natanael, un copil, ca sinceritate şi încredere; şi fiii lui Zebedei, ambiţioşi şi cu inimi iubitoare.

Pentru a duce înainte, cu succes, lucrarea la care fuseseră chemaţi, aceşti ucenici, care se deosebeau atât de mult ca trăsături naturale, ca pregătire şi ca obiceiuri de viaţă, aveau nevoie să ajungă la o unitate de simţire, gândire şi acţiune. Obiectivul lui Hristos era să asigure această unitate. În acest scop, El a căutat să-i aducă în unitate cu Sine. Povara lucrării Sale pentru ei este exprimată în rugăciunea către Tatăl Său: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi…, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” Ioan 17,21-23

Puterea lui Hristos de a transforma

Dintre cei doisprezece ucenici, urma ca patru dintre ei să aibă un rol conducător, fiecare într-o linie distinctă. În pregătirea pentru acest lucru, Hristos i-a învăţat, prevăzând totul. Iacov, al cărui destin era o moarte fulgerătoare, de sabie; Ioan, care, dintre fraţii săi, avea să-L urmeze pe Maestrul Său cea mai lungă perioadă de timp, în lucrare şi prigonire; Petru, pionier în străpungerea barierelor înălţate de veacuri şi în învăţarea lumii păgâne; şi Iuda, capabil în slujire de performanţe superioare fraţilor săi, dar fierbând în sufletul său ţeluri la a căror împlinire nu se gândise pra mult – acestea erau persoanele care se bucurau de cea mai mare atenţie şi vasele pe care le instruia cel mai frecvent şi cu cea mai mare grijă.

Petru, Iacov şi Ioan căutau fiecare ocazie de a se afla în cel mai intim contact cu Maestrul lor, iar dorinţa lor era satisfăcută. Dintre toţi cei doisprezece, legătura acestora cu El era cea mai strânsă. Ioan nu putea fi mulţumit decât cu o intimitate încă şi mai pronunţată – şi a obţinut acest lucru. La acea primă cuvântare, lângă Iordan, când Andrei, după ce L-a auzit pe Isus, s-a grăbit să-l cheme pe fratele lui, Ioan a rămas tăcut, furat de contemplarea minunatelor teme. El L-a urmat pe Mântuitor, rămânând mereu un ascultător însetat, absorbit de cele auzite. Cu toate acestea, Ioan nu avea un caracter fără pată. Nu era genul de entuziast blând, visător. Lui şi fratelui său li se spunea „fiii tunetului.” Marcu 3,17. Ioan era mândru, ambiţios, gata mereu să atace; sub toate acestea însă, Învăţătorul divin a întrezărit o inimă fierbinte, sinceră, iubitoare. Isus a mustrat firea sa hrăpăreaţă, a descurajat ambiţiile lui, i-a pus credinţa la încercare. Însă i-a descoperit lucrul după care-i tânjea sufletul – frumuseţea sfinţeniei, propria Sa iubire care preschimbă. „Am făcut cunoscut Numele Tău”, a spus Isus către Tatăl, „oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume”. Ioan 17,6

Firea lui Ioan căuta cu înfrigurare iubirea, compasiunea şi tovărăşia. S-a tras lângă Isus, a stat aproape de El, s-a sprijinit de pieptul Lui. Aşa cum se bucură o floare de soare şi rouă, tot aşa a absorbit şi el lumina şi viaţa divină. Cu adoraţie şi iubire, el a privit la Mântuitorul până când asemănarea cu Hristos şi tovărăşia cu El au devenit singura sa dorinţă, iar în propriul caracter s-a reflectat caracterul Maestrului său.

„Vedeţi,” a spus el, „ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” 1 Ioan 1,3

De la slăbiciune la tărie

Povestea nici unuia dintre ucenici nu ilustrează mai bine metoda de educare a lui Hristos ca povestea lui Petru. Îndrăzneţ, agresiv şi prea încrezător în propria-i persoană, cu o percepţie rapidă şi gata să acţioneze, prompt în a plăti cu aceeaşi monedă, dar generos când trebuia să arate iertare, Petru greşea adesea şi primea mustrări tot atât de des. Dar nici loialitatea sa plină de căldură, nici devotamentul faţă de Hristos nu erau mai rar şi cu mai puţină hotărâre recunoscute şi lăudate. Răbdător, cu o iubire aparte, Mântuitorul lucra cu ucenicul Său impulsiv, căutând să-i controleze încrederea de sine şi să-l înveţe umilinţa, supunerea şi dependenţa.

Lecţia nu a fost învăţată decât în parte. Încrederea în sine nu a fost dezrădăcinată.

Adesea, Isus, cu o povară grea asupra propriei Sale inimi, căuta să pună înaintea ucenicilor scenele încercărilor şi suferinţelor Sale. Dar ochii lor erau incapabili să vadă. Învăţăturile nu erau primite din toată inima, iar ei nu vedeau. Autocompătimirea, care îi împiedica să simtă împreună cu Hristos când Acesta suferea, l-a făcut pe Petru să-L dojenească: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Matei 16,22. Cuvintele lui exprimau ceea ce gândeau şi simţeau cei doisprezece.

Aşa că au mers mai departe, către criza care se apropia; ei, lăudăroşi, certăreţi, împărţindu-şi dinainte onoruri împărăteşti şi nici măcar visând la cruce.

Experienţa lui Petru avea o lecţie pentru ei toţi. Pentru încrederea de sine, încercarea este o înfrângere sigură. Hristos nu putea opri lucrarea răului nepărăsit încă. Dar aşa cum mâna Sa a fost întinsă pentru a salva atunci când valurile erau pe punctul să-l înghită pe Petru, tot astfel iubirea Lui s-a întins pentru salvarea lui, când apele mari au căutat să-i acopere sufletul. Iarăşi şi iarăşi, chiar pe marginea propriei ruine, cuvintele lăudăroase ale lui Petru l-au adus mai aproape şi mai aproape de cădere. Iarăşi şi iarăşi a fost dată avertizarea: „Te vei lepăda… că nu Mă cunoşti”. Luca 22,34. Inima mâhnită, iubitoare a ucenicului a fost cea care a vorbit când Petru a jurat: „Doamne, … cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte”. Luca 22,33; şi Acela care citeşte inima i-a dat lui Petru solia, puţin preţuită atunci, dar care avea să arunce o rază de speranţă în întunericul ce avea să cadă curând: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. Luca 22,31

În sala de judecată cuvintele de tăgăduire fuseseră rostite; când iubirea şi loialitatea lui Petru, trezite sub privirea de compătimire, iubire şi tristeţe a Mântuitorului, îl trimiseseră pe acesta în grădina în care Hristos plânsese şi Se rugase; când lacrimile lui de remuşcare au căzut pe pământul care fusese muiat cu picăturile de sânge ale agoniei Sale, atunci cuvintele Mântuitorului „M-am rugat pentru tine … după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” au căpătat sens pentru sufletul lui. Hristos, deşi îi văzuse dinainte păcatul, nu-l lăsase pradă disperării.

Dacă privirea pe care i-a aruncat-o Isus ar fi arătat condamnare în locul milei; dacă, văzând dinainte păcatul, nu ar fi vorbit despre nădejde, ce mare întuneric l-ar fi acoperit pe Petru! Ce disperare cruntă i-ar fi torturat sufletul! În acel ceas de suferinţă şi scârbă de propria-i persoană, ce l-ar fi oprit să meargă pe cărarea pe care apucase Iuda?

Cel care nu-i putea scuti pe ucenicii Săi de suferinţă nu l-a lăsat pe acesta pradă amărăciunii ei. Isus are o iubire care nu te părăseşte şi nu te uită.

Fiinţele omeneşti, ele însele dedate la rău, sunt înclinate să se poarte fără blândeţe cu cei ispitiţi şi cu cei greşiţi. Nu pot citi inima, nu-i cunosc lupta şi durerea. Au nevoie să înveţe despre mustrarea care este iubire, despre lovitura care răneşte spre a vindeca, despre avertizarea care aduce nădejde.

Nu Ioan a fost acela care a vegheat alături de El în sala de judecată, care a stat lângă crucea Sa şi care a fost primul la mormântul Său, dintre toţi cei doisprezece ucenici – nu Ioan, ci Petru a fost cel menţionat de Hristos după învierea Sa. „Duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru”, a spus îngerul, „că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” Marcu 16,7

La ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii, lângă mare, Petru – pus la încercare de întrebarea ce i-a fost de trei ori adresată: „Mă iubeşti?” – a fost repus la locul său între cei doisprezece. I s-a dat o lucrare; el urma să hrănească turma Domnului. Apoi, ca ultimă îndrumare personală, Isus i-a poruncit: „Tu vino după Mine!” Ioan 21,17.22

Acum putea aprecia cuvintele acestea. Petru putea înţelege mai bine de data aceasta lecţia pe care o dăduse Hristos când pusese un copilaş în mijlocul ucenicilor şi îi îndemnase să devină asemenea lui. Cunoscând mai îndeaproape atât propria-i slăbiciune, cât şi puterea lui Hristos, el era gata să se încreadă şi să se supună. Putea să-şi urmeze Maestrul în puterea Acestuia.

Iar la încheierea experienţei sale de lucrare şi jertfă, ucenicul odinioară atât de nepregătit să vadă crucea, a considerat că este o bucurie să-şi dea viaţa pentru Evanghelie, simţind numai că, pentru el, care-l tăgăduise pe Domnul, era o onoare prea mare să moară în acelaşi fel în care murise Maestrul său.

Tranformarea lui Petru a fost o minune a blândeţii divine. Este o lecţie de viaţă pentru toţi aceia care caută să calce pe urmele paşilor Maestrului Învăţător.

O lecţie în iubire

Isus i-a mustrat pe ucenicii Săi, i-a avertizat şi le-a atras atenţia; însă Ioan, Petru şi fraţii lor nu L-au părăsit. În ciuda mustrărilor, ei au ales să fie cu Isus. Iar Mântuitorul nu i-a părăsit din pricina greşelilor lor. El îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu toate greşelile şi slăbiciunile lor, şi îi pregăteşte pentru slujba Sa, dacă şi ei vor să se lase disciplinaţi şi învăţaţi de El.

Exista însă unul printre cei doisprezece căruia, până aproape de încheierea lucrării Sale, Hristos nu i-a adresat nici un cuvânt de mustrare directă.

O dată cu Iuda, între ucenici a fost introdus un element de vrajbă. Ajungând în legătură cu Isus, el răspunsese atracţiei exercitate de caracterul şi viaţa Sa. Dorise sincer o schimbare în el şi sperase să aibă această experienţă printr-o comuniune cu Isus. Dar această dorinţă nu a devenit predominantă. Ceea ce-l conducea era speranţa avantajului egoist în regatul lumesc, pe care aştepta ca Hristos să-l întemeieze. Deşi recunoştea puterea divină a iubirii lui Hristos, Iuda nu s-a lăsat în stăpânirea acesteia. El a continuat să-şi cultive propria judecată şi părere, dispoziţia sa de a critica şi condamna. Motivaţiile şi acţiunile lui Hristos, adesea mult prea sus faţă de înţelegerea lui, îl incitau la îndoială şi dezaprobare, iar propriile lui întrebări şi ambiţii erau strecurate în sufletul ucenicilor. Multe din certurile lor pentru supremaţie, multe din nemulţumirile lor faţă de metodele lui Hristos îşi aveau punctul de plecare la Iuda.

Isus, văzând că, dacă i s-ar fi împotrivit nu ar fi făcut altceva decât să-l împietrească, S-a ferit să intre în conflict deschis. Hristos a căutat să vindece egoismul îngust al vieţii lui Iuda prin contactul cu propria Sa iubire jertfitoare de sine. În învăţătura Sa, El a desfăşurat principiile care loveau la rădăcina ambiţiilor egocentrice ale discipolului. Era dată astfel lecţie după lecţie, iar Iuda îşi dădea seama de multe ori că îi fusese zugrăvit caracterul, că îi fusese arătat păcatul; dar nu a vrut să cedeze.

Pentru că nu s-a lăsat înduplecat de rugăminţile îndurării, impulsul răului a căpătat în cele din urmă controlul. Iuda, mâniat din pricina unei mustrări indirecte şi adus la exasperare de descurajarea visurilor sale ambiţioase, şi-a lăsat sufletul în stăpânirea demonului lăcomiei şi s-a hotărât să-şi trădeze Maestrul. Din camera Paştelui, din bucuria prezenţei lui Hristos şi a luminii nădejdii nemuririi, el a trecut la lucrarea sa cea rea – în întunericul de afară în care nu exista speranţă.

„Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.” Ioan 6,64. Cu toate acestea, cunoscând totul, El nu Şi-a înfrânat nici o stăruinţă a îndurării sau dar al iubirii.

Văzând primejdia în care se afla Iuda, îl adusese mai aproape de El, în cercul interior al ucenicilor aleşi şi de încredere. Zi după zi, în timp ce povara apăsa cel mai greu asupra inimii Sale, El purtase durerea contactului continuu cu acel spirit încăpăţânat, suspicios, care pregătea ceva în ascuns; El fusese martor la acea vrăjmăşie continuă, secretă şi subtilă şi se străduise să o zădărnicească printre ucenici. Şi toate acestea pentru ca nici o posibilă influenţă mântuitoare să nu-i lipsească acelui suflet aflat în primejdie!

„Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; … căci dragostea este tare ca moartea.” Cântarea Cântărilor 8,7.6

În ceea ce-l privea pe Iuda, lucrarea de iubire a lui Hristos fusese zadarnică. Lucrurile nu stăteau însă la fel şi cu tovarăşii săi de ucenicie. Pentru ei era o lecţie a cărei influenţă avea să se facă simţită toată viaţa. Exemplul ei de tandreţe şi îndelungă răbdare avea să le modeleze mereu dialogul cu cei ispitiţi şi cu cei greşiţi. Şi aceasta cuprindea şi alte lecţii. La împuternicirea celor doisprezece, ucenicii au dorit foarte mult ca Iuda să fie unul dintre ei şi au considerat alegerea lui ca un eveniment foarte promiţător pentru grupul apostolic. El venise în contact cu lumea mai mult decât ei, era un bărbat cu purtări alese, cu discernământ şi calităţi de conducător şi, întrucât punea mare preţ pe talentele sale, îi făcuse pe ucenici să-l privească în acelaşi fel. Însă metodele pe care el dorea să le introducă în lucrarea lui Hristos erau întemeiate pe principii lumeşti şi guvernate de o politică la fel de lumească. Ucenicii priveau către asigurarea cinstei şi recunoaşterii lumeşti – către obţinerea împărăţiei acestei lumi. Lucrarea acestor dorinţe în viaţa lui Iuda i-a ajutat pe ucenici să înţeleagă vrăjmăşia dintre principiul înălţării de sine şi acela al lui Hristos, al umilinţei şi al jertfirii de sine – principiul împărăţiei spirituale. În soarta lui Iuda, ei au văzut finalul spre care tinde slujirea de sine.

Pentru aceşti ucenici, misiunea lui Hristos şi-a atins scopul în cele din urmă. Încetul cu încetul, exemplul Său şi lecţiile de dăruire de sine le-au modelat caracterele. Moartea Lui le-a distrus speranţa de măreţie lumească. Căderea lui Petru, apostazia lui Iuda, propriul lor eşec pentru faptul de a-L fi părăsit pe Hristos în chinuri şi primejdie, toate acestea le-au spulberat caracterul independent. Şi-au văzut propria slăbiciune; au văzut ceva din măreţia lucrării ce le fusese încredinţată; au simţit nevoia să fie călăuziţi la fiecare pas de către Maestrul lor.

Ei ştiau că nu aveau să se mai bucure de prezenţa Lui în carne şi oase şi au recunoscut, aşa cum n-o mai făcuseră niciodată până atunci, valoarea ocaziilor pe care le avuseseră, de a umbla şi vorbi cu Trimisul lui Dumnezeu. Când fuseseră rostite, ei nu apreciaseră sau nu înţeleseseră multe din lecţiile Sale; acum doreau fierbinte să-şi aducă aminte de aceste lecţii, să-I audă iarăşi cuvintele. Cu câtă bucurie şi-au dat seama acum de asigurarea:

„Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite”. „V-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Şi „Mângâietorul, … pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 16,7; 15,15; 14,26

„Tot ce are Tatăl este al Meu”. „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul. … Va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” Ioan 16,15.13.14

Ucenicii Îl văzuseră pe Hristos înălţându-se din mijlocul lor, de pe Muntele Măslinilor. Şi, după ce cerurile L-au primit, îşi reamintiseră făgăduinţa cu care Se despărţise de ei: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28,20

Ei ştiau că dragostea Lui îi însoţea încă. Ştiau că au un reprezentant, un apărător la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Ei îşi înălţau cererile în Numele lui Isus, repetând făgăduinţa Sa: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. Ioan 16,23

Mai sus şi mai sus şi-au întins ei mâna credinţei, cu puternicul argument: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi”. Romani 8,34

Credincios în făgăduinţa Sa, Cel Divin, înălţat în curţile cereşti, a oferit plinătatea Sa urmaşilor de pe pământ. Faptul că El a luat loc pe tron la dreapta lui Dumnezeu s-a arătat prin revărsarea Duhului asupra ucenicilor.

Prin lucrarea lui Hristos, aceşti ucenici fuseseră călăuziţi să simtă nevoia Duhului; sub învăţătura Duhului, ei au primit educaţia finală şi au intrat în lucrarea vieţii lor.

Nu mai erau neştiutori şi needucaţi. Nu mai erau o adunătură de soldaţi independenţi sau de elemente discordante. Speranţele lor nu mai erau concentrate asupra măreţiei lumeşti. Erau „toţi împreună,” într-un gând şi într-un suflet. Hristos era în toate gândurile lor. Ţelul lor era înaintarea Împărăţiei Sale. Deveniseră asemenea Maestrului lor la minte şi caracter; iar oamenii „au priceput că fuseseră cu Isus”. Faptele Apostolilor 4,13

Atunci a fost o asemenea descoperire a slavei lui Hristos cum omul muritor nu mai văzuse niciodată înainte. Mulţimi de oameni care Îi ponegriseră Numele şi Îi dispreţuiseră puterea se declarau ucenici ai Celui Răstignit. Prin cooperarea cu Duhul Sfânt, străduinţele oamenilor umili, pe care îi alesese Hristos, agitaseră lumea. De-a lungul unei singure generaţii, Evanghelia a fost vestită tuturor naţiunilor de sub soare.

Hristos a hotărât ca acelaşi Duh care a fost trimis să-I ţină locul ca Instructor al primilor săi lucrători să fie şi Instructorul lucrătorilor Săi de astăzi. Făgăduinţa Sa este: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28,20

Prezenţa aceleiaşi Călăuze în lucrarea educaţională de astăzi va aduce aceleaşi rezultate ca în vechime. Aceasta este finalitatea pe care o urmăreşte adevărata educaţie; aceasta este lucrarea pe care intenţionează Dumnezeu s-o împlinească.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA