EDUCATIE - Metode de predare

UNIUNEA ROMANA

Metode de predare

„Ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului cunoştinţă şi chibzuinţă.”

Veacuri de-a rândul, educaţia s-a bazat în special pe memorie. Această calitate a fost folosită la maximum, în timp ce alte puteri ale minţii nu au fost dezvoltate în mod corespunzător. Studenţii şi-au petrecut timpul umplându-şi sârguincios mintea cu cunoştinţe, din care numai o mică parte putea fi folosită. Mintea împovărată în acest fel cu ceea ce nu poate digera şi asimila este slăbită; devine incapabilă de efort intens, care generează o sănătoasă încredere în sine, şi este mulţumită să depindă de judecata şi percepţiile celorlalţi.

Văzând neajunsurile acestei metode, unii au trecut în extrema cealaltă. După părerea lor, omul nu are decât să dezvolte ceea ce este în el. O asemenea educaţie îl duce pe student la o stare de suficienţă, izolându-l astfel de izvorul oricărei cunoaşteri şi puteri.

Educaţia care constă în antrenarea memoriei, având tendinţa de a descuraja gândirea independentă, are o consecinţă morală prea puţin luată în considerare. Sacrificând puterea raţiunii şi judecăţii, studentul devine incapabil de a face deosebirea între adevăr şi rătăcire şi cade pradă uşoară amăgirii. Este făcut fără greutate să urmeze tradiţia şi obiceiul.

Este un lucru în general ignorat, nu fără primejdie însă, că rareori rătăcirea apare drept ceea ce este. Ea este acceptată, pentru că se amestecă sau se lipeşte de adevăr. Părinţii noştri au fost ruinaţi pentru faptul că au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, iar acceptarea amestecării binelui cu răul constituie ruina bărbaţilor şi a femeilor de astăzi. Este sigur că mintea care depinde de judecata altora va fi condusă greşit mai devreme sau mai târziu.

Putem avea puterea de a face deosebirea între bine şi rău numai dacă depindem în mod individual de Dumnezeu. Fiecare trebuie să înveţe singur de la El prin Cuvântul Său. Puterea de a gândi ne-a fost dată pentru a o folosi, iar Dumnezeu doreşte să facem uz de ea. „Veniţi totuşi să ne judecăm”, (Isaia 1,18) ne invită El. Cine se încrede în El poate avea înţelepciunea „să lepede răul şi să aleagă binele.” Isaia 7,15; Iacov 1,5

În orice învăţătură adevărată, elementul personal este esenţial. În învăţătura Sa, Hristos S-a ocupat de oameni în mod individual; El i-a pregătit pe cei doisprezece prin contact personal şi tovărăşie. În particular, a dat cea mai preţioasă învăţătură, adesea, unui singur ascultător. El a dezvăluit comorile cele mai bogate rabinului celui onorat, vorbindu-i noaptea pe Muntele Măslinilor, vorbind femeii celei dispreţuite la fântâna din Sihar; căci în aceşti ascultători El a sesizat inima neîmpietrită, mintea deschisă, spiritul receptiv. Nici chiar mulţimea care se înghesuia pe urmele Sale nu reprezenta pentru Hristos o masă nediferenţiată de făpturi omeneşti. El vorbea direct oricărei minţi şi făcea apel la fiecare inimă. Îi privea în faţă pe cei ce-L ascultau, încuraja o faţă care se lumina şi o privire fugară de aprobare, lucruri care spuneau că adevărul atinsese sufletul; şi acolo, ca răspuns, vibra în inima Sa struna bucuriei pline de compasiune.

Hristos sesiza posibilităţile în fiecare făptură omenească. El nu era respins de un exterior nepromiţător sau de condiţii nefavorabile. L-a chemat pe Matei din biroul vamal şi pe Petru şi fraţii lui din barca de pescuit, ca să înveţe de la El.

În lucrarea educativă de astăzi este nevoie de acelaşi interes personal, de aceeaşi atenţie acordată dezvoltării individuale. Mulţi tineri aparent nepromiţători sunt înzestraţi din belşug cu talente ce nu sunt folosite deloc. Calităţile lor stau ascunse din pricina lipsei de discernământ a educatorilor pe care-i au. În mulţi băieţi sau fete, la suprafaţă la fel de neatrăgători ca şi o piatră aspră, neprelucrată, se poate găsi materialul preţios care va trece testul temperaturii ridicate, al furtunii şi al presiunii înalte. Adevăratul educator, având înaintea ochilor ce ar putea deveni elevii săi, va recunoaşte valoarea materialului pe care îl prelucrează. Va arăta un interes personal faţă de fiecare elev şi va căuta să-i dezvolte toate puterile. Fiecare efort de conformare la principiile corecte va fi încurajat, chiar dacă aceste străduinţe sunt departe de a fi desăvârşite.

Fiecare tânăr ar trebui să fie învăţat necesitatea şi puterea sârguinţei. Succesul depinde mai mult de aceasta decât depinde de geniu sau de talent. Fără sârguinţă, cele mai strălucite talente nu au decât nişte rezultate slabe, în timp ce, printr-un efort bine canalizat, persoane care aveau calităţi naturale cu nimic ieşite din comun au făcut adevărate minuni. Iar geniul, de ale cărui realizări ne minunăm, este aproape invariabil legat de un efort concentrat, neobosit.

Tinerii ar trebui să fie învăţaţi să aibă ca ţintă dezvoltarea tuturor facultăţilor lor, slabe şi tari deopotrivă. În cazul multora, există dispoziţia de a-şi restrânge studiul la anumite ramuri pentru care au o plăcere naturală. Ar trebui să veghem asupra acestei greşeli. Aptitudinile naturale indică direcţia lucrării vieţii şi, când sunt justificate, ar trebui cultivate cu grijă. În acelaşi timp, ar trebui ţinut minte că un caracter bine echilibrat şi o lucrare eficientă în orice domeniu depind într-o mare măsură de acea dezvoltare simetrică, rezultat al unei pregătiri aprofundate, multilaterale.

Învăţătorul ar trebui să ţintească în mod constant simplitatea şi eficienţa. Ar trebui să predea în mare parte prin ilustraţii şi să aibă grijă chiar în cazul elevilor mai mari să dea fiecare explicaţie cu simplitate şi claritate. Mulţi elevi, destul de mari ca vârstă, nu sunt decât nişte copii când vine vorba despre pricepere.

Un element important în lucrarea educativă este entuziasmul. Legată de acest punct, există o sugestie folositoare într-o remarcă pe care a făcut-o un actor celebru. Episcopul de Canterbury îl întrebase de ce actorii, într-o piesă, îi impresionează atât de puternic pe spectatori, vorbind despre lucruri imaginare, în timp ce slujitori ai Evangheliei îi impresionează adesea prea puţin, vorbind despre lucruri reale. „Cu tot respectul pe care-l datorez sfinţiei voastre”, a răspuns actorul, „îngăduiţi-mi să spun că motivul este simplu: el constă în puterea entuziasmului. Noi, pe scenă, vorbim despre lucrurile închipuite ca fiind reale, câtă vreme dumneavoastră vorbiţi de la amvon despre lucrurile adevărate ca fiind închipuite.”

În lucrarea sa, învăţătorul are de-a face cu lucruri reale şi ar trebui să vorbească despre ele cu toată forţa şi entuziasmul cu care îl poate inspira cunoaşterea realităţii şi importanţei lor.

Fiecare învăţător ar trebui să fie preocupat ca lucrarea sa să ducă la rezultate clare. Înainte de a încerca să predea un subiect ar trebui să aibă în minte un plan distinct şi să ştie exact ce vrea să realizeze. Nu ar trebui să rămână mulţumit de prezentarea vreunui subiect până când studentul nu înţelege principiul implicat, până nu percepe adevărul acestuia şi nu poate spune desluşit ce a învăţat.

Atâta vreme cât este avut în vedere marele scop al educaţiei, tinerii ar trebui să fie încurajaţi să avanseze cât de mult le vor permite înzestrările lor. Însă înainte de a îmbrăţişa ramurile superioare de studiu, să le stăpânească foarte bine pe cele comune. Acest lucru este prea adesea neglijat. Chiar şi printre studenţii de la licee şi colegii se manifestă o deficienţă în ce priveşte cunoaşterea ramurilor comune ale educaţiei. Mulţi studenţi îşi consacră timpul matematicii superioare în timp ce sunt incapabili să se ocupe de nişte socoteli de contabilitate simplă. Mulţi studiază retorica, având în vedere dobândirea calităţilor oratoriei, în timp ce sunt incapabili să citească într-o manieră inteligibilă şi expresivă. Mulţi care au terminat cursurile de retorică nu reuşesc să compună şi să ortografieze corect o simplă scrisoare.

O cunoaştere minuţioasă a materiilor esenţiale în educaţie nu ar trebui să fie numai condiţia de admitere la un nivel de instruire superioară, ci şi un test neîncetat pentru promovare şi înaintare. Şi în fiecare ramură a educaţiei sunt de atins obiective mai importante decât cele pe care le asigură o simplă cunoaştere tehnică. Să luăm studiul limbii, spre exemplu. Mai importantă decât învăţarea limbilor străine, actuale sau moarte, este capacitatea cuiva de a scrie şi vorbi limba sa nativă cu uşurinţă şi acurateţe; însă nici o pregătire câştigată prin cunoaşterea regulilor gramaticale nu se poate compara ca importanţă cu studiul limbii dintr-un punct de vedere mai înalt. De acest studiu se leagă într-o mare măsură fericirea sau nenorocirea vieţii.

Cerinţa de căpetenie a vorbirii este aceea de a fi curată, plină de bunătate şi adevăr – „expresia exterioară a unui har interior”. Dumnezeu spune: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Filipeni 4,8. Iar dacă acestea sunt gândurile, tot aşa va fi şi exprimarea.

Cea mai bună şcoală pentru acest studiu al limbii este familia; însă pentru că lucrarea din cămin este atât de frecvent neglijată, rămâne în sarcina învăţătorului să-şi ajute elevii în formarea unor obiceiuri corecte în vorbire.

Învăţătorul poate face mult pentru a descuraja acel obicei rău, care este un blestem pentru localitate, pentru vecini şi pentru cămin – obiceiul de a vorbi de rău, bârfa şi critica meschină. Nu trebuie cruţat nici un efort în această direcţie. Faceţi ca studenţii să fie pătrunşi de faptul că acest obicei dă la iveală o lipsă a culturii, rafinamentului şi adevăratei bunătăţi a inimii; că el îl exclude pe individ ca fiind nepotrivit pentru societatea celor cu adevărat cultivaţi şi rafinaţi în această lume şi pentru tovărăşia cu cei sfinţi care aparţin cerului.

Ne gândim cu oroare la canibalul care se bucură de carnea tremurândă şi caldă încă a victimei sale; dar sunt rezultatele, chiar şi ale unei astfel de practici, mai îngrozitoare decât agonia şi ruina provocate de prezentarea într-o lumină greşită a motivaţiei, de stricare a reputaţiei, de disecare a caracterului? Copiii şi tinerii deopotrivă să înveţe ce spune Dumnezeu despre aceste lucruri:

„Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.” Proverbele 18,21

În Scriptură, clevetitorii sunt ca şi „urâtori de Dumnezeu”, „născocitori de rele”, sunt puşi alături de aceia care sunt „fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă”, „plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase”. Şi aceasta este „hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte.” Romani 1,30.31.29.32. Dumnezeu îl consideră locuitor al Sionului pe „cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din inimă”; pe cel ce „nu cleveteşte cu limba lui” „şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său.” Psalmii 15,2.3

Dumnezeu condamnă, de asemenea, şi folosirea acelor fraze fără sens şi cuvinte de umplutură, care se învecinează cu blasfemia. El condamnă complimentele mincinoase, evitarea adevărurilor, exagerările, denaturările în comerţ – lucruri care sunt curente în societate şi în lumea afacerilor. „Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” Matei 5,37

„Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşală pe aproapele său şi apoi zice: Am vrut doar să glumesc!” Proverbele 26,18.19

Foarte apropiată de bârfă este insinuarea mascată, aluzia vicleană prin care cei necuraţi la inimă caută să strecoare răul pe care nu îndrăznesc să-l exprime cu glas tare. Tinerii ar trebui să fie învăţaţi să se ferească de orice apropiere de acestea, aşa cum se feresc de lepră. În vorbire, probabil că nu există nici o greşeală pe care, vârstnici şi tineri deopotrivă, să nu fie dispuşi să o treacă mai uşor cu vederea la ei înşişi, ca limbajul pripit, nerăbdător. Ei cred că este o scuză suficient de bună dacă spun: „N-am fost cu băgare de seamă şi nu e chiar aşa cum am spus”. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu tratează această problemă cu uşurătate. Scripturile spun:

„Dacă vezi un om care vorbeşte nechibzuit, poţi să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el.” Proverbele 29,20

„Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri.” Proverbele 25,28

Într-o clipă, printr-o limbă pripită, pătimaşă, neatentă, poate fi adus un rău pe care nu-l va putea repara nici pocăinţa de o viaţă. Oh, inimile frânte, prietenii înstrăinaţi, vieţile ruinate de cuvintele aspre, pripite, ale celor care ar fi putut aduce ajutor şi vindecare!

„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.” Proverbele 12,18

Una din caracteristicile care ar trebui în mod deosebit cultivate în fiecare copil este acea lipsă de egoism care atribuie vieţii un farmec natural. Dintre toate punctele tari ale caracterului, acesta este printre cele mai frumoase, iar pentru fiecare lucrare adevărată a vieţii el reprezintă una din virtuţile de căpetenie.

Copiii au nevoie de apreciere, compasiune şi încurajare, dar ar trebui să avem grijă să nu hrănim în ei o dragoste pentru laude. Nu este înţelept să le acordăm o atenţie deosebită sau să repetăm cu ei de faţă cuvintele lor înţelepte. Părintele sau învăţătorul care ţine înaintea sa adevăratul ideal al caracterului şi posibilităţile de realizare nu poate nutri sau încuraja spiritul de îngâmfare. El nu va încuraja în tineri dorinţa sau efortul de etalare a capacităţilor sau competenţelor lor. Cel care priveşte mai sus de sine însuşi va fi umil; cu toate acestea, va avea o demnitate care nu va fi tulburată sau făcută de ruşine de etalări exterioare sau măreţie omenească.

Calităţile caracterului nu se dezvoltă prin nici un fel de lege sau regulă arbitrară, ci prin trăirea în atmosfera a ceea ce este curat, nobil şi adevărat. Şi oriunde există o inimă curată şi o nobleţe a caracterului, acest lucru se va da pe faţă prin puritatea şi nobleţea acţiunilor şi vorbirii.

„Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul.” Proverbele 22,11

Aşa cum este cu vorbirea, aşa este şi cu oricare alt studiu; poate fi în aşa fel condus, încât să ducă la formarea şi întărirea caracterului.

Despre nici un studiu nu este mai adevărat acest lucru aşa cum este în cazul istoriei. Să o luăm în considerare din punctul divin de vedere.

După cum prea adesea se predă, istoria nu este decât cu puţin mai mult altceva decât un raport al înălţării şi căderii împăraţilor, al intrigilor de la curte, al victoriilor şi înfrângerilor armatelor – o istorie a ambiţiei şi lăcomiei, a înşelării, cruzimii şi vărsării de sânge. După cum este predată, nu putem avea decât rezultate păgubitoare. Repetarea dureroasă a crimelor şi atrocităţilor, a enormităţilor şi cruzimilor zugrăvite sădesc seminţe care aduc în multe vieţi o recoltă a răului.

Cu mult mai bine este să învăţăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu despre cauzele care guvernează înălţările şi căderile împărăţiilor. Tinerii să studieze aceste rapoarte şi să vadă cum adevărata prosperitate a naţiunilor a fost legată de acceptarea principiilor divine. Să studieze istoria marilor mişcări de reformă şi să vadă cât de ades principiile de care am vorbit, chiar dacă erau dispreţuite şi urâte, iar apărătorii lor aduşi în temniţă şi la eşafod, au triumfat chiar prin aceste sacrificii.

Un asemenea studiu va oferi perspective largi, pătrunzătoare asupra vieţii. Va ajuta tinerii să înţeleagă ceva din conexiunile ei, cât de minunat suntem legaţi unii de alţii în marea frăţietate a societăţii şi a naţiunilor şi cât de mult oprimarea sau degradarea unui singur membru reprezintă o pierdere pentru toţi.

În ce priveşte studiul legat de calculul cu cifre, lucrarea ar trebui să fie făcută practică. Fiecare tânăr şi fiecare copil să fie învăţat nu numai să rezolve probleme închipuite, ci să contabilizeze cu acurateţe propriile venituri şi cheltuieli. Să înveţe corecta folosire a banilor prin mânuirea lor. Fie că banii sunt de la părinţi, fie că i-au câştigat prin puterile proprii, băieţii şi fetele să înveţe să selecteze şi să-şi cumpere singuri îmbrăcăminte, cărţi şi alte lucruri necesare; iar prin păstrarea unei note de cheltuieli vor învăţa, aşa cum n-o vor putea face în nici un alt fel, valoarea şi folosul banilor. Această pregătire îi va ajuta să facă distincţie, între adevărata economie şi zgârcenie, pe de-o parte şi risipă, pe de altă parte. Dacă este bine condusă, va încuraja obiceiuri ale generozităţii. Îi va ajuta pe tineri să înveţe să dăruiască nu doar dintr-o pornire de moment, când sunt trezite sentimentele lor, ci în mod regulat şi sistematic.

În acest fel, fiecare studiu poate deveni un ajutor în soluţionarea celei mai mari probleme existente, pregătirea bărbaţilor şi a femeilor pentru îndeplinirea în modul cel mai bun a responsabilităţilor vieţii.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA