EDUCATIE - Lucrarea vietii

UNIUNEA ROMANA

Lucrarea vieţii

„Dar fac un singur lucru.”

În orice ramură, succesul cere un scop hotărât. Cel care vrea să atingă un adevărat succes în viaţă trebuie să păstreze în faţa sa, în mod constant, ţelul vrednic de străduinţa sa. Un astfel de ţel este pus înaintea tinerilor de astăzi. Ţelul dat de cer, de a duce Evanghelia lumii în această generaţie, este cel mai nobil care poate face apel la vreo făptură omenească. El deschide un câmp de lucru pentru orice om a cărui inimă a fost atinsă de Hristos.

Scopul pe care-l are în vedere Dumnezeu pentru copiii care cresc lângă focul nostru din cămin este mai larg, mai adânc şi mai înalt decât a perceput vederea noastră limitată. Din păturile cele mai umile, în vremurile din trecut, cei pe care El i-a văzut credincioşi au fost chemaţi să mărturisească pentru El în locurile cele mai înalte ale lumii. Şi mulţi dintre tinerii de astăzi, crescând asemenea lui Daniel în căminul său din Iudeea, studiind Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrările Sale şi deprinzând lecţiile slujirii pline de credincioşie, se vor mai ridica încă în adunările legislative, în sălile de judecată sau în curţile regale ca martori ai Împăratului împăraţilor. Mulţimi de oameni vor fi chemaţi la o lucrare mai largă. Întreaga lume se deschide pentru Evanghelie. Etiopia îşi întinde mâinile către Dumnezeu. Din Japonia, India şi China, din teritoriile încă întunecate ale propriului nostru continent, din fiecare zonă a acestei lumi a noastre răzbate strigătul inimilor lovite de păcat, cu dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeul iubirii. Milioane şi milioane de oameni nici măcar nu au auzit de Dumnezeu sau de dragostea Sa, descoperită în Hristos. Este dreptul lor să primească această cunoaştere. Sunt în aceeaşi măsură ca şi noi pretendenţi la îndurarea Mântuitorului. Şi nouă ne revine datoria de a răspunde acelui strigăt, nouă, care am primit cunoaşterea, copiilor noştri cărora le-o putem împărtăşi. Fiecărei familii şi fiecărei şcoli, fiecărui părinte, învăţător şi copil asupra căruia a strălucit lumina Evangheliei i se pune în această criză întrebarea ce i-a fost adresată Esterei, regina, în acele momente de criză gravă din istoria lui Israel: „Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” Estera 4,14

Cei ce se gândesc la rezultatul grăbirii sau împiedicării răspândirii Evangheliei o fac raportând-o la ei înşişi şi la lume. Puţini se gândesc la legătura pe care o are acest lucru cu Dumnezeu. Puţini stau să cugete asupra suferinţei pe care a provocat-o Creatorului nostru păcatul. Tot cerul a suferit în agonia lui Hristos; însă acea suferinţă nu a început şi nici nu s-a sfârşit o dată cu manifestarea Sa în trup de om. Crucea este o descoperire pentru simţurile noastre tocite a suferinţei pe care păcatul, chiar de la naşterea lui, a adus-o în inima lui Dumnezeu. Orice îndepărtare de la ceea ce este drept, fiecare faptă de cruzime, fiecare eşec al omului de a atinge idealul Său Îi provoacă durere. Când au venit asupra lui Israel calamităţile care erau rezultatul clar al despărţirii lor de Dumnezeu – subjugarea lor de către duşmani, actele de cruzime şi moartea – s-a spus că „El S-a îndurat de suferinţele lui Israel.” „În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor ... şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime.” Judecători 10,16; Isaia 63,9

Duhul Său „mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”. Pentru că „toată firea suspină şi suferă durerile naşterii” (Romani 8,26.22), inima Tatălui ceresc se frânge din compasiune. Lumea noastră este o imensă leprozerie, scena unei mizerii asupra căreia nu îndrăznim să zăbovim nici măcar cu gândul. Dacă am vedea-o aşa cum este, povara ne-ar fi îngrozitoare. Cu toate acestea, Dumnezeu simte totul. Pentru a distruge păcatul şi rezultatele lui, El L-a dat pe Preaiubitul Său şi a făcut cu putinţă să stea în puterea noastră, prin cooperarea cu El, să punem capăt acestei scene a nenorocirii. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Matei 24,14

„Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15), aceasta este porunca lui Hristos dată urmaşilor Săi. Desigur, că nu toţi vor fi chemaţi să fie pastori sau misionari, în sensul obişnuit al termenului; însă toţi pot fi lucrători împreună cu El, în a da „vestea cea bună” semenilor lor. Porunca este dată tuturor, mici sau mari, învăţaţi sau neştiutori, tineri sau vârstnici.

Având înaintea noastră această poruncă, putem noi să ne educăm fiii şi fiicele pentru o viaţă de convenţionalism „respectabil”, o viaţă căreia îi spunem creştină, dar căreia îi lipseşte jertfirea de sine, o viaţă pentru care verdictul venit de la Acela care este adevăr trebuie să fie „nu te cunosc”?

Mii de oameni fac acest lucru. Ei se gândesc să asigure pentru copiii lor binefacerile Evangheliei, în timp ce îi tăgăduiesc spiritul. Dar aceasta nu trebuie să se întâmple. Cei care resping privilegiul tovărăşiei cu Hristos în lucrare resping singura pregătire care îi face vrednici să aibă părtăşie cu El la slava Sa. Ei resping pregătirea care oferă putere şi nobleţe de caracter în această viaţă. Mulţi taţi şi mame, lipsindu-i pe copiii lor de crucea lui Hristos, au învăţat prea târziu că îi dădeau în felul acesta în mâinile vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Ei le-au pecetluit ruina, nu numai pentru viaţa viitoare, ci şi pentru cea de acum. Ispitele i-au biruit. Au crescut ca un blestem pentru lume, ca durere şi ruşine pentru cei ce le-au dat viaţă.

Chiar în străduinţa de a se pregăti pentru lucrarea lui Dumnezeu, mulţi sunt îndepărtaţi prin metode greşite de educaţie. Viaţa este privită de mai toată lumea ca fiind compusă din perioade distincte, perioada de învăţare şi perioada de aplicare a lucrurilor învăţate – de pregătire şi de realizare. În pregătirea pentru o viaţă de slujire, tinerii sunt trimişi la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe prin studierea cărţilor. Despărţiţi de responsabilităţile vieţii de zi cu zi, ei sunt absorbiţi de studiu şi pierd adesea din vedere care este scopul acestuia. Zelul consacrării lor timpurii se stinge şi mult prea mulţi sunt cuprinşi de o ambiţie personală, egoistă. La absolvire, mii descoperă că nu au nici un contact cu viaţa. S-au ocupat atât de mult timp cu abstractul şi teoreticul, încât în clipa în care întreaga făptură trebuie mobilizată pentru a face faţă examenelor severe ale vieţii reale, ei sunt nepregătiţi. În locul acelei nobile lucrări pe care şi-o propuseseră, energia lor se scurge doar într-o luptă pentru supravieţuire. După dezamăgiri repetate, disperaţi chiar şi în încercarea de a-şi câştiga în mod cinstit traiul, mulţi alunecă pe panta practicilor îndoielnice sau ilegale. Lumea este jefuită de slujirea de care ar fi putut să se bucure; iar Dumnezeu este jefuit de sufletele pe care Şi-a dorit cu pasiune să le înalţe, să le înnobileze şi să le onoreze ca reprezentanţi ai Săi.

Mulţi părinţi greşesc făcând discriminare între copiii lor în ce priveşte educaţia. Fac aproape orice sacrificiu pentru a-i asigura cele mai mari avantaje unuia care este strălucit şi capabil. Dar ei nu cred că aceste avantaje sunt necesare pentru cei ce sunt mai puţin promiţători. Ei consideră că acestora din urmă nu le este necesară decât puţină educaţie pentru a-şi putea împlini îndatoririle obişnuite ale vieţii.

Dar cine este în stare să selecteze dintr-o familie pe acei copii cărora le vor reveni cele mai importante responsabilităţi? De câte ori s-a dovedit judecata omenească greşită în această privinţă! Amintiţi-vă experienţa lui Samuel, când a fost trimis să-l ungă ca împărat peste Israel pe unul din fiii lui Isai. Prin faţa lui au trecut şapte tineri cu o înfăţişare nobilă. Privindu-l pe primul, cu trăsături atrăgătoare, bine dezvoltat la trup şi cu o ţinută princiară, profetul a exclamat: „Negreşit, unsul Domnului este aici înaintea Lui”. Dar Dumnezeu a spus: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă”. Astfel, pentru toţi cei şapte, mărturia a fost: „Domnul n-a ales pe nici unul din ei.” 1 Samuel 16,6.7.10. Iar profetului nu i s-a permis să-şi ducă la bun sfârşit misiunea până când David nu a fost chemat de la turmă.

Fraţii mai mari, dintre care ar fi ales Samuel, nu aveau calităţile pe care Dumnezeu le-a văzut ca fiind esenţiale la un conducător al poporului Său. Mândri, independenţi, încrezători doar în ei înşişi, au fost lepădaţi în favoarea celui pe care-l priveau fără preţuire, unul care îşi păstrase simplitatea şi sinceritatea tinereţii şi care, atâta vreme cât avea să fie mărunt în propriii lui ochi, putea fi pregătit de Dumnezeu pentru responsabilităţile împărăţiei. Aşa este şi astăzi când, în mulţi copii pe care părinţii lor i-ar trece cu vederea, Dumnezeu vede valori cu mult deasupra celor date pe faţă de alţii, despre care se crede că sunt foarte promiţători.

Iar în ceea ce priveşte posibilităţile oferite de viaţă, cine este capabil să decidă care este mare şi care este măruntă? Câţi lucrători aflaţi în locurile umile ale vieţii, punând pe picioare agenţi pentru binecuvântarea lumii, nu au atins rezultate pe care le-ar invidia şi împăraţii?

Prin urmare, fiecare copil trebuie să primească o educaţie în vederea celei mai înalte slujiri. „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.” Eclesiastul 11,6

Locul specific, care ne-a fost hotărât în viaţă, este determinat de calităţile noastre. Nu toţi ajung la acelaşi nivel de dezvoltare, nu toţi fac aceeaşi lucrare cu tot atâta eficienţă. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca isopul să atingă dimensiunile cedrului sau ca măslinul să se înalţe tot atât de sus ca palmierul cel maiestuos. Însă fiecare ar trebui să ţintească tot atât de sus pe cât o face cu putinţă pentru el uniunea dintre uman şi puterea divină.

Mulţi nu devin ceea ce ar putea deveni, pentru că nu descătuşează puterea care este în ei. Nu se prind de tăria divină aşa cum ar putea s-o facă. Mulţi se abat de la linia în care ar putea obţine un succes deplin. Căutând o onoare mai mare sau o sarcină mai plăcută, ei încearcă ceva pentru care nu sunt pregătiţi. Mulţi oameni, ale căror talente sunt menite unei alte chemări, se ambiţionează să îmbrăţişeze o profesiune; iar persoana care ar fi avut succes ca fermier, meşteşugar sau infirmieră ocupă în mod nepotrivit funcţia de pastor, avocat sau medic. Şi iarăşi, sunt alţii care ar fi putut ocupa o poziţie de răspundere, dar care, din lipsa energiei, dăruirii sau perseverenţei, se mulţumesc cu un loc mai uşor.

Trebuie să urmăm mai îndeaproape planul de viaţă făcut de Dumnezeu. Să facem tot ce putem mai bine în lucrarea care ne este cea mai la îndemână, să încredinţăm lui Dumnezeu căile noastre şi să fim atenţi la indicaţiile providenţei Sale – acestea sunt regulile care ne permit o călăuzire sigură în alegerea unei ocupaţii.

Cel care a venit din ceruri pentru a fi exemplul nostru a petrecut aproape treizeci de ani în muncă obişnuită, fizică. În acest timp însă, El studia Cuvântul şi lucrările lui Dumnezeu şi îi ajuta şi învăţa pe toţi cei aflaţi în sfera Sa de influenţă. Când a început lucrarea Sa publică de slujire, a umblat să-i vindece pe cei bolnavi, să-i mângâie pe cei întristaţi şi să predice celor săraci Evanghelia. Aceasta este lucrarea tuturor urmaşilor Săi.

„Cel mai mare dintre voi”, a spus Domnul, „să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. ... Şi Eu ... sunt în mijlocul vostru, ca Cel ce slujeşte la masă.” Luca 22,26.27

Dragostea şi loialitatea faţă de Hristos sunt resortul întregii slujiri adevărate. În inima atinsă de iubirea Sa se naşte o dorinţă de a lucra pentru El. Această dorinţă să fie încurajată şi călăuzită în mod corect. Fie că suntem în cămin, printre vecini sau la şcoală, prezenţa celor săraci, a celor loviţi, neştiutori sau nenorociţi nu ar trebui privită ca un ghinion, ci ca o ocazie preţioasă pentru slujire.

În această lucrare, ca în oricare alta, se câştigă îndemânare chiar în timpul desfăşurării ei. Eficienţa este asigurată achitându-ne de îndatoririle obişnuite ale vieţii şi slujindu-i pe nevoiaşi şi pe suferinzi. Fără aceasta, eforturile susţinute, pornite din intenţii bune sunt adesea inutile şi chiar vătămătoare. În apă învaţă oamenii să înoate, nu pe uscat.

O altă obligaţie, prea adesea trecută uşor cu vederea – o obligaţie care trebuie să fie prezentată fără echivoc înaintea tinerilor care au fost conştientizaţi în ce priveşte cerinţele pe care le are Hristos – este aceea faţă de legătura cu biserica.

Legătura dintre Hristos şi biserica Sa este foarte strânsă şi sfântă – El fiind Mirele, iar biserica, mireasa; El, Capul, iar biserica, trupul. Legătura cu Hristos, prin urmare, presupune legătura cu biserica Sa.

Biserica este organizată pentru slujire; iar într-o viaţă în care Îi slujim lui Hristos, legătura cu biserica este unul din primii paşi. Loialitatea faţă de Hristos pretinde împlinirea cu credincioşie a îndatoririlor din biserică. Aceasta este o parte importantă din pregătirea unei persoane; iar într-o biserică inspirată de viaţa Stăpânului, ea va determina în mod direct efortul pentru lumea din afară.

Există multe ramuri în care tinerii pot găsi ocazii de a lucra cu folos. Să se organizeze în grupuri de slujire creştină, iar cooperarea se va dovedi un ajutor şi o încurajare. Arătându-şi interesul faţă de lucrarea celor tineri, părinţii şi învăţătorii vor avea ocazia să le ofere avantajul experienţei lor mai mari şi pot ajuta ca eforturile acestora să fie eficiente pentru facerea de bine.

Cunoaşterea este ceea ce trezeşte compasiunea, iar compasiunea este resortul slujirii eficiente. Pentru a trezi compasiunea în tineri şi copii şi spiritul de sacrificiu pentru milioanele de oameni care suferă „în ţinuturile care sunt dincolo”, ei trebuie să se familiarizeze cu aceste ţări şi cu popoarele lor. În această direcţie se pot face multe în şcolile noastre. În loc să se insiste asupra faptelor de vitejie ale Alexandrilor şi Napoleonilor din istorie, elevii să studieze vieţile unor oameni ca apostolul Pavel şi Martin Luther, Moffat, Livingstone, Carey şi istoria actuală a desfăşurării de zi cu zi a eforturilor misionare. În loc să li se împovăreze memoriile cu o groază de nume şi teorii care nu au nici un folos pentru viaţa lor şi cu care, o dată ce au ieşit din sala de clasă, rareori îşi mai bat capul, să studieze toate ţările în lumina efortului misionar şi să cunoască popoarele şi nevoile lor.

În această lucrare finală de răspândire a Evangheliei trebuie acoperit un câmp enorm; şi, mai mult ca oricând până acum, lucrarea trebuie să recruteze ajutoare din rândurile oamenilor simpli. Atât tinerii, cât şi cei mai în vârstă vor fi chemaţi de la câmp, din vie şi din atelier şi trimişi de către Stăpân să dea solia Sa. Mulţi dintre aceştia nu au prea avut ocazia de a-şi face o educaţie; dar Hristos vede în ei calităţile care îi va face capabili să-I împlinească scopul. Dacă îşi pun inima în lucrare şi nu încetează să înveţe, El îi va face destoinici să lucreze pentru El.

Acela care cunoaşte cotele mizeriei şi disperării lumii ştie în ce fel poate aduce uşurare. Vede la orice pas suflete aflate în întuneric, aplecate sub povara păcatului, tristeţii şi durerii. Dar El vede şi posibilităţile pe care le au; vede ce înălţimi pot atinge aceste suflete. Deşi fiinţele omeneşti şi-au bătut joc de binecuvântările lor, şi-au irosit talentele şi şi-au pierdut demnitatea unei bărbăţii pline de evlavie, Creatorul urmează să fie slăvit prin răscumpărarea lor.

Hristos pune povara lucrării pentru aceşti nevoiaşi aflaţi în ţinuturile aspre ale pământului asupra celor care sunt alături cu inima de cei neştiutori şi de cei care s-au abătut de pe cale. El va fi prezent pentru aceia ale căror inimi simt milă, măcar că mâinile lor pot fi aspre şi neîndemânatice. El va lucra prin aceia care pot vedea milă în nenorocire şi câştig în pierdere. Când Lumina lumii trece pe lângă noi, vom vedea că greutăţile sunt de fapt un privilegiu, că există ordine în încurcături, succes în eşecul aparent. Calamităţile vor fi văzute ca binecuvântări deghizate; nenorocirile, ca acte de îndurare. Lucrători veniţi din rândurile oamenilor simpli, împărtăşind durerile semenilor lor aşa cum Stăpânul lor a împărtăşit durerile întregului neam omenesc, Îl vor vedea prin credinţă lucrând cu ei.

„Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare!” Ţefania 1,14. Şi avem o lume întreagă de avertizat.

Cu pregătirea pe care o pot astfel dobândi, mii şi mii de tineri şi cei vârstnici ar trebui să se dăruiască acestei lucrări. Deja multe inimi răspund chemării Marelui Lucrător, iar numărul lor va creşte. Fiecare educator creştin să ofere simpatie şi cooperare unor asemenea lucrători. Să-i încurajeze şi să-i sprijine pe tinerii pe care-i are în grijă pentru ca aceştia să primească pregătirea prin care să poată intra în rândurile celorlalţi lucrători.

Nu există nici o ramură a lucrării în care tinerilor să le fie cu putinţă să primească binecuvântări mai mari. Toţi cei care se angajează în slujire sunt mâinile care Îl ajută pe Dumnezeu. Ei sunt împreună lucrători cu îngerii; sau, mai degrabă, ei sunt agenţii umani prin care îşi îndeplinesc îngerii misiunea. Îngerii vorbesc prin glasurile lor şi lucrează prin mâinile lor. Iar lucrătorii umani, cooperând cu agenţii cereşti, se bucură de avantajul educaţiei şi experienţei acestora. Ca mijloc de educaţie, ce „curs universitar” poate egala acest lucru?

Cu o asemenea armată de lucrători, care ar putea fi formată din tinerii noştri, pregătiţi cum se cuvine, cât de curând ar putea fi dusă întregii lumi solia despre un Mântuitor răstignit, înviat şi care va reveni în curând! Cât de curând ar putea veni sfârşitul – sfârşitul suferinţei, al durerilor şi păcatului! Cât de curând ar putea primi copiii noştri, în locul unei proprietăţi aici – stricate de păcat şi durere, – moştenirea lor, unde „cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui în ea pe vecie”. Unde „nici un locuitor nu zice: Sunt bolnav!” Şi „nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor.” Psalmii 37,29; Isaia 33,24; 65,19

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA