EDUCATIE - Lectii de viata

UNIUNEA ROMANA

Lecţii de viaţă

„Vorbeşte pământului şi te va învăţa.”

Marele Învăţător i-a adus pe ascultătorii Săi în contact cu natura, pentru ca aceştia să poată asculta glasul care se face auzit în toate lucrurile create; iar după ce inimile lor s-au sensibilizat şi mintea le-a devenit receptivă, i-a ajutat să interpreteze învăţătura spirituală din scenele asupra cărora cădea privirea lor. Pildele, prin care Îi plăcea atât de mult să-i înveţe lecţii ale adevărului, arătau cât de deschis era spiritul Său la influenţele naturii şi cât de încântat era să adune învăţătura spirituală din circumstanţele vieţii de zi cu zi.

Păsările cerului, crinii de pe câmp, semănătorul şi sămânţa, păstorul şi oaia – prin aceste lucruri Hristos ilustra adevărul nemuritor. Scotea de asemenea ilustraţii din evenimentele vieţii, fapte desprinse din experienţa familiară a ascultătorilor – aluatul, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preţ, năvodul, banul pierdut, fiul risipitor, casele de pe nisip şi de pe stâncă. În lecţiile Sale, exista ceva care să aducă interes în fiecare minte, care să facă apel la fiecare inimă. Astfel, activitatea zilnică, în loc să fie doar o corvoadă incapabilă de a fi subiectul unor meditaţii superioare, a fost iluminată şi înălţată prin elemente care să aducă neîncetat aminte de cele spirituale şi cele nevăzute.

Aşa ar trebui să dăm şi noi învăţătură. Copiii să înveţe să vadă în natură o expresie a iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu; gândul despre El să fie adus de legătura cu păsările, florile şi copacii; toate lucrurile văzute să devină pentru ei călăuze către cele nevăzute şi toate evenimentele din viaţă să fie un mijloc de învăţătură divină.

Astfel, pe măsură ce învaţă să studieze lecţiile din toate lucrurile create şi din toate experienţele vieţii, arătaţi-le că aceleaşi legi care guvernează lucrurile din natură şi evenimentele vieţii trebuie să aibă stăpânire asupra noastră; că sunt date pentru binele nostru; şi că numai în ascultare faţă de ele putem găsi adevăratul succes şi fericirea.

Legea slujirii

Toate lucrurile, atât cele din ceruri, cât şi cele de pe pământ, declară că marea lege a vieţii este o lege a slujirii. Tatăl cel veşnic slujeşte vieţii fiecărei făpturi vii. Hristos a venit pe pământ „ca Acela care slujeşte la masă”. Luca 22,27. Îngerii sunt „duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea”. Evrei 1,14. Aceeaşi lege a slujirii este scrisă pe toate lucrurile din natură. Păsările cerului, animalele câmpului, copacii din pădure, frunzele, iarba şi florile, soarele de pe cer şi stelele – toate îşi au slujba lor. Lacul şi oceanul, fluviul şi pârâiaşul – fiecare ia pentru a dărui.

După cum fiecare lucru din natură slujeşte astfel vieţii lumii, el îşi asigură, de asemenea, şi necesităţile proprii. „Daţi, şi vi se va da.” Luca 6,38. Aceasta este lecţia pe care o găsim scrisă la fel de sigur în natură, precum o aflăm pe paginile Sfintei Scripturi.

Coastele dealurilor şi câmpiile deschid o albie pentru ca râul ieşit din munte să ajungă la mare, iar ceea ce dau este răsplătit însutit. Şuvoiul care trece murmurând în drumul său îşi lasă în urmă darul bogat în frumuseţe şi rodnicie. De-a lungul câmpurilor sterpe şi cenuşii din pricina arşiţei verii, o linie de verdeaţă merchează cărarea râului; fiecare copac nobil, fiecare boboc, fiecare floare stă ca martor al recompensei stabilite de harul lui Dumnezeu în favoarea tuturor celor care devin canalele Sale pentru lume.

Semănând cu credinţă

Din lecţiile aproape fără număr, care sunt date despre procesele variate de creştere, unele dintre cele mai preţioase sunt transmise în pilda Mântuitorului despre sămânţa care creşte. Aceasta are lecţii pentru bătrâni şi tineri.

„Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” Marcu 4,26-28

Sămânţa are în sine principiul germinator, un principiu pe care Dumnezeu Însuşi l-a sădit; cu toate acestea, dacă ar fi lăsată în părăsire, sămânţa nu ar avea nici o putere să crească. Omul are un rol de jucat în creşterea seminţei; însă există un punct dincolo de care el nu poate face nimic. El trebuie să depindă de Acela care a legat semănatul şi seceratul prin verigile minunate ale puterii Sale supreme.

Există viaţă în sămânţă, există putere în pământ; dacă însă puterea infinită nu este la lucru zi şi noapte, sămânţa nu va aduce roade. Ploaia trebuie să învioreze câmpiile însetate; soarele trebuie să dea căldură; electricitatea trebuie transmisă seminţei îngropate. Numai Creatorul poate face să se arate viaţa pe care a sădit-o. Fiecare sămânţă creşte, fiecare plantă se dezvoltă prin puterea lui Dumnezeu.

„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu.” „Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” Luca 8,11; Isaia 61,11. După cum este cu semănatul natural, aşa este şi cu cel spiritual; singura putere care poate produce viaţă vine de la Dumnezeu.

Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinţei. El nu poate înţelege taina germinaţiei şi creşterii seminţei, dar are încredere în agenţii prin care Dumnezeu face ca vegetaţia să înflorească. Îşi aruncă sămânţa, aşteptându-se să o adune înmulţită într-o recoltă bogată. Tot aşa, părinţii şi învăţătorii trebuie să lucreze, aşteptându-se la o recoltă de la seminţele pe care le seamănă.

O vreme, sămânţa poate sta în inimă, neobservată, fără să dea vreun semn că a încolţit; după aceea însă, când Duhul lui Dumnezeu suflă asupra sufletului, sămânţa ascunsă răsare şi în cele din urmă aduce rod. În lucrarea vieţii noastre nu ştim ce va izbuti, aceasta sau aceea. Nu este o chestiune pe care să o punem noi la punct. „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lasă mâna să ţi se odihnească.” Eclesiastul 11,6. Legământul cel mare al lui Dumnezeu declară că atâta vreme „cât va fi pământul nu vor înceta semănatul şi seceratul.” Genesa 8,22. Având încredere în această făgăduinţă, agricultorul ară şi seamănă. Iar noi nu suntem mai puţin încrezători în semănatul spiritual, lucrând convinşi de asigurarea Sa: „Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele”. „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.” Isaia 55,11; Psalmii 126,6

Germinarea seminţei reprezintă începutul vieţii spirituale, iar dezvoltarea plantei este o reprezentare a dezvoltării caracterului. Nu poate exista viaţă fără creştere. Planta nu poate decât să crească sau să moară. După cum creşterea ei este tăcută şi imperceptibilă, dar continuă, tot aşa este şi creşterea caracterului. Viaţa noastră poate fi perfectă la fiecare treaptă de dezvoltare; totuşi, pentru ca planul lui Dumnezeu pentru noi să fie împlinit, va exista o înaintare neîncetată.

Planta creşte primind ceea ce a lăsat Dumnezeu pentru întreţinerea vieţii ei. În acelaşi fel, creşterea spirituală este dobândită prin cooperarea cu influenţele divine. După cum planta prinde rădăcină în pământ, şi noi trebuie să prindem rădăcină în Hristos. Aşa cum planta primeşte lumina soarelui, roua şi ploaia, tot aşa trebuie să primim şi noi Duhul Sfânt. Dacă inimile noastre sunt lipite de Hristos, El va veni asupra noastră „ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul”. Ca Soare al Neprihănirii, El va răsări asupra noastră, iar „tămăduirea va fi sub aripile Lui”. Vom „înflori precum crinul”. Cei ascultători „vor da viaţă grâului, vor înflori ca via”. Osea 6,3; Maleahi 4,2; Osea 14,5.7

Grâul se dezvoltă „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Marcu 4,28. Scopul agricultorului în semănarea seminţei şi cultivarea plantei este producţia de cereale – pâinea pentru cei flămânzi şi sămânţa pentru recoltele viitoare. Tot aşa şi Agricultorul divin aşteaptă o recoltă. El caută să Se dezvolte în inimile şi vieţile urmaşilor Săi, pentru ca, prin ei, să poată fi reprodus în alte inimi şi vieţi.

Dezvoltarea treptată a plantei din sămânţă este o parabolă pentru educaţia copilului. Este „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” Marcu 4,28. Cel care a spus această parabolă a creat sămânţa cea măruntă, i-a dat proprietăţile vitale şi a hotărât legile care îi guvernează creşterea. Iar adevărurile predate prin parabolă au fost făcute să lucreze în mod real în viaţa Sa. El, Maiestatea cerului, Împăratul slavei, a devenit un prunc în Betleem şi a fost pentru un timp un nou-născut neajutorat, în grija mamei Sale. În copilărie, El a vorbit şi S-a purtat ca un copil, cinstindu-Şi părinţii şi împlinindu-le dorinţele, fiind de ajutor în diferite moduri. Însă de la prima rază de conştiinţă de sine, El a crescut neîncetat în har şi în cunoaşterea adevărului.

Părinţii şi învăţătorii ar trebui să aibă ca scop cultivarea în aşa fel a tendinţelor tinerilor, încât aceştia să poată reprezenta în fiecare stadiu al vieţii frumuseţea potrivită acelei perioade, dezvoltându-se natural, asemenea plantelor din grădină.

Cei mici ar trebui să fie învăţaţi în simplitatea firească a copilăriei. Ar trebui să fie educaţi să fie mulţumiţi cu îndatoririle mici, folositoare şi cu plăcerile şi experienţele normale pentru anii lor. Copilăria corespunde firului verde din parabolă, şi firul de iarbă are o frumuseţe specifică. Copiii nu ar trebui să fie forţaţi să se maturizeze de timpuriu; în schimb, ar trebui să păstreze cât mai mult posibil prospeţimea şi farmecul primilor lor ani. Cu cât este mai liniştită şi simplă viaţa copilului, cu cât este mai săracă în ce priveşte entuziasmul artificial şi cu cât se armonizează mai mult cu natura, cu atât este mai favorabilă dobândirii unei vigori fizice şi mintale şi a tăriei spirituale.

În minunea făcută de Mântuitorul cu ocazia hrănirii a cinci mii de persoane este ilustrată lucrarea puterii lui Dumnezeu în maturizarea recoltei. Isus dă la o parte vălul care acoperă lumea naturii şi descoperă energia creatoare, care este folosită neîncetat pentru binele nostru. Înmulţind seminţele aruncate în pământ, Cel care a înmulţit pâinile face o minune în fiecare zi. Printr-o minune hrăneşte El milioane de oameni continuu din recoltele date de câmpurile pământului. Oamenii sunt chemaţi să coopereze cu El în îngrijirea grânelor şi pregătirea pâinii şi, din această cauză, ei pierd din vedere factorul divin. Lucrarea puterii Sale este atribuită unor cauze naturale sau influenţelor omeneşti şi prea adesea darurile Lui sunt stricate pentru întrebuinţări egoiste şi transformate într-un blestem, în loc să fie o binecuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate aceste lucruri. Doreşte ca simţurile noastre să fie înviorate pentru a sesiza bunătatea Sa plină de îndurare, pentru ca darurile Sale să poată fi pentru noi binecuvântarea pe care a intenţionat-o El.

Cuvântul lui Dumnezeu, viaţă din viaţa Sa, iată ceea ce dă viaţă seminţei; şi noi devenim părtaşi la acea viaţă când mâncăm din pâine. Dumnezeu vrea ca noi să ne dăm seama de acest lucru; doreşte ca şi prin primirea pâinii de zi cu zi să putem recunoaşte lucrarea Sa şi să fim aduşi într-o tovărăşie mai strânsă cu El.

Conform legilor lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu o certitudine invariabilă. Culesul dovedeşte ce s-a semănat. În acest punct, nu este tolerată nici o prefăcătorie. Oamenii îşi pot amăgi semenii şi pot primi laude şi plată pentru o slujire pe care nu au împlinit-o. În natură însă nu poate exista amăgire. Asupra agricultorului necredincios, recolta rosteşte sentinţa de condamnare. Şi acest lucru este adevărat în cel mai înalt sens pe tărâm spiritual. Răul reuşeşte numai în aparenţă, nu şi în realitate. Copilului care chiuleşte de la şcoală, tânărului care este leneş la lecţii, funcţionarului sau ucenicului care nu slujeşte intereselor patronului său, omul din orice afacere sau profesie, care nu este credincios responsabilităţilor sale cele mai înalte, le-ar putea plăcea să creadă că, atâta vreme cât răul este ascuns, au un avantaj. Dar nu este aşa; se înşală. Recolta vieţii este caracterul, şi acest lucru determină destinul, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare.

Recolta este o reproducere a seminţei semănate. Fiecare sămânţă dă rod după specia ei. Tot aşa este şi cu trăsăturile de caracter pe care le cultivăm. Egoismul, iubirea de sine, înălţarea propriei persoane, îngăduinţa de sine se reproduc, iar sfârşitul este nenorocire şi ruină. „Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Galateni 6,8. Iubirea, compasiunea şi bunătatea dau roada binecuvântării, o recoltă care este nepieritoare.

Sămânţa se înmulţeşte în recoltă. Un singur bob de grâu, înmulţit prin semănări repetate, ar acoperi o ţară întreagă cu snopi aurii. Atât poate fi de răspândită influenţa unei singure vieţi, a unei singure fapte.

La ce dovezi de iubire a împins de-a lungul veacurilor amintirea vasului de alabastru spart pentru ungerea lui Hristos! Câte daruri – nenumărate – a adus pentru cauza Mântuitorului acea contribuţie din partea unei văduve al cărei nume nu este menţionat, „doi bănuţi, care fac un gologan”. Marcu 12,42

Viaţă prin moarte

Lecţia semănatului ne învaţă să fim generoşi. „Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.” 2 Corinteni 9,6.

Domnul spune: „Ferice de voi, care semănaţi pretutindeni de-a lungul apelor”. Isaia 32,20. A semăna pretutindeni de-a lungul apelor înseamnă să dăm oriunde este nevoie de ajutorul nostru. Lucrul acesta nu duce la sărăcie. „Cine seamănă mult, mult va secera.” Aruncând sămânţa, semănătorul o înmulţeşte. Dăruind, deci, ne sporim binecuvântările. Făgăduinţa lui Dumnezeu ne asigură îndestularea, pentru ca noi să putem continua să oferim.

Mai mult de-atât: oferind binecuvântările acestei vieţi, recunoştinţa celui ce le primeşte îi pregăteşte inima să primească adevărul spiritual şi consecinţa este o recoltă întru viaţă veşnică.

Prin aruncarea seminţei pe pământ, Mântuitorul ne prezintă jertfa Sa pentru noi. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare”, spune El, „rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. Ioan 12,24. Numai prin jertfa lui Hristos, Sămânţa, a putut fi adusă roadă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Conform legii împărăţiei vegetale, viaţa este rezultatul morţii Sale.

Aşa stau lucrurile cu toţi cei ce aduc roadă, ca împreună lucrători cu Hristos: iubirea de sine, urmărirea intereselor personale trebuie să piară; viaţa trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Însă legea jertfirii de sine este legea păstrării vieţii. Agricultorul îşi păstrează grânele aruncându-le. Tot aşa, viaţa care va fi păstrată este viaţa care este dată de bunăvoie în slujba lui Dumnezeu şi a omului.

Sămânţa moare, dar numai pentru a se înălţa la o viaţă nouă. Prin aceasta suntem învăţaţi lecţia învierii. Despre trupul omenesc, aşezat în mormânt pentru a se descompune, Dumnezeu a spus: „este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere”. 1 Corinteni 15,42.43

Pe măsură ce părinţii şi învăţătorii încearcă să predea aceste lecţii, lucrarea ar trebui să fie făcută practică. Copiii înşişi să pregătească pământul şi să semene sămânţa. În timp ce lucrează, părintele sau învăţătorul poate explica despre grădina inimii, cu sămânţa bună sau rea semănată acolo, şi că, după cum grădina trebuie pregătită pentru sămânţa naturală, în acelaşi fel trebuie pregătită inima pentru sămânţa adevărului. Când sămânţa este pusă în pământ, ei pot să-i înveţe lecţia morţii lui Hristos; iar când se iveşte firul de iarbă, adevărul învierii. Pe măsură ce planta creşte, se poate continua cu legătura dintre semănatul natural şi cel spiritual.

Tinerii ar trebui să fie instruiţi într-un mod asemănător. Pot fi învăţate în mod constant lecţii din cultivarea pământului. Nimeni nu se îndreaptă către o bucată de pământ necultivat, aşteptându-se să dea dintr-o dată o recoltă. Trebuie depusă o muncă stăruitoare, perseverentă în pregătirea solului, în semănat şi cultivarea recoltei. Tot aşa trebuie să fie şi în semănatul spiritual. Grădina inimii trebuie cultivată. Solul trebuie zdrobit prin pocăinţă. Plantele rele care sufocă grânele cele bune trebuie smulse din rădăcină. Aşa cum terenul năpădit o dată de mărăcini poate fi recăpătat numai prin muncă stăruitoare, în acelaşi fel tendinţele rele ale inimii pot fi biruite numai printr-un efort serios în Numele şi în tăria lui Hristos.

În cultivarea pământului, lucrătorul grijuliu va descoperi că înaintea lui se deschid comori la care abia dacă visase. Nimeni nu poate reuşi în agricultură sau grădinărit fără să acorde atenţie legilor implicate acolo. Trebuie studiate nevoile specifice ale fiecărei varietăţi de plantă. Soiuri diverse reclamă soluri şi moduri de cultivare diferite, iar condiţia succesului este respectarea legilor care le guvernează pe fiecare în parte. Atenţia cerută de mutarea plantelor, pentru ca nici măcar un firişor al rădăcinii să nu fie înghesuit sau pus greşit, grija pentru plantele tinere, curăţarea şi udarea, ferirea lor de ger în timpul nopţii şi de soare în timpul zilei, de buruieni şi de atacuri ale unor insecte, pregătirea şi aranjamentul nu numai că ne învaţă lecţii importante privind dezvoltarea caracterului, însă lucrarea în sine este un mijloc de dezvoltare. Cultivarea grijii, răbdării, atenţiei la detalii, ascultării faţă de Lege oferă o educaţie de primă mărime. Contactul constant cu taina vieţii şi splendoarea naturii şi, de asemenea, gingăşia arătată în slujirea acestor minunate obiecte ale creaţiei lui Dumnezeu tind să învioreze mintea, să rafineze şi să înalţe caracterul; iar lecţiile învăţate îl pregătesc pe lucrător să se ocupe cu mai mult succes de alte minţi.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA