| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
ÎNVĂŢĂTORUL CEL MARE
„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”
Învăţătorul trimis de la Dumnezeu
„Uitaţi-vă dar cu luare aminte la el.”
„Îl vor numi: ’Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii’.” Isaia 9,6
În persoana Învăţătorului trimis de Dumnezeu, cerul a dat oamenilor tot ce a avut mai bun şi mai mare. El, care stătuse în sfatul Celui Preaînalt, care locuise în partea cea mai tainică a Sanctuarului Celui Veşnic, a fost ales să descopere, întrupat, oamenilor cunoaşterea lui Dumnezeu.
Prin Hristos, fusese transmisă orice rază de lumină divină care a ajuns vreodată până în lumea noastră căzută. El a fost Acela care vorbise prin toţi aceia care, de-a lungul veacurilor, rostise pentru om cuvintele lui Dumnezeu. De la El s-au reflectat toate calităţile desăvârşite, care s-au manifestat la cele mai mari şi mai nobile suflete ale pământului. Puritatea şi bunătatea lui Iosif, credinţa, blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Moise, statornicia lui Elisei, fermitatea şi integritatea plină de nobleţe a caracterului lui Daniel, ardoarea şi jertfirea de sine a lui Pavel, puterea mintală şi spirituală, manifestată în toţi aceşti oameni şi în toţi ceilalţi care au trăit vreodată pe pământ, nu au fost decât reflecţii ale strălucirii slavei Sale. Idealul a fost găsit în El.
Să descopere acest ideal ca fiind singurul standard adevărat care trebuie atins; să arate ce ar putea deveni orice făptură omenească, ce ar deveni, prin trăirea divinului în uman, toţi cei ce L-au primit – pentru aceasta a venit Hristos în lume. A venit să arate cum urmează să fie pregătiţi oamenii pentru a fi demni de numele de fii ai lui Dumnezeu; cum urmează să practice pe pământ principiile şi să ducă o viaţă cerească.
Darul cel mai mare al lui Dumnezeu a fost oferit pentru a veni în întâmpinarea celei mai mari nevoi a omului. Lumina a apărut în momentul în care întunecimea lumii a atins apogeul. Mintea oamenilor fusese de multă vreme întoarsă de la Dumnezeu prin învăţături neadevărate. În sistemele de educaţie cele mai răspândite, filozofia omenească luase locul descoperirii divine. În locul standardului adevărului dat de cer, oamenii acceptaseră un standard conceput de ei înşişi. Ei se întorseseră de la Lumina vieţii pentru a umbla după scânteile focului aprins de ei.
Pentru că se despărţiseră de Dumnezeu, depinzând exclusiv de puterea omenească, tăria lor era slăbiciune. Nu reuşeau să atingă nici măcar standardul pe care ei înşişi îl stabiliseră. Lipsa adevăratei desăvârşiri era suplinită prin etalări de suprafaţă şi declaraţii fără acoperire. Aparenţa a luat locul realităţii.
Când şi când, se ridicau învăţători care îi orientau pe oameni către Izvorul adevărului. Erau enunţate principiile adevărate şi vieţile omeneşti dădeau mărturie despre puterea lor. Însă aceste eforturi nu au lăsat o impresie durabilă. Exista o scurtă oprire a curentului răului, dar curgerea impetuoasă a acestuia nu era stăvilită. Reformatorii erau asemenea unor lumini care strălucesc în întuneric; dar ei nu-l puteau risipi. Lumea a „iubit mai mult întunericul decât lumina”. Ioan 3,19
Când Hristos a venit pe pământ, se părea că omenirea îşi va atinge rapid punctul cel mai de jos. Era subminată însăşi temelia societăţii. Viaţa devenise falsă şi artificială. Evreii, lipsiţi de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, au dat lumii tradiţii şi speculaţii care amorţeau mintea şi ucideau sufletul. Închinarea faţă de Dumnezeu, „în duh şi în adevăr”, fusese înlocuită de ridicarea în slăvi a oamenilor printr-un şir interminabil de ceremonii inventate de om. Pretutindeni în lume, toate sistemele religioase îşi pierdeau influenţa asupra minţii şi sufletului. Dezgustaţi de poveşti şi minciuni, căutând să-şi înăbuşe glasul raţiunii, oamenii s-au întors către necredinţă şi materialism. Lăsând veşnicia în afara socotelilor lor, ei trăiau pentru prezent.
Când au încetat să recunoască Divinul, au încetat să mai aibă în vedere umanul. Adevărul, cinstea, integritatea, încrederea, compasiunea – toate erau îndepărtate de pe pământ. Lăcomia nestăvilită şi ambiţia devoratoare au dat naştere unei neîncrederi universale. Ideea datoriei, a obligaţiei pe care o are puterea faţă de slăbiciune, a demnităţii omeneşti şi a drepturilor omului au fost aruncate la o parte, ca fiind doar un vis sau o poveste frumoasă. Oamenii de rând erau priviţi ca animale de povară, unelte sau scări pentru ambiţie. Bogăţia şi puterea, tihna şi satisfacerea plăcerilor erau căutate ca fiind cel mai înalt bine. Veacul era caracterizat de degenerare fizică, o letargie mentală şi moarte spirituală.
Pentru că pasiunile şi scopurile rele ale oamenilor Îl izgoniseră pe Dumnezeu din gândurile lor, faptul de a-L fi dat uitării i-a înclinat şi mai mult către rău. Inima îndrăgostită de păcat Îl îmbrăca pe Dumnezeu cu propriile ei atribute, iar această concepţie a întărit puterea păcatului. Înclinând către satisfacerea plăcerilor proprii, oamenii au ajuns să-L conceapă pe Dumnezeu ca fiind la fel ca ei – o Fiinţă al cărei ţel era slava proprie, ale cărei cerinţe erau în aşa fel potrivite, încât să-I satisfacă plăcerea; o Fiinţă care îi înălţa sau îi prăbuşea pe oameni după cum aceştia ajutau sau împiedicau împlinirea scopurilor Sale egoiste. Clasele sărace priveau Fiinţa Supremă ca fiind doar uşor diferită de opresorii lor, cu excepţia faptului că îi depăşea cu mult în putere. Toate tipurile de religii au fost modelate după aceste idei. Fiecare dintre ele reprezenta un sistem de impuneri arbitrare. Prin daruri şi ceremonii, închinătorii căutau să îmbuneze Dumnezeirea pentru a căpăta favoarea Sa, ca să-şi împlinească propriile scopuri. O asemenea religie, neavând nici o putere asupra inimii sau conştiinţei, nu putea fi decât un şir de forme ceremoniale, de care oamenii se săturaseră şi de care, cu excepţia acelui câştig pe care-l putea aceasta oferi, doreau fierbinte să scape. Astfel, răul, fără piedici, a crescut mai puternic, în timp ce aprecierea binelui şi dorinţa după ceea ce este bine scădeau. Oamenii au pierdut chipul lui Dumnezeu şi au primit amprenta puterii demonice, de care erau stăpâniţi. Întreaga lume devenea o groapă a stricăciunii.
Nu mai era decât o singură speranţă pentru neamul omenesc – ca în această masă de elemente discordante care propagau stricăciunea să fie aruncat un aluat nou; să i se aducă omenirii puterea unei vieţi noi; să i se redea lumii cunoaşterea lui Dumnezeu.
Hristos a venit să restabilească această cunoştinţă. A venit pentru a da la o parte învăţăturile false, prin care cei care pretindeau că-L cunosc pe Dumnezeu Îl reprezentaseră greşit. A venit să arate practic natura Legii Sale, să descopere în propriul caracter frumuseţea sfinţeniei.
Hristos a sosit în lume cu toată iubirea acumulată de-a lungul veşniciei. Dând la o parte impunerile arbitrare, care împovăraseră Legea lui Dumnezeu, El arătat că Legea este o Lege a iubirii, o expresie a bunătăţii divine. A arătat că de ascultarea de principiile ei depinde fericirea omenirii şi, alături de aceasta, stabilitatea, însăşi baza şi structura societăţii omeneşti.
Atât de departe de a emite cerinţe arbitrare, Legea lui Dumnezeu este dată oamenilor ca zid de apărare, ca scut. Oricine acceptă principiile ei este păzit de rău. Fidelitatea faţă de Dumnezeu implică fidelitatea faţă de om. Astfel, Legea apără drepturile şi individualitatea fiecărei fiinţe omeneşti. Îi opreşte pe conducători să oprime şi pe subordonaţi să nu dea ascultare. Asigură bunăstarea omului atât pentru lumea aceasta, cât şi pentru lumea care va veni. Pentru cel supus, reprezintă făgăduinţa vieţii veşnice, căci ea exprimă principiile care vor exista etern.
Hristos a venit pentru a demonstra valoarea principiilor divine, descoperind puterea lor pentru regenerarea omului. A venit pentru a-i învăţa pe oameni cum pot fi dezvoltate şi aplicate aceste principii.
Pentru oamenii acelui veac, valoarea tuturor lucrurilor era determinată de modul de prezentare exterioară. În timp ce religia scăzuse ca putere, crescuse ca pompă. Educatorii acelui timp căutau să inspire respect prin etalare şi ostentaţie. Viaţa lui Isus se afla în contrast izbitor cu toate acestea. Viaţa Lui demonstra lipsa de valoare a ceea ce era privit de către oameni ca fiind lucruri de căpetenie ale vieţii. Născut în mediul social al celor mai needucaţi, locuind în casa unui ţăran, folosind mâncarea pe care o mânca un ţăran, cu ocupaţia unui meşteşugar, ducând o viaţă obscură, identificându-se cu truditorii neştiuţi ai lumii – în mijlocul acestor condiţii şi în acest mediu –, Isus a urmat planul divin de educaţie. El nu căuta şcolile din timpul Său, cu obiceiul acestora de a mări proporţiile lucrurilor mici şi de a micşora lucrurile mari. Educaţia Sa era dobândită direct de la sursele aprobate de cer; din muncă folositoare, din studiul Scripturilor şi al naturii şi din experienţele vieţii – manualele lui Dumnezeu, pline de învăţături pentru toţi aceia care sunt gata să le ofere o mână neşovăitoare, un ochi atent şi o inimă deschisă pentru pricepere.
„Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El.” Luca 2,40
Pregătit în acest fel, El Şi-a început misiunea, exercitând în fiecare moment al contactului Său cu oamenii o influenţă spre binecuvântare, o putere de a transforma, aşa cum lumea nu mai văzuse niciodată.
El care căuta să-i schimbe pe oameni trebuia ca El însuşi să-i înţeleagă. Oamenii nu pot fi atinşi şi înălţaţi decât prin compasiune, credinţă şi iubire. În acest punct, Hristos este descoperit ca Învăţător al învăţătorilor; dintre toţi cei care au trăit pe pământ, numai El are o înţelegere perfectă a sufletului omenesc.
„Căci n-avem un Mare Preot” – Învăţător al învăţătorilor, căci preoţii erau învăţători – „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” Evrei 4,15
„Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Evrei 2,18
Numai Hristos avea experienţă în toate întristările şi ispitele de care au parte fiinţele omeneşti. Nimeni altcineva născut din femeie nu a mai fost asaltat atât de aprig de ispită; nimeni altul nu a purtat o povară mai grea a durerii şi păcatului lumii. Nu a mai existat altul a cărui compasiune să fie atât de mare şi atât de gingaşă. Ca Unul care împărtăşea experienţele oamenilor, El nu doar simţea pentru cineva, ci şi împreună cu toţi cei care se luptau, care erau împovăraţi şi ispitiţi.
Ceea ce-i învăţa pe alţii, El trăia. „Pentru că Eu v-am dat o pildă”, a spus El ucenicilor, „ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu”. „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Ioan 13,15; 15,10. Astfel, în viaţa lui Hristos, cuvintele Sale aveau un sprijin şi o ilustrare perfectă. Şi mai mult de-atât: ceea ce-i învăţa pe alţii, El era. Cuvintele Lui nu reprezentau doar expresia experienţei vieţii Sale, ci şi a propriului Său caracter. Nu numai că propovăduia adevărul, dar El era adevărul. Acest lucru dădea putere învăţăturii Sale.
Hristos mustra cu credincioşie. Nu a trăit niciodată cineva care să urască atât de mult răul; nimeni care să-l denunţe cu atâta curaj. Simpla Lui prezenţă era o mustrare pentru toate lucrurile josnice şi neadevărate. În lumina purităţii Sale, oamenii se vedeau necuraţi, iar ţelurile vieţilor lor apăreau viclene şi false. Cu toate acestea, îi atrăgea pe oameni. Cel care îl crease pe om înţelegea valoarea omului. Denunţase răul ca fiind vrăjmaşul celor pe care căuta să-i binecuvânteze şi să-i salveze. El vedea în fiecare făptură umană, oricât de decăzută, un fiu al lui Dumnezeu, o persoană care putea reprimi privilegiul relaţiei cu Divinul.
„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3,17. Privindu-i pe oameni în suferinţele şi degradarea lor, Hristos vedea motive de speranţă chiar şi acolo unde nu se arăta decât disperare şi ruină. Oriunde exista un simţământ de nevoie, El vedea o ocazie de a înălţa. Sufletele ispitite, învinse, care se simţeau pierdute, gata să piară, erau întâmpinate de El cu binecuvântări, nu cu acuzări.
Fericirile pronunţate de El erau modul Său de întâmpinare a întregii familii omeneşti. La Predica de pe Munte, privind la mulţimea adunată să asculte, El părea să fi uitat pentru moment că nu este în cer şi a folosit formula obişnuită de salut a lumii luminii. De pe buzele Sale curgeau binecuvântări asemenea izbucnirii în torent a unui izvor ce a fost oprit multă vreme.
Întorcând spatele favoriţilor acestei lumi, ambiţioşi şi mulţumiţi de ei înşişi, El a declarat că binecuvântaţi erau aceia care, oricât de mare ar fi nevoia lor, vor să primească lumina şi iubirea Sa. Celor săraci în duh, celor întristaţi şi celor prigoniţi El le-a întins mâna, spunând: „Veniţi la Mine, … şi Eu vă voi da odihnă”. Matei 11,28
El a întrezărit posibilităţi infinite în fiecare făptură omenească. I-a văzut pe oameni aşa cum ar putea să fie, transformaţi de harul Său – după „bunăvoinţa Domnului, Dumnezeului nostru”. Psalmii 90,17. Privindu-i cu nădejde, le inspira nădejde. Întâmpinându-i cu încredere, le inspira încredere. Descoperind în Sine Însuşi idealul adevărat al omului, trezea atât dorinţa, cât şi credinţa pentru atingerea lui. În prezenţa Sa, suflete căzute şi dispreţuite îşi dădeau seama că erau încă oameni şi doreau să se dovedească vrednici de aprecierea Lui. În multe inimi care păreau moarte pentru tot ceea ce era sfânt erau trezite noi impulsuri. Pentru mulţi disperaţi, El deschidea posibilitatea unei vieţi noi.
Hristos i-a legat pe oameni de inima Sa prin legăturile iubirii şi dăruirii; şi prin aceleaşi legături i-a legat pe aceştia de semenii lor. Pentru El, iubirea însemna viaţă, iar viaţa însemna slujire. „Fără plată aţi primit”, a zis El, „fără plată să daţi”. Matei 10,8
Nu numai pe cruce S-a jertfit Hristos pentru omenire. Aşa cum „umbla din loc în loc” şi „făcea bine” (Faptele Apostolilor 10,38), experienţa fiecărei zile era o revărsare a propriei Sale vieţi. Într-un singur fel putea fi susţinută o asemenea viaţă. Isus trăia în dependenţă de Dumnezeu şi în comuniune cu El. În locul tainic al Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic, când şi când, oamenii se vindecă; rămân acolo pentru o vreme, iar rezultatul se arată prin fapte nobile; apoi credinţa lor cade, comuniunea este întreruptă şi lucrarea vieţii pătată. Dar viaţa lui Isus a fost o viaţă de încredere neîncetată, susţinută prin comuniune neîntreruptă; iar slujirea Sa pentru cer şi pământ a fost fără eşecuri sau ezitări.
Ca om, El a stăruit cu rugăminţi fierbinţi la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa umană era încărcată cu un curent ceresc care lega omenescul de divin. Primind viaţă de la Dumnezeu, El oferea viaţă oamenilor.
„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Ioan 7,46. Acest lucru ar fi fost adevărat despre Hristos chiar şi dacă ar fi dat învăţătură numai în sfera fizicului şi intelectului sau în chestiuni de teorie şi speculaţie. Ar fi putut să dezlege taine pentru pătrunderea cărora s-ar fi cerut secole de trudă şi studiu. Ar fi putut face sugestii în ramuri ştiinţifice care, până la încheierea timpului, ar fi oferit hrană pentru minte şi un stimulent pentru invenţii. Dar nu a făcut acest lucru. Nu a zis nimic în scopul de a satisface curiozitatea sau de a stimula ambiţia egoistă. Nu s-a ocupat de teorii abstracte, ci de ceea ce era esenţial pentru dezvoltarea caracterului; ceea ce ar fi sporit capacitatea omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi i-ar fi mărit puterea de a face bine. A vorbit despre acele adevăruri legate de călăuzirea vieţii şi care unesc omul cu veşnicia.
În loc să-i îndrume pe oameni să studieze teorii ale oamenilor despre Dumnezeu, Cuvântul Său sau lucrările Sale, El i-a învăţat să-L privească aşa cum este descoperit în lucrările Sale, în Cuvântul Lui şi, prin providenţa Sa, le-a adus mintea în contact cu mintea Celui Infinit.
Oamenii „erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Său avea putere”. Luca 4,32 Niciodată nu mai vorbise până atunci cineva care să aibă o aşa de mare putere de a trezi gândirea, de a stimula aspiraţiile, de a trezi toate calităţile trupului, minţii şi sufletului.
Învăţătura lui Hristos, asemenea compasiunii Sale, îmbrăţişa lumea. Nu poate exista vreo împrejurare în viaţă, vreo criză în experienţa umană care să nu fi fost anticipată în învăţătura Sa şi pentru care principiile Sale să nu aibă o lecţie. El este Prinţul tuturor învăţătorilor, iar cuvintele Sale vor fi descoperite ca o călăuză pentru toţi cei care lucrează împreună cu El, până la sfârşitul timpului.
Pentru Dumnezeu, prezentul şi viitorul, ceea ce este aproape şi ceea ce este îndepărtat, erau una. Avea în vedere nevoile întregii omeniri. Înaintea ochiului minţii Sale, erau desfăşurate toate scenele eforturilor şi realizărilor omeneşti, ale ispitelor şi conflictelor, ale încurcăturilor şi primejdiilor. Toate inimile, toate familiile, toate plăcerile, bucuriile şi aspiraţiile Îi erau cunoscute.
El nu a vorbit numai în favoarea, dar şi către toată omenirea. Copilaşului, în bucuria dimineţii vieţii; inimii însetate, neliniştite, a tânărului; celor maturi, în puterea anilor lor, purtând poverile de răspunderi şi griji; celor vârstnici, în slăbiciunea şi oboseala lor – tuturor le-a fost dată solia Lui, fiecărui copil al omenirii, în orice ţară şi în orice veac.
În învăţăturile Sale au fost îmbrăţişate lucrurile vremelnice şi lucrurile veşniciei – cele văzute în legătura lor cu cele nevăzute, incidentele trecătoare ale vieţii obişnuite şi aspectele solemne ale vieţii ce va veni.
Dumnezeu a pus lucrurile acestei vieţi la locul cuvenit, ca fiind secundare faţă de cele de interes veşnic; nu a trecut însă cu vederea importanţa acestora. Învăţătura Sa a fost aceea că pământul şi cerul sunt legate unul de celălalt şi că o cunoaştere a adevărului divin îl pregăteşte pe om să-şi îndeplinească mai bine îndatoririle vieţii de zi cu zi.
Pentru El nu era nimic lipsit de sens. Jocul copilului, munca adultului, plăcerile vieţii, grijile şi suferinţele ei, toate reprezentau unelte pentru acel scop unic – descoperirea lui Dumnezeu pentru înălţarea omenirii.
De pe buzele Sale, Cuvântul lui Dumnezeu pătrundea în inimile oamenilor cu o nouă putere şi un nou înţeles. Învăţătura Sa făcea ca lucrurile creaţiei să fie văzute într-o lumină nouă. Pe faţa naturii luminau încă o dată razele acelei străluciri pe care păcatul o alungase. În toate faptele şi experienţele de viaţă era descoperită o lecţie divină şi posibilitatea întovărăşirii cu divinul. Dumnezeu umbla din nou pe pământ; inimile omeneşti au devenit conştiente de prezenţa Lui; lumea era străbătută de iubirea Sa. Cerul a coborât printre oameni. În Hristos, ei L-au recunoscut pe Acela care deschisese înaintea lor ştiinţa veşniciei – „Emanuel, … Dumnezeu cu noi”.
Orice lucrare educaţională, adevărată, îşi găseşte centrul în Învăţătorul trimis de Dumnezeu. Despre lucrarea din zilele noastre, ca şi, fără îndoială, despre aceea pe care a întemeiat-o acum o mie opt sute de ani , Mântuitorul vorbeşte folosind cuvintele:
„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă; Cel viu.”
„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Apocalipsa 1,17; 21,6.
În prezenţa unui astfel de Învăţător, cu o asemenea ocazie de educaţie divină, ce altceva ar fi dacă nu nebunie să căutăm o educaţie despărţiţi de El – să căutăm să fim înţelepţi despărţiţi de Înţelepciune? Să fim drepţi în timp ce respingem Adevărul? Să căutăm să fim luminaţi fugind de Lumină şi să existăm fără Viaţă? Să ne întoarcem de la Izvorul de apă vie şi să săpăm puţuri crăpate, care nu ţin apa?
Iată, El încă ne invită: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Din inima celui ce crede în Mine vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”. „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 7,37.38; 4,14
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA