| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
ILUSTRATII
Educaţia poporului Israel
„Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său;” l-a îngrijit , şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui.”
Sistemul de educaţie stabilit în Eden avea ca centru familia. Adam era „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3,38), iar copiii Celui Preaînalt primeau învăţătură de la Tatăl lor. În adevăratul sens al cuvântului, şcoala lor era o şcoală de familie.
În planul divin de educaţie, aşa cum a fost el adaptat după căderea omului, Hristos stă ca reprezentant al Tatălui, veriga de legătură dintre Dumnezeu şi om; El este marele Învăţător al omenirii. Şi a rânduit ca bărbaţii şi femeile să fie reprezentanţii Săi. Familia era şcoala, iar părinţii, învăţătorii.
Educaţia care avea ca centru familia a fost cea care era preponderentă în vremea patriarhilor. Pentru şcolile astfel stabilite, Dumnezeu a prevăzut cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea caracterului. Oamenii care se aflau sub îndrumarea Sa urmau încă planul de viaţă, pe care îl aşezase Domnul de la început. Cei care s-au îndepărtat de El şi-au zidit oraşe mari şi, înghesuindu-se în acestea, s-au fălit cu splendoarea, luxul şi viciul care face ca oraşele din zilele noastre să fie mândria lumii, dar şi blestemul ei. Însă oamenii care au ţinut cu putere la principiile de vieţuire date de Dumnezeu au locuit la câmpie şi la munte. Ei erau lucrători ai pământului şi îngrijitori de turme şi cirezi, iar în această viaţă liberă, independentă, cu ocaziile ei de muncă, studiu şi meditaţie, ei au învăţat despre Dumnezeu şi şi-au învăţat copiii despre lucrările şi căile Sale.
Aceasta a fost metoda de educaţie pe care a dorit Dumnezeu s-o stabilească în Israel. Când poporul a fost scos din Egipt, printre israeliţi au fost puţini pregătiţi să fie împreună-lucrători cu El în educarea copiilor lor. Părinţii înşişi aveau nevoie de instruire şi disciplină. Ca victime ale unei robii de-o viaţă, erau ignoranţi, nepricepuţi, degradaţi. Aveau puţine cunoştinţe despre Dumnezeu şi puţină credinţă în El. Erau rătăciţi de învăţături false şi stricaţi prin contactul îndelungat cu păgânismul. Dumnezeu a dorit să-i ridice la un nivel moral superior şi în acest scop a căutat să le dea cunoştinţe despre Sine Însuşi.
În toate procedeele pe care le-a folosit cu rătăcitorii din deşert, în toate marşurile lor, încoace şi-ncolo, în suferinţele îndurate din pricina foamei, setei şi oboselii, în primejdia care venea dinspre păgânii care-i duşmăneau şi în manifestarea providenţei Sale pentru uşurarea lor, Dumnezeu căuta să le întărească credinţa descoperindu-le puterea care lucra neîncetat pentru binele lor. Şi, după ce îi va fi învăţat să se încreadă în iubirea şi puterea Sa, avea ca scop să pună înaintea lor – sub forma preceptelor Legii Sale – standardul caracterului pe care, prin harul Său, dorea ca ei să-l atingă.
Preţioase lecţii au fost date lui Israel în timpul şederii lor la Sinai. Aceasta a fost o perioadă de pregătire specială pentru moştenirea Canaanului. Şi împrejurimile de aici erau favorabile împlinirii scopului lui Dumnezeu. Pe vârful Sinaiului, umbrind şesul unde îşi puseseră oamenii corturile, odihnea stâlpul de nor care fusese călăuza lor în călătorie. Ca stâlp de foc noaptea, îi asigura de protecţia divină; şi în timp ce dormeau duşi, pâinea din cer se aşternea uşor peste tabără. Peste tot, înălţimi ameţitoare, austere, vorbeau în solemna lor măreţie despre neclintirea şi maiestatea eternă. Omul a fost făcut să-şi simtă ignoranţa şi slăbiciunea în prezenţa Aceluia care „a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna”. Isaia 40,12. Aici, prin manifestarea slavei Sale, Dumnezeu a căutat să impresioneze pe Israel cu sfinţenia caracterului şi cerinţelor Sale şi cu vina copleşitoare pentru neascultare.
Poporul însă era leneş în privinţa învăţării lecţiei. După cum fuseseră obişnuiţi în Egipt cu reprezentările materiale ale Dumnezeirii, şi acestea de cea mai degradantă speţă, le era greu să conceapă existenţa sau caracterul Celui Nevăzut. Fiindu-I milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. „Să-Mi facă un locaş sfânt”, a spus Domnul; „şi Eu voi locui în mijlocul lor.” Exodul 25,8
Pentru construirea sanctuarului ca locuinţă a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucţiuni să facă toate lucrurile după modelul lucrurilor din ceruri. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti, iar tabernacolul, cu tot ceea ce ţinea de el, a fost lucrat după chipul celor văzute acolo.
Aşadar lui Israel, în mijlocul căruia a dorit să locuiască, i-a dezvăluit gloriosul Său caracter desăvârşit. Modelul le-a fost arătat pe munte când Legea a fost dată de pe Sinai, când Dumnezeu a trecut pe dinaintea lui Moise şi a rostit: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”. Exodul 34,6
Ei însă nu aveau în ei înşişi nici o putere pentru a atinge acest ideal. Descoperirea de la Sinai nu putea să-i conştientizeze decât în ce privea starea lor de nevoie şi neajutorare. O altă lecţie, tabernacolul, urma să-i înveţe, prin serviciul jertfei, lecţia iertării păcatului şi a puterii, prin Mântuitorul, de a fi ascultători.
Prin Hristos avea să fie împlinit scopul pentru care tabernacolul era un simbol – acea clădire glorioasă, cu pereţii săi de aur strălucitor, care aruncau curcubee de culoare, cu perdele brodate cu heruvimi, cu aroma tămâii perpetuu aprinse, care ajungea în fiecare ungher, cu preoţii înveşmântaţi într-un alb fără pată, iar în taina adâncă din locaşul cel mai ascuns, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecaţi, care se închinau, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să citească ţelul pe care-l avea în vedere pentru sufletul omenesc. Mult timp după aceasta, apostolul Pavel aducea înaintea noastră acelaşi scop, vorbind prin Duhul Sfânt:
„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.” 1 Corinteni 3,16.17
Mare era privilegiul şi cinstea făcută lui Israel prin pregătirea Sanctuarului; dar mare era şi responsabilitatea. În pustie trebuia înălţată o structură de o splendoare neîntrecută, pentru construirea căreia erau necesare cele mai costisitoare materiale şi cea mai înaltă îndemânare artistică – şi acest lucru trebuia făcut de un popor care abia scăpase din robie. Părea o sarcină copleşitoare. Dar Acela care dăduse planul de construire a făgăduit să coopereze cu lucrătorii.
„Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări… Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am poruncit.” Exodul 31,1-6
Ce şcoală de meserii a fost cea din pustie, având ca instructori pe Hristos şi îngerii Săi!
În pregătirea sanctuarului şi în utilarea lui trebuia ca tot poporul să coopereze. Exista de lucru şi pentru creier, şi pentru mână. Era nevoie de o varietate de materiale şi toţi au fost invitaţi să contribuie, fiecare după cum îl lăsa inima.
Astfel, prin muncă şi prin dăruire ei au fost învăţaţi să coopereze cu Dumnezeu şi între ei. Şi urma să coopereze şi pentru pregătirea clădirii spirituale – templul lui Dumnezeu în suflet.
De la începutul călătoriei lor din Egipt, le-au fost date lecţii pentru pregătirea şi disciplina lor. Chiar înainte de a părăsi Egiptul s-a făcut o organizare temporară, iar poporul a fost împărţit în cete, fiecare având un conducător. La Sinai, aranjamentele organizatorice au fost finalizate. Ordinea atât de izbitor manifestată în toate lucrările lui Dumnezeu s-a arătat şi în societatea iudaică. Dumnezeu era centrul autorităţii şi al guvernării. Moise, ca reprezentant al Său, avea sarcina de a veghea la aplicarea legilor în Numele Său. Apoi, venea consiliul celor şaptezeci, apoi preoţii şi conducătorii, sub aceştia „căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci, şi căpetenii peste zece” (Numeri 11,16.17; Deuteronom 1,15) şi în sfârşit, dregători numiţi pentru îndatoriri speciale. Tabăra era aşezată într-o ordine perfectă, cu tabernacolul, locuinţa lui Dumnezeu, în centru, iar în jurul lui corturile preoţilor şi leviţilor. În exterior, fiecare trib era aşezat lângă propriul steag. Au fost impuse reguli sanitare radicale. Ele au fost poruncite poporului nu numai pentru că erau de folos sănătăţii, dar şi ca fiind o condiţie pentru a menţine în mijlocul lor prezenţa Celui Preasfânt. Prin autoritate divină, Moise le-a declarat: „Căci Domnul Dumnezeul tău merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească…; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă”. Deuteronom 23,14
Educaţia israeliţilor includea toate obiceiurile lor de vieţuire. Tot ceea ce era legat de bunăstarea lor era subiectul grijii divine şi venea din sfera de acţiune a Legii divine. Dumnezeu a căutat binele lor cel mai înalt chiar şi atunci când S-a îngrijit de mâncarea lor. Mana cu care i-a hrănit în pustie era de o aşa natură, încât să le sporească puterea fizică, mentală şi morală. Cu toate că atât de mulţi s-au răzvrătit împotriva restricţiilor impuse asupra dietei lor şi îşi doreau fierbinte să se întoarcă la zilele când, ziceau ei, „şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam” (Exodul 16,3), înţelepciunea alegerii lui Dumnezeu pentru ei a fost apărată în aşa fel, încât nu avea nimeni nimic de obiectat. În ciuda greutăţilor vieţii duse de ei în pustie, nu era nici unul anemic în vreunul din triburile lor.
În toate călătoriile lor, chivotul legământului, care conţinea Legea lui Dumnezeu, trebuia să meargă în fruntea lor. Locul în care urma să-şi aşeze tabăra era indicat prin coborârea stâlpului de nor. Atâta vreme cât norul rămânea deasupra tabernacolului, ei stăteau în tabără. Când se ridica, îşi reluau călătoria. Atât oprirea, cât şi plecarea lor erau marcate de o invocaţie solemnă. „Când pornea chivotul, Moise zicea: ’Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi, şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc!’ Iar când îl aşezau, zicea: ’Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!’” Numeri 10,35,36
În timpul în care au călătorit prin pustie, multe lecţii preţioase au fost fixate în mintea lor prin intermediul cântărilor. La izbăvirea lor de armata faraonului, întregul popor al lui Israel s-a unit într-un cântec de triumf. Departe, în deşert şi peste undele mării, răsuna refrenul plin de bucurie, iar munţii lăsau să răzbată în ecou cuvintele de laudă, „Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava”. Exodul 15,21. În timpul călătoriei, acest cântec era adesea repetat, înviorând inimile şi aprinzând credinţa peregrinilor. Poruncile, aşa cum fuseseră date pe Sinai, cu făgăduinţe ale favorii divine şi amintirea lucrărilor Sale minunate pentru izbăvirea lor, erau exprimate, prin călăuzire divină, în cântec şi erau înălţate în sunetul muzicii instrumentale, oamenii ţinând bine pasul în timp ce vocile li se uneau în laudă.
În acest fel, gândurile le erau înălţate de la încercările şi dificultăţile drumului, spiritul lor neliniştit şi turbulent era îmbunat şi calmat, principiile adevărului erau sădite în memorie şi credinţa era întărită. Concertarea acţiunilor îi învăţa ordinea şi unitatea, şi poporul era adus într-o legătură mai strânsă cu Dumnezeu şi fiecare cu celălalt.
Despre modul în care a lucrat Dumnezeu cu Israel în timpul celor patruzeci de ani de peregrinare prin pustie, Moise a declarat: „Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui”; „ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui”. Deuteronom 8,5.2
„El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi ia şi-i poartă pe penele lui: Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său şi nu era nici un dumnezeu străin cu El.” Deuteronom 32,10-12
„Căci şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt, şi de robul Său Avraam. A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleşii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie. Le-a dat pământurile neamurilor şi au pus stăpânire pe rodul muncii popoarelor, ca să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui.” Psalmii 105,42-45
Dumnezeu a pus la îndemâna lui Israel toate avantajele, le-a dat orice privilegiu, ceea ce avea să-i facă să fie o cinste la adresa Numelui Său şi o binecuvântare pentru naţiunile din jurul lor. Dacă ei ar fi vrut să umble în calea ascultării, le-a făgăduit că le „va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie”. „Toate popoarele,” a spus El, „vor vedea că tu porţi Numele Domnului, şi se vor teme de tine”. Naţiunile care vor auzi toate aceste precepte vor spune: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!” Deuteronom 26,19; 28,10; 4,6
În legile încredinţate lui Israel, au fost date instrucţiuni explicite în privinţa educaţiei. Dumnezeu i Se descoperise lui Moise, pe Sinai, ca fiind „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”. Exodul 34,6. Urma ca în Israel taţii şi mamele să-i înveţe pe copiii lor aceste principii care prindeau fiinţă în Legea Sa. Prin îndrumare divină, Moise le-a declarat: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula”. Deuteronom 6,6.7
Nu trebuia ca aceste lucruri să fie predate ca o teorie seacă. Cei care vor să-i înveţe pe alţii adevărul trebuie să-i practice ei înşişi principiile. Ei îi pot impresiona pe alţii numai reflectând caracterul lui Dumnezeu în corectitudinea, nobleţea şi lipsa de egoism a propriilor vieţi.
Adevărata educaţie nu înseamnă instruirea cu forţa a unei minţi nepregătite şi lipsite de receptivitate. Puterile mintale trebuie trezite, iar interesul stimulat. Pentru aceasta, avem la dispoziţie metoda lui Dumnezeu de predare. Cel care a creat mintea şi i-a stabilit legile a hotărât şi dezvoltarea ei în conformitate cu acestea. În cămin şi în sanctuar, prin lucrurile din natură şi din artă, în muncă şi în sărbători, în zidire sacră şi în piatra de aducere-aminte, prin metode, ritualuri şi simboluri fără număr, Dumnezeu i-a dat lui Israel lecţii care au ilustrat principiile Sale şi au păstrat amintirea minunatelor Lui lucrări. Apoi, pe măsură ce se puneau întrebări, instruirea dată impresiona mintea şi inima.
În aranjamentele făcute pentru educarea poporului ales, s-a arătat că o viaţă care Îl are în centru pe Dumnezeu este o viaţă completă. Pentru fiecare nevoie pe care a sădit-o, tot El a luat şi măsuri, ca să fie satisfăcută; El caută să dezvolte fiecare calitate pe care a dăruit-o.
Dumnezeu, Autorul oricărei frumuseţi, El Însuşi un iubitor al frumosului, a luat măsuri să satisfacă în copiii Săi iubirea de frumos. A asigurat, de asemenea, rezolvarea nevoilor lor sociale, întovărăşirile utile şi pline de bunătate, care fac atât de mult pentru cultivarea compasiunii, care luminează şi îndulcesc viaţa.
Ca mijloc de educaţie, un loc important a fost ocupat de sărbătorile lui Israel. În viaţa obişnuită, familia era atât şcoală, cât şi biserică, părinţii fiind instructori şi în ramura laică, şi în cea religioasă. De trei ori pe an însă, erau stabilite perioade de comuniune şi închinare publică. Aceste adunări au fost ţinute mai întâi la Silo şi după aceea la Ierusalim. Nu era obligatorie decât prezenţa taţilor şi a fiilor; dar nimeni nu dorea să piardă ocaziile oferite de sărbători şi, pe cât posibil, participau toţi membrii familiei; şi cu ei, bucurându-se de ospitalitatea lor, era străinul, levitul şi cel sărac.
Călătoria la Ierusalim, în stilul simplu, patriarhal, înconjuraţi de frumuseţea primăverii, de bogăţia miezului de vară sau de maturitatea coaptă a toamnei, era o încântare. De la bărbatul cu părul nins până la copilaş, veneau cu daruri de recunoştinţă, ca să se întâlnească cu Dumnezeu în locaşul Său cel sfânt. În timpul călătoriei, experienţele trecutului, povestirile pe care le iubeau încă atât de mult şi cei tineri, şi cei vârstnici erau depănate pentru copiii evrei. Erau înălţate cântecele care învioraseră umblarea lor în pustie. Erau cântate poruncile lui Dumnezeu şi, întreţesute cu influenţele binecuvântate ale naturii şi tovărăşia omenească plină de bunătate, ele erau fixate pentru totdeauna în memoria multor copii şi tineri.
Ceremoniile la care fuseseră martori în Ierusalim, legate de serviciul pascal – adunarea nocturnă, bărbaţii cu mijlocul încins, cu încălţămintea în picioare şi cu toiagul în mână, masa luată în grabă, mielul, pâinea nedospită şi ierburile amare, iar în tăcerea solemnă repetarea povestirii sângelui vărsat, a îngerului aducător de moarte şi marşul grandios afară din ţara robiei, – toate erau de o aşa natură, încât să stârnească imaginaţia şi să impresioneze inima.
Sărbătoarea Corturilor sau sărbătoarea recoltei, cu darurile ei din livadă sau din câmp, cu tabăra ei de colibe din frunze, săptămâni de-a rândul, cu timpul petrecut alături de alţii, cu serviciul sacru de aducere-aminte şi generoasa ospitalitate arătată slujitorilor lui Dumnezeu, leviţilor care slujeau în Sanctuar şi copiilor Lui – străinii şi cei sărmani – înălţa toate minţile cu recunoştinţă către Acela care „încununase anul cu bunătatea Sa” şi pe ale cărui cărări curgeau picuri de grăsime.
Cei pioşi petreceau în Israel, în fiecare an, o lună întreagă în acest fel. Era o perioadă fără muncă şi griji, şi aproape în întregime consacrată, în sensul adevărat al cuvântului, scopurilor educaţiei.
Împărţind moştenirea poporului Său, scopul lui Dumnezeu a fost acela de a-i învăţa, şi prin ei, generaţiile viitoare, principiile corecte legate de proprietatea funciară. Ţinutul Canaanului a fost împărţit între toţi membrii poporului, exceptaţi fiind numai leviţii, ca slujitori ai sanctuarului. Cu toate că o persoană putea să-şi înstrăineze proprietatea pentru un timp, nu putea să dea pentru totdeauna moştenirea copiilor săi. Când o înstrăina, avea în orice moment libertatea să o răscumpere; datoriile erau şterse la fiecare al şaptelea an, iar în cel de-al cincizecilea, sau anul jubiliar, toate proprietăţile funciare reveneau proprietarilor originari. În felul acesta, fiecare familie era asigurată în ceea ce privea averea ei şi se punea o barieră împotriva extremelor – fie îmbogăţirea, fie sărăcirea.
Prin împărţirea pământului, Dumnezeu le-a asigurat, asemenea locuitorilor Edenului, ocupaţia cea mai favorabilă dezvoltării – îngrijirea plantelor şi a animalelor. O altă măsură în folosul educaţiei a fost suspendarea lucrărilor agricole din şapte în şapte ani, pământul fiind lăsat necultivat, ceea ce răsărea liber rămânând celor sărmani. În acest fel, se oferea ocazia unui studiu prelungit, întâlnirilor şi închinării publice şi manifestării generozităţii, atât de adesea trecută cu vederea din pricina trudei şi grijilor vieţii.
Dacă în timpurile noastre ar fi aplicate principiile Legii lui Dumnezeu referitoare la distribuirea proprietăţii, cât de diferită ar fi starea oamenilor! O respectare a acestor principii ar împiedica relele îngrozitoare care au rezultat în toate veacurile din oprimarea celor săraci de către cei bogaţi şi din ura pe care au avut-o cei săraci faţă de cei înstăriţi. În vreme ce ar opri strângerea unor mari bogăţii, ar avea şi tendinţa de a împiedica apariţia ignoranţei şi a degradării a zeci de mii de persoane, de a căror muncă prost plătită este nevoie pentru adunarea acestor averi colosale. Ar ajuta la găsirea unei soluţii paşnice la problemele care ameninţă acum lumea cu anarhie şi vărsare de sânge.
Faptul de a consacra lui Dumnezeu a zecea parte din toate veniturile, fie din livadă, fie din roadele câmpului, din cirezi sau din turme, din munca intelectuală sau fizică, consacrarea apoi a celei de-a doua zecimi pentru ajutorarea celor săraci şi alte scopuri umanitare a avut scopul de a ţine necurmat înaintea poporului adevărul că Dumnezeu este proprietarul a toate câte sunt şi că ei au ocazia să fie intermediari ai binecuvântărilor Sale. A fost un mod de educare în vederea suprimării oricărei manifestări de egoism îngust şi de cultivare largă şi nobilă a caracterului.
O cunoaştere a lui Dumnezeu, părtăşia cu El în studiu şi în muncă, asemănarea cu El în caracter, acestea urmau să fie sursa, mijlocul şi ţelul educaţiei lui Israel – educaţia dată de Dumnezeu părinţilor, iar prin aceştia copiilor lor.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA