EDUCATIE - Disciplina - Ellen G. White

UNIUNEA ROMANA

Disciplina

„Învăţaţi-i, mustraţi-i, încurajaţi-i, fiţi îndelung răbdători.”

Una din primele lecţii pe care trebuie să le înveţe un copil este aceea a supunerii. El poate fi învăţat să fie ascultător înainte de a fi suficient de mare pentru a gândi abstract. Obiceiul ar trebui întipărit prin eforturi perseverente, pline de blândeţe. Pot fi prevenite astfel într-o mare măsură conflictele de mai târziu dintre voinţa proprie şi autoritate, conflicte care au un aport substanţial în crearea unei înstrăinări şi ostilităţi faţă de părinţi şi educatori şi, adesea, a unei împotriviri faţă de orice autoritate, omenească sau divină.

Obiectivul disciplinei este formarea copilului pentru autonomie. El ar trebui să fie învăţat încrederea de sine şi autocontrolul. De aceea, de îndată ce este capabil să priceapă, raţiunea sa ar trebui să fie îndreptată către supunere. Ori de câte ori tratăm cu el, să o facem în aşa fel încât să arătăm că supunerea este un lucru corect şi rezonabil. Ajutaţi-l să vadă că fiecare lucru este guvernat de câte o lege şi că nesupunerea duce în cele din urmă la dezastru şi suferinţă. Când Dumnezeu spune: „Să nu”, ne atrage atenţia din iubire asupra consecinţelor nesupunerii, pentru a ne scuti de vătămări şi pierderi.

Ajutaţi-l pe copil să vadă că părinţii şi învăţătorii sunt reprezentanţii lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât ei acţionează în armonie cu El, legile pe care le fac aceştia în familie şi în şcoală sunt şi ale Sale. După cum se aşteaptă de la copil să dea ascultare părinţilor şi educatorilor, şi ei au datoria, la rândul lor, să asculte de Dumnezeu.

Atât părintele, cât şi educatorul ar trebui să caute să supravegheze dezvoltarea copilului fără a o împiedica printr-un control excesiv. Când nu le dăm suficientă libertate este la fel de rău ca atunci când ne ocupăm prea puţin de ei. Efortul de a „frânge voinţa” unui copil este o greşeală îngrozitoare. Fiecare minte are o constituţie diferită; în vreme ce folosirea forţei poate asigura o supunere exterioară, rezultatul obţinut în cazul multor copii va fi acela al unei răzvrătiri mai ferme a inimii. Chiar dacă părintele sau educatorul ar reuşi să obţină controlul pe care-l doreşte, efectul nu va fi mai puţin vătămător pentru copil. Disciplinarea unei fiinţe omeneşti care a atins anii în care poate raţiona liber nu ar trebui să se asemene cu cea folosită în cazul unui animal necuvântător. Animalul nu este învăţat decât să se supună stăpânului său. Pentru acel dobitoc, stăpânul reprezintă mintea, judecata şi voinţa. Această metodă, folosită uneori în educarea copiilor, face din ei ceva doar cu puţin diferit de nişte maşini automate. Mintea, voinţa şi conştiinţa se află sub controlul altuia. Scopul lui Dumnezeu nu este ca vreo minte să fie dominată în felul acesta. Cei care slăbesc sau distrug individualitatea îşi asumă o responsabilitate care nu poate avea decât efecte negative. Atâta vreme cât se află sub autoritate, copiii pot da impresia unor soldaţi bine instruiţi; când însă controlul încetează, se va descoperi că duc lipsă de tărie şi fermitate a caracterului. Pentru că nu a fost învăţat niciodată să se conducă singur, tânărul nu discerne nici o limită în afara cerinţelor impuse de părinţi sau educatori. Când autoritatea acestora nu mai acţionează, el nu ştie cum să-şi folosească libertatea şi se dedă adesea la plăceri care îi vor constitui ruina.

De vreme ce supunerea voinţei este mult mai dificilă pentru unii elevi decât pentru alţii, învăţătorul ar trebui să facă ascultarea faţă de cerinţele sale cât mai uşoară cu putinţă. Voinţa ar trebui să fie călăuzită şi modelată, nu ignorată sau zdrobită. Cruţaţi-le tăria voinţei; vor avea nevoie de ea în bătălia vieţii.

Fiecare copil ar trebui să înţeleagă adevărata forţă a voinţei. El ar trebui să fie călăuzit să vadă cât de mare este responsabilitatea implicată în acest dar. Voinţa este puterea stăpânitoare în natura omului, puterea de decizie sau de alegere. Fiecare fiinţă umană înzestrată cu raţiune are puterea de a alege binele. În fiecare experienţă a vieţii, cuvântul lui Dumnezeu pentru noi este: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” Iosua 24,15. Fiecare îşi poate pune voinţa de partea voinţei lui Dumnezeu, poate alege să se supună Lui şi, unindu-se astfel cu puterea divină, poate rămâne pe un teren unde nimic nu-l poate forţa să facă ceea ce este rău. În fiecare tânăr sau copil există, prin ajutorul lui Dumnezeu, puterea de a-şi forma un caracter integru şi de a duce o viaţă folositoare.

Părintele sau educatorul care îl învaţă pe copil autocontrolul printr-o asemenea instruire va fi de cel mai mare folos şi va avea mereu succes. Se poate ca persoanei care priveşte cu superficialitate să nu i se pară că munca acestuia prezintă cele mai mari avantaje; se poate să nu fie preţuită atât de mult ca munca celui care ţine mintea şi voinţa copilului în stăpânire absolută; după mai mulţi ani însă se vor vedea rezultatele celei mai bune metode de educare.

În abordarea elevului său, educatorul înţelept va căuta să încurajeze încrederea şi să întărească sentimentul onoarei. Copiii şi tinerii au de câştigat, dacă li se acordă încredere. Mulţi, chiar şi dintre cei micuţi, au un simţământ puternic al onoarei, toţi doresc să fie trataţi cu încredere şi respect, iar acesta este un drept al lor. Ei nu ar trebui făcuţi să simtă că nu pot face un pas fără a fi supravegheaţi. Suspiciunea demoralizează, producând tocmai relele pe care caută să le împiedice. În loc să stea tot timpul cu ochii pe ei, ca şi cum i-ar bănui de ceva rău, învăţătorii care îşi cunosc elevii vor descoperi lucrările unei minţi neastâmpărate şi vor acţiona prin influenţe ce vor contracara răul. Faceţi-i pe tineri să simtă că li se acordă încredere şi veţi vedea că nu vor fi decât puţini aceia care nu vor căuta să se dovedească vrednici de această încredere.

Urmând acelaşi principiu, este mai bine să cereţi decât să porunciţi; cel căruia vă adresaţi în felul acesta are ocazia de a dovedi că este credincios principiilor corecte. Dacă se supune, acesta va fi rezultatul alegerii lui, nu al constrângerii.

Regulile care guvernează sala de clasă ar trebui să reprezinte, pe cât posibil, vocea întregii şcoli. Fiecare principiu implicat în ele ar trebui pus înaintea elevului în aşa fel încât să poată fi convins de justeţea lui. Astfel, va simţi responsabilitatea de a veghea asupra respectării regulilor la a căror formulare a ajutat el însuşi.

Regulile ar trebui să fie puţine şi bine concepute; şi ar trebui aplicate de îndată ce au fost făcute. Mintea învaţă să recunoască şi să se adapteze la tot ceea ce se dovedeşte cu neputinţă de schimbat; însă posibilitatea compromisului provoacă dorinţa, speranţa şi nesiguranţa, iar rezultatele sunt agitaţia, iritabilitatea şi nesupunerea.

Ar trebui să se clarifice din capul locului că modul de guvernare al lui Dumnezeu nu cunoaşte nici un compromis cu răul. Neascultarea nu ar trebui tolerată nici în cămin, nici în şcoală. Nici un părinte sau educator, care are pe inimă bunăstarea celor care se află în grija sa, nu va face compromisuri cu independenţa încăpăţânată, care sfidează autoritatea sau recurge la subterfugii sau la manevre de evitare a datoriei de a se supune. Nu dragoste, ci sentimentalism este numele atitudinii de a sta la tocmeală cu ceea ce este rău, de a căuta să înduplece sau să mituiască pentru a obţine acordul şi de a accepta, în final, un înlocuitor al lucrului cerut iniţial.

„Cei nesocotiţi glumesc cu păcatul.” Proverbele 14,9. Ar trebui să ne ferim să tratăm păcatul ca fiind un lucru neînsemnat. Îngrozitoare este puterea lui asupra aceluia care îl face. „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului lui.” Proverbele 5,22. Cel mai mare rău pe care-l putem face unui tânăr este acela de a-l lăsa să rămână prins în robia obiceiului rău.

Tinerii au o dragoste înnăscută de libertate; ei au nevoie să priceapă că de aceste binecuvântări inestimabile se pot bucura numai în supunerea faţă de Legea lui Dumnezeu. Această Lege este garantul adevăratei libertăţi. Ea descoperă şi interzice acele lucruri care degradează şi înrobesc şi îl protejează în acest fel pe cel ascultător de puterea răului.

Psalmistul spune: „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale”. „Învăţăturile Tale sunt desfătarea mea şi sfătuitorii mei.” Psalmii 119,45. 24

În eforturile noastre de a îndrepta răul, ar trebui să ne ferim de tendinţa de a cicăli sau critica. Mustrarea neîncetată tulbură, dar nu reformează. Pentru multe minţi, şi adesea chiar acelea care sunt cele mai impresionabile, atmosfera de critică lipsită de compasiune zădărniceşte toate eforturile depuse. Florile nu se deschid sub biciul unui vânt aspru.

Un copil certat în mod frecvent pentru o greşeală anume ajunge să privească acea greşeală ca pe o trăsătură definitorie a sa, ca pe un lucru împotriva căruia este zadarnic să lupte. Aşa se ajunge la descurajare şi deznădejde, adesea ascunse sub masca indiferenţei sau bravadei.

Adevăratul obiectiv al mustrării este atins numai când cel greşit este condus să-şi vadă singur greşeala şi se decide să-şi folosească voinţa pentru a o îndrepta. Când se întâmplă aceasta, îndrumaţi-l către Izvorul iertării şi puterii. Căutaţi să-i păstraţi intact respectul de sine şi să-i insuflaţi curaj şi speranţă.

Această lucrare este cea mai frumoasă şi cea mai dificilă care a fost vreodată încredinţată făpturilor omeneşti. Ea reclamă un tact de cea mai mare delicateţe, o sensibilitate deosebită, o cunoaştere a firii omeneşti, o credinţă şi o răbdare de origine cerească, dispusă de a lucra, a veghea şi aştepta. Este o lucrare mai importantă decât orice altceva.

Cei care doresc să-i controleze pe alţii trebuie să se stăpânească mai întâi pe ei înşişi. Purtarea pătimaşă cu un copil sau un tânăr nu va face decât să nască în el resentimente. Când un părinte sau un educator devine nerăbdător şi se află în pericolul de a vorbi fără înţelepciune, mai bine să tacă. Există o putere minunată în tăcere.

Educatorul trebuie să se aştepte să întâlnească comportamente îndărătnice şi, de asemenea, inimi încăpăţânate. Confruntat cu acestea însă, el nu ar trebui să uite niciodată că şi el a fost odată copil, că şi el a avut nevoie de disciplină; că şi acum, cu toate avantajele vârstei, educaţiei şi experienţei, greşeşte adesea şi are nevoie de milă şi răbdare. Când le dă educaţie celor tineri, ar trebui să aibă în vedere că are de-a face cu unii care au înclinaţii spre rău, asemănătoare cu ale sale. Să ia în consideraţie că aceştia au de învăţat aproape totul şi că unora le este mai greu să înveţe decât altora. Cu un elev slab ar trebui să se poarte cu răbdare, fără a-i critica neştiinţa, ci folosindu-se de orice prilej pentru a-l încuraja. Cu elevii sensibili, neliniştiţi, el ar trebui să se poarte cu foarte multă gingăşie. Simţământul propriilor lui nedesăvârşiri ar trebui să-l determine neîncetat să manifeste compasiune şi îndelungă răbdare faţă de cei care se luptă cu dificultăţile.

Regula Mântuitorului – „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6,31) – ar trebui să fie regula tuturor celor care îşi asumă răspunderea educaţiei copiilor şi a tinerilor. Ei sunt membrii mai puţin vârstnici ai familiei Domnului, moştenitori împreună cu noi ai darului vieţii. Regula lui Hristos ar trebui păzită cu sfinţenie faţă de cei mai leneşi, cei mai tineri, cei mai nepricepuţi şi chiar faţă de cei mai greşiţi şi răzvrătiţi.

Această regulă îl va face pe învăţător să evite, pe cât este cu putinţă, să descopere în public vina sau greşelile unui elev. El va căuta să evite mustrările sau pedepsele date în prezenţa altora. Nu va exmatricula un student până nu s-au depus toate eforturile pentru îndreptarea lui. Când devine evident însă că îngăduinţa nu-i este de nici un folos studentului însuşi, în timp ce sfidarea pe care o afişează acesta sau nesocotirea autorităţii tinde să aducă prejudicii conducerii şcolii, iar influenţa sa îi contaminează pe alţii, atunci exmatricularea lui se impune ca fiind necesară. Cu toate acestea, pentru mulţi, ruşinea expulzării publice ar duce la îmbrăţişarea unei atitudini de indiferenţă totală şi la ruină. În cele mai multe cazuri, când exmatricularea nu poate fi evitată, nu este necesar ca acest lucru să fie făcut public. Sfătuindu-se şi cooperând cu părinţii, învăţătorul să aranjeze retragerea cu discreţie a studentului.

În aceste timpuri de primejdie deosebită pentru cei tineri, ispitele îi înconjoară din toate părţile; cel mai uşor este să pluteşti în derivă, şi tocmai de aceea este nevoie de efortul cel mai hotărât pentru a înainta împotriva curentului. Fiecare şcoală ar trebui să fie o „cetate de scăpare” pentru tineretul asaltat de ispite, un loc în care rătăcirile lor să fie abordate cu răbdare şi înţelepciune. Învăţătorii care înţeleg ce responsabilităţi au vor scoate din vieţile şi inimile lor tot ceea ce i-ar împiedica să lucreze cu succes cu cei încăpăţânaţi şi neascultători. Legea care va stăpâni vorbirea lor va fi în orice clipă dragostea şi gingăşia, răbdarea şi stăpânirea de sine. Îndurarea şi compasiunea se vor îngemăna cu dreptatea. Când va fi necesar să mustre, cuvintele lor nu vor fi exagerate, ci umile. Ei vor pune cu blândeţe înaintea celui greşit erorile sale şi îl vor ajuta să îşi revină. Fiecare învăţător adevărat va simţi că, dacă s-ar întâmpla totuşi să greşească, ar fi mai bine să greşească de partea îndurării decât de partea severităţii.

Mulţi tineri despre care se crede că sunt incorigibili nu au o inimă atât de dură precum pare. Mulţi care sunt priviţi ca fiind cazuri lipsite de speranţă pot fi recuperaţi printr-o disciplină înţeleaptă. Ei sunt adesea aceia care cedează cel mai uşor dacă sunt trataţi cu bunătate. Învăţătorul să capete încrederea celui ispitit şi, recunoscând şi dezvoltând binele din caracterul acestuia, va putea în multe cazuri să îndrepte răul fără să atragă atenţia asupra lui.

Învăţătorul divin îi suportă pe cei greşiţi în toată stricăciunea lor. Dragostea Lui nu se răceşte; eforturile Sale de a-i salva nu încetează. Stă neîncetat cu braţele întinse în întâmpinarea celor greşiţi, celor răzvrătiţi şi chiar a celor apostaziaţi. Inima Sa este mişcată de neajutorarea copilaşului supus unui tratament brutal. Strigătul suferinţei omeneşti nu ajunge niciodată în zadar la urechea Sa. Deşi toţi sunt preţioşi înaintea Lui, purtările aspre, posace, încăpăţânate Îi solicită cel mai mult compasiunea şi iubirea; căci El abordează lucrurile de la cauză la efect. Cel care este ispitit cu cea mai mare uşurinţă şi are cea mai puternică înclinaţie de a greşi constituie obiectul deosebit al grijii Sale.

Fiecare părinte şi fiecare învăţător ar trebui să cultive atributele Celui care consideră cauza celor năpăstuiţi, suferinzi şi ispitiţi ca fiind propria Sa cauză. Ar trebui să fie un om care „poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune.” Evrei 5,2. Isus ne tratează cu mult mai bine decât merităm; şi, după cum ne-a tratat El pe noi, tot aşa urmează să ne purtăm şi noi cu alţii. Calea urmată de vreun părinte sau educator nu este deloc admisibilă dacă se deosebeşte de cea pe care ar urma-o Mântuitorul în împrejurări similare.

A face faţă disciplinei vieţii

În afară de disciplina din familie şi de la şcoală, toţi trebuie să întâlnească disciplina severă a vieţii. Cum să o întâmpinăm cu înţelepciune reprezintă o lecţie care ar trebui expusă cu claritate fiecărui copil şi fiecărui tânăr. Este adevărat că Dumnezeu ne iubeşte, că lucrează pentru fericirea noastră şi că, dacă Legea Sa ar fi fost întotdeauna respectată, nu ar fi trebuit să cunoaştem vreodată suferinţa; şi nu este mai puţin adevărat că în această lume, ca urmare a păcatului, fiecare viaţă este asaltată de suferinţă, necazuri şi poveri. Putem să le facem copiilor şi tinerilor un bine care să dureze toată viaţa, învăţându-i cum să întâmpine curajos aceste necazuri şi poveri. În vreme ce este de datoria noastră să le arătăm compasiune, nu trebuie să facem însă acest lucru niciodată în aşa fel încât să-i încurajăm să-şi plângă singuri de milă. Ei au nevoie de ceea ce stimulează şi întăreşte mai degrabă decât de ceea ce slăbeşte.

Ei ar trebui să fie învăţaţi că această lume nu este un loc de paradă, ci un câmp de bătaie. Toţi sunt chemaţi să suporte durităţile, ca nişte soldaţi buni. Ei trebuie să fie puternici, să se poarte ca nişte bărbaţi. Să fie învăţaţi că adevăratul test al caracterului se găseşte în dispoziţia de a purta poveri, de a ocupa un loc greu, de a face lucrarea ce trebuie înfăptuită, chiar dacă acest lucru nu va aduce nici o răsplată sau recunoaştere pământească.

Modul corect de a înfrunta încercarea nu este căutând să scăpăm, ci să ne folosim de ea. Acest lucru se aplică oricărei discipline, şi cea timpurie, şi cea de mai târziu. Neglijarea educaţiei copilului pe când e mic şi întărirea în timp a tendinţelor greşite fac mult mai dificilă educarea sa de mai târziu şi, de asemenea, ca disciplinarea lui să fie mult prea adesea un proces dureros. Şi într-adevăr este dureros pentru natura inferioară, căci i se refuză dorinţele şi înclinaţiile fireşti; durerea însă trebuie trecută cu vederea, având în perspectivă o bucurie mai mare.

Copilul şi tânărul să fie învăţaţi că fiecare greşeală, fiecare defect şi dificultate pe care o biruie devine o piatră pe care calcă pentru a ajunge la lucruri mai bune şi mai înalte. Prin astfel de experienţe au dobândit succes toţi aceia care au reuşit, într-adevăr, să facă viaţa vrednică de trăit.

Oamenii mari nu s-au trezit de-odat’ pe creastă,

De nimeni nu au fost acolo puşi,

Ci s-au sculat în miez de noapte să trudească

În timp ce-ai lor tovarăşi dormeau duşi.

Au fost mereu mai ‘nalţi prin ce-au pus sub picioare,

Mai sus prin ce au stăpânit şi-nfrânt,

S-au pus şi patimi, şi orgolii să doboare,

Deşarte mituri şi vânări de vânt.

Urcăm în linişte, încet şi fără urme,

Prin tot ce e comun ne-avântăm;

Şi ne mai facem loc prin bucurii spre culme.

Noi chiar prin neplăceri înaintăm.

Trebuie să „nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” 2 Corinteni 4,18. Noi facem un schimb prin tăgăduirea dorinţelor şi înclinaţiilor egoiste – renunţăm la ceea ce este fără valoare şi trecător pentru a dobândi ceea ce este preţios şi etern. Acesta nu este un sacrificiu, ci un câştig infinit.

„Ceva mai bun” este lozinca educaţiei, legea întregii vieţuiri corecte. În locul fiecărui lucru la care ne cere să renunţăm, Hristos ne oferă ceva mai bun. Deseori, tinerii îndrăgesc obiecte, ţeluri şi plăceri care pot să nu pară rele, dar care nu au cum să realizeze cel mai înalt bine. Acestea abat viaţa de la cel mai înalt scop al Său. Măsurile arbitrare sau învinuirea directă pot să nu reuşească să-i facă pe aceşti tineri să renunţe la lucrurile pe care le agreează. Ei trebuie îndrumaţi către ceva mai bun decât etalarea ostentativă, ambiţia sau satisfacerea plăcerilor proprii. Aduceţi-i în contact cu adevărata frumuseţe, cu principii superioare şi cu vieţi mai nobile. Călăuziţi-i să privească la Hristos, căci „toată fiinţa lui este plină de farmec”. O dată ce privirea le este fixată asupra Lui, viaţa îşi găseşte centrul de greutate. Entuziasmul, devotamentul generos şi pasiunea înfocată a tinerilor îşi găsesc în El adevăratul obiect. Datoria devine o încântare, iar sacrificiul o plăcere. Cea mai înaltă ambiţie a vieţii şi cea mai mare bucurie a ei este acum aceea de a-L onora pe Hristos, de a deveni ca El, de a lucra pentru El.

„Căci dragostea lui Hristos ne strânge.” 2 Corinteni 5,14

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA