EDUCATIE - Cunoasterea binelui si a raului

UNIUNEA ROMANA

Cunoaşterea binelui şi a răului

„Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor”, „inima lor fără pricepere s-a întunecat.”

Deşi au fost creaţi nevinovaţi şi sfinţi, primii noştri părinţi nu au fost plasaţi în afara posibilităţii de a greşi. Dumnezeu ar fi putut să-i creeze fără puterea de a călca cerinţele Lui, dar în cazul acela nu ar fi putut avea loc o dezvoltare a caracterului; slujirea nu ar fi fost de bunăvoie, ci forţată. De aceea le-a dat puterea de a alege – puterea de a renunţa la supunere sau de a şi-o manifesta. Înainte ca ei să poată primi pe deplin binecuvântările pe care El intenţiona să li le ofere, iubirea şi loialitatea lor trebuia să fie puse la probă.

În Grădina Edenului se afla „pomul cunoştinţei binelui şi răului. …Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‘Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci’”. Genesa 2,9-17. Voia lui Dumnezeu a fost ca Adam şi Eva să nu cunoască răul. Cunoaşterea răului – a păcatului şi a urmărilor sale, a trudei zdrobitoare, a grijilor insuportabile, a dezamăgirilor şi suferinţei, a durerii şi morţii – a fost reţinută din iubire.

În timp ce Dumnezeu căuta binele omului, Satana îi căuta ruina. Când Eva, nesocotind atenţionarea Domnului legată de pomul interzis, s-a aventurat în apropierea lui, a intrat în contact cu vrăjmaşul său. O dată trezite interesul şi curiozitatea ei, Satana a continuat prin tăgăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin semănarea neîncrederii în înţelepciunea şi bunătatea Lui. Când femeia a declarat că în privinţa pomului cunoştinţei binelui şi răului „Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi’”, ispititorul a răspuns: „Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Genesa 3,3-5

Satana a dorit să pară că această cunoaştere a binelui amestecat cu răul ar fi o binecuvântare şi că, interzicându-le să ia din roadele pomului, Dumnezeu îi priva de un mare bine. El s-a grăbit să spună că Dumnezeu le interzisese să-l guste din pricina minunatelor lui proprietăţi de a da înţelepciune şi putere, că El căuta astfel să-i împiedice să atingă o dezvoltare plină de nobleţe şi să descopere o fericire mai mare. A declarat că el însuşi mâncase din fructul interzis şi ca rezultat dobândise calitatea de a vorbi; că în cazul în care ar fi mâncat şi ei, ar fi atins o sferă mai înaltă a existenţei şi ar fi pătruns într-un câmp mai larg al cunoaşterii.

În timp ce Satana pretindea că a dobândit mult bine mâncând din fructul oprit, nu a lăsat să pară că prin încălcarea poruncii devenise un nelegiuit alungat din cer. În aceste cuvinte erau minciuni ascunse sub o crustă de adevăr aparent, în aşa fel, încât Eva, ameţită, măgulită, ademenită, nu şi-a dat seama de amăgire. A poftit ceea ce Dumnezeu interzisese; se îndoise de înţelepciunea Sa. A aruncat deoparte credinţa, cheia cunoaşterii.

Eva a „văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut la privit şi că pomul era de dorit, ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat”. Era grozav la gust şi, în timp ce mânca, părea că simte o putere înviorătoare şi şi-a imaginat că intră într-o stare mai înaltă de existenţă. Eva însăşi, călcătoare a poruncii, a devenit ispititoarea soţului ei „şi bărbatul a mâncat şi el.” Genesa 3,6.

„Vi se vor deschide ochii”, spusese vrăjmaşul; „şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Genesa 3,5. Aveau ochii cu adevărat deschişi acum; dar ce tristă ridicare a pleoapelor! Cunoaşterea răului, blestemul păcatului au fost tot ce-au câştigat călcătorii poruncii. Fructul în sine nu conţinea nimic otrăvitor, iar păcatul nu consta doar în cedarea în faţa apetitului. Era neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, lipsa de încredere în cuvântul Său şi respingerea autorităţii Sale – aceasta a făcut ca primii noştri părinţi să fie călcători ai Legii, şi acest lucru a adus în lume cunoştinţa răului. Acest lucru a deschis uşa înaintea tuturor felurilor de minciuni şi rătăciri.

Omul a pierdut tot, pentru că a ales să asculte mai degrabă de amăgitor decât de Acela care este Adevărul, singurul care are priceperea. Prin amestecarea răului cu binele, mintea lui a devenit confuză, puterile sale mintale şi spirituale amorţite. El nu mai putea să aprecieze binele pe care îl revărsase Dumnezeu cu atâta dărnicie.

Adam şi Eva aleseseră cunoştinţa răului, iar dacă aveau să-şi recâştige vreodată poziţia pe care o pierduseră, aceasta trebuia să se întâmple în condiţiile nefavorabile, pe care ei înşişi le aduseseră asupra lor. Urmau să nu mai locuiască în Eden, căci, în desăvârşirea sa, nu-i putea învăţa lecţiile pe care era esenţial de acum să le deprindă. Cu o tristeţe de nespus, ei şi-au luat rămas bun de la împrejurimile minunate şi au plecat să locuiască pe pământ, unde se afla blestemul păcatului.

Dumnezeu îi spusese lui Adam: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ‘Să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Genesa 3,17-19

Cu toate că pământul era lovit de blestem, natura rămânea manualul pentru învăţătura omului. Acum nu mai putea reprezenta doar bunătatea; căci răul era prezent pretutindeni, întinând pământul, aerul şi marea cu atingerea sa murdară. Acolo unde odată nu era înscris decât caracterul lui Dumnezeu, acum era gravat şi caracterul lui Satana – cunoaşterea răului. Din natură, care descoperea acum cunoştinţa binelui şi a răului, omul urma să primească neîncetat avertizarea legată de rezultatele păcatului.

În floarea ofilită şi frunza căzută, Adam şi tovarăşa lui au văzut primele semne de degenerare. Mintea lor a înţeles cu putere faptul că orice lucru viu trebuie să moară. Chiar şi aerul, de care depindea viaţa lor, purta seminţele morţii.

Li se reamintea neîncetat de domeniul lor pierdut. Printre făpturile inferioare, Adam stătuse ca împărat şi, atâta vreme cât îi fusese loial lui Dumnezeu, toată natura îi respectase domnia; când a păcătuit însă, domeniul său a fost pierdut. Spiritul de răzvrătire, a cărui intrare o permisese el însuşi, s-a extins în toată creaţia animală. Astfel, nu numai viaţa omului, ci firea dobitoacelor, copacii din pădure, iarba câmpului, însuşi aerul pe care-l respira, toate povesteau lecţia tristă a cunoştinţei răului.

Însă omul nu a fost lăsat pradă rezultatelor răului pe care-l alesese. În sentinţa rostită asupra lui Satana a fost dată o indicaţie a răscumpărării. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie”, a spus Dumnezeu, „între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. Genesa 3,15. Această sentinţă, rostită în auzul primilor noştri părinţi, trebuia să fie pentru ei o făgăduinţă. Înainte să audă de spini şi de pălămidă, de truda şi suferinţa care avea să fie partea lor sau de ţărâna în care erau nevoiţi să se întoarcă, ei au auzit cuvinte care le-au dat speranţă. Tot ce fusese pierdut prin cedarea în favoarea lui Satana putea fi recâştigat prin Hristos.

Această indicaţie ne-o repetă şi nouă natura. Deşi mânjită de păcat, ea nu vorbeşte doar despre creaţie, ci şi despre răscumpărare. Cu toate că pământul mărturiseşte despre blestem prin semnele evidente de degradare, este încă bogat în dovezi ale puterii dătătoare de viaţă. Copacii îşi leapădă podoaba numai pentru a se înveşmânta cu un frunziş mai proaspăt; florile mor pentru ca apoi să renască într-o nouă frumuseţe; şi în fiecare manifestare a puterii creatoare este oferită asigurarea că putem fi creaţi din nou în acea „neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul”. Efeseni 4,24. În acest fel, chiar lucrurile din natură şi modul în care funcţionează ele – care ne aduc aminte cu putere despre marea noastră pierdere – devin pentru noi mesageri ai speranţei.

Oriunde se întinde răul, se face auzit glasul Tatălui nostru îndemnându-Şi copiii să vadă în rezultatele lui natura păcatului, avertizându-i să părăsească răul şi invitându-i să primească binele.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA