EDUCATIE - Conlucrarea - Ellen G. White

UNIUNEA ROMANA

Conlucrarea

„Suntem mădulare unii altora.”

În formarea caracterului, nici o altă influenţă nu contează atât de mult ca aceea a căminului. Lucrarea învăţătorului ar trebui să suplimenteze pe aceea a părinţilor, dar nu are menirea de a-i lua locul. Tot ceea ce priveşte bunăstarea copilului ar trebui să-şi găsească materializarea în efortul de cooperare dintre părinţi şi învăţători.

Lucrarea de cooperare ar trebui să înceapă chiar cu tatăl şi mama, în viaţa de familie. În educarea copiilor lor, ei au o responsabilitate comună, iar faptul de a acţiona împreună ar trebui să constituie strădania lor neîntreruptă. Să se predea lui Dumnezeu, căutând ajutor de la El pentru a se sprijini reciproc. Să-şi înveţe copiii să fie credincioşi lui Dumnezeu, credincioşi principiilor şi credincioşi astfel faţă de ei înşişi şi faţă de toţi cei cu care au legături. Cu o asemenea pregătire, nu vor fi un motiv de tulburare sau nelinişte când sunt trimişi la şcoală. Vor fi un sprijin pentru învăţătorii lor şi un exemplu şi o încurajare pentru colegi.

Este puţin probabil ca părinţii care dau o asemenea educaţie să se numere printre aceia care sunt surprinşi, criticându-l pe învăţător. Ei simt că atât interesul copiilor lor, cât şi dreptatea cuvenită şcolii cer ca, pe cât posibil, să-l sprijine şi să-l cinstească pe acela cu care îşi împart responsabilitatea.

Mulţi părinţi greşesc aici. Prin critica lor pripită, nefondată, influenţa învăţătorului credincios, caracterizat prin jertfire de sine, este adesea aproape distrusă. Mulţi părinţi ai căror copii au fost stricaţi prin satisfacerea tuturor poftelor, lasă în seama învăţătorului sarcina neplăcută de a le repara neglijenţa; prin calea pe care o urmează apoi, ei fac misiunea lui aproape lipsită de speranţă. Critica şi atacul asupra conducerii şcolii încurajează spiritul de nesupunere în copii şi le statorniceşte obiceiurile greşite.

În cazul în care critica sau sugestiile privind lucrarea învăţătorului devin necesare, acestea trebuie făcute lui, în particular. Dacă acest lucru se dovedeşte ineficient, problema trebuie să fie înaintată celor care răspund de conducerea şcolii. Nu trebuie spus sau făcut nimic pentru a slăbi respectul copiilor faţă de cel de care depinde într-o măsură atât de mare bunăstarea lor.

I-ar fi de ajutor învăţătorului, dacă părinţii i-ar împărtăşi ceea ce cunosc foarte bine despre caracterul copiilor şi despre particularităţile lor fizice sau anumite neputinţe. Este regretabil că mulţi nu reuşesc să-şi dea seama de acest lucru. Cei mai mulţi părinţi manifestă un interes scăzut, fie în ce priveşte destoinicia învăţătorului, fie legat de cooperarea cu el în lucrarea sa.

De vreme ce părinţii caută atât de rar să comunice cu învăţătorul, este cu atât mai important ca învăţătorul să caute să comunice cu părinţii. El ar trebui să viziteze familiile elevilor săi şi să se informeze cu privire la influenţele şi mediul în care trăiesc aceştia. Venind personal în contact cu familiile şi vieţile lor, el poate întări legăturile cu elevii săi şi poate descoperi cum să se raporteze cu mai mult succes la diferitele lor temperamente şi dispoziţii.

Interesându-se de educaţia din cămin, învăţătorul le oferă o binecuvântare dublă. Mulţi părinţi, absorbiţi de muncă şi griji, pierd din vedere ocaziile de a influenţa în bine vieţile copiilor lor. Învăţătorul poate face mult pentru conştientizarea acestor părinţi în privinţa posibilităţilor şi privilegiilor pe care le au. Va găsi pe alţii pentru care simţământul responsabilităţii este o mare povară, deoarece îşi doresc atât de mult să-şi vadă copiii devenind bărbaţi şi femei buni şi folositori. Adesea, învăţătorul îi poate sprijini pe aceşti părinţi purtându-le povara şi, sfătu-indu-se împreună, atât învăţătorul, cât şi părinţii vor fi încurajaţi şi întăriţi.

În educarea tinerilor în cămin, principiul cooperării este de nepreţuit. Din primii lor ani, copiii ar trebui călăuziţi în aşa fel, încât să simtă că fac parte şi ei din echipa familiei. Chiar şi copilaşii ar trebui să fie pregătiţi să participe la muncile de zi cu zi şi să simtă că este nevoie de ajutorul lor, şi că acesta este apreciat. Copiii mai mari ar trebui să fie asistenţii părinţilor, fiind prezenţi la planurile lor şi preluând de la ei responsabilităţi şi poveri. Taţii şi mamele să-şi facă timp să-şi înveţe copiii, să le arate că pun preţ pe ajutorul primit de la ei, îşi doresc încrederea şi se bucură de tovărăşia lor, iar reacţia copiilor nu se va lăsa aşteptată. Nu numai că povara părinţilor va fi uşurată şi copiii vor primi o instruire practică de o valoare inestimabilă, dar va exista o întărire a legăturilor din cămin şi o adâncire a însăşi temeliei caracterului.

Cooperarea ar trebui să fie spiritul care animă sala de clasă, legea existenţei ei. Învăţătorul care câştigă cooperarea elevilor îşi asigură un ajutor nepreţuit în menţinerea ordinii. Mulţi băieţi al căror neastâmpăr duce la dezordine şi nesupunere vor găsi, prin slujirea în sala de clasă, o cale de a-şi consuma energia care le prisoseşte. Cei mari să-i ajute pe cei mici, cei puternici, pe cei slabi; şi, pe cât este cu putinţă, fiecăruia să i se dea de făcut un lucru pentru care este foarte priceput. Aceasta va încuraja respectul de sine şi dorinţa de a fi de folos.

Ar fi util pentru tineri şi, de asemenea, pentru părinţi şi educatori să studieze lecţia cooperării aşa cum este ea predată în Scripturi. Printre multele ei ilustraţii, observaţi construirea cortului întâlnirii – acea lecţie a zidirii caracterului – care a unit întregul popor, pe „toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă.” Exodul 35,21. Citiţi cum a fost reconstruit zidul Ierusalimului de către cei reveniţi din robie, în mijlocul sărăciei, dificultăţilor şi primejdiei, marea sarcină fiind dusă la bun sfârşit cu succes pentru că „poporul lucra cu inimă.” Neemia 4,6. Observaţi rolul jucat de ucenici în miracolul hrănirii mulţimii. Mâncarea s-a înmulţit în mâinile lui Hristos, însă ucenicii au luat pâinea şi peştii şi le-au dat mulţimii care aştepta.

„Suntem mădulare unii altora.” Prin urmare, „după darul pe care l-a primit”, „fiecare din voi să slujească altora”, „ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu.” Efeseni 4,25; 1 Petru 4,10

Cuvintele scrise despre cei ce înălţau idoli în vechime ar putea fi foarte bine adoptate – pentru un scop mai vrednic – ca moto al celor ce zidesc astăzi caracterul:

„Se ajută unul pe altul şi fiecare zice fratelui său: Fii cu inimă!” Isaia 41,6

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA