EDUCATIE - Biografii biblice

UNIUNEA ROMANA

Biografii biblice

„Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, s-au vindecat de boli.”

Pentru educator, nici o altă parte a Bibliei nu este mai valoroasă decât biografiile acesteia. Aceste biografii sunt deosebite de toate celelalte prin aceea că sunt perfect conforme cu realitatea. Oricărei minţi finite îi este cu neputinţă să interpreteze corect, în toate lucrurile, faptele alteia. Nimeni în afară de Acela care citeşte în inimă, care sesizează izvoarele tainice ale motivaţiei şi acţiunii nu poate să contureze caracterul după adevărul absolut sau să ofere imaginea perfect valabilă a unei vieţi omeneşti. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu se face o asemenea descriere.

Biblia nu învaţă nici un adevăr cu mai multă claritate decât acela că ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem. Într-o mare măsură, experienţele vieţii sunt rodul propriilor gânduri şi fapte.

„Nu nimereşte blestemul neîntemeiat.” Proverbele 26,2

„Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor Lui.” Isaia 3,10.11

„Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gândurilor lui.” Ieremia 6,19

Îngrozitor este adevărul acesta şi el ar trebui întipărit adânc în minte. Fiecare faptă acţionează asupra autorului ei. Dar se poate ca o fiinţă omenească să nu recunoască niciodată, în relele care îi otrăvesc viaţa, rodul a ceea ce el însuşi a semănat. Chiar şi în aceste condiţii, nu suntem lipsiţi de nădejde.

Pentru a câştiga dreptul de întâi născut, care era deja al lui prin făgăduinţa lui Dumnezeu, Iacov a recurs la înşelăciune şi a cules roadele: ura fratelui său. El a fost la rândul lui nedreptăţit şi înşelat în timpul celor douăzeci de ani de exil şi a fost în cele din urmă nevoit să-şi afle siguranţa fugind; şi a cules şi o a doua recoltă, prin aceea că relele din propriul caracter au prins rădăcini şi au adus roade în fiii lui; aceasta fiind o imagine cât se poate de fidelă cu pedepsele ce caracterizează viaţa omenească.

Însă Dumnezeu spune: „Nu vreau să cert în veci, nici să ţin o mânie necurmată când înaintea Mea cad în leşin duhurile şi sufletele pe care le-am făcut. Din pricina păcatului lăcomiei lui M-am mâniat şi l-am lovit, M-am ascuns, în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui. I-am văzut căile, şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi, şi-l voi mângâia, pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el. ... Pace, pace celui de departe şi celui de aproape! zice Domnul. Da, Eu îl voi tămădui!” Isaia 57,16-19

În nenorocirea lui, Iacov nu s-a lăsat copleşit. Se pocăise şi se străduise să facă ispăşire pentru nedreptatea care îl făcea vinovat faţă de fratele său. Iar când a fost ameninţat cu moartea prin mânia lui Esau, el a căutat ajutor la Dumnezeu. „S-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el”. „Şi l-a binecuvântat acolo.” Osea 12,4. Genesa 32,29. Cel iertat s-a ridicat în virtutea puterii Sale, nu tot ca înşelător, ci ca un prinţ al lui Dumnezeu. El nu câştigase doar izbăvirea de fratele său orbit de furie, ci izbăvirea de sine însuşi. Fusese frântă puterea răului din propria sa fire; caracterul său a fost transformat.

Spre seară, a fost luminat. Iacov, privind istoria vieţii sale, a recunoscut puterea lui Dumnezeu, care l-a apărat: „Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău”. Genesa 48,15.16

Aceeaşi experienţă este repetată în istoria fiilor lui Iacov – păcatul care duce la pedeapsă şi pocăinţa care aduce în viaţă roada neprihănirii.

Dumnezeu nu Îşi anulează legile. Nu lucrează în afara lor. Nu desface lucrarea păcatului. În schimb, transformă. Prin harul Său, blestemul lucrează aşa, încât să aducă binecuvântare.

Din fiii lui Iacov, Levi era unul dintre cei mai cruzi şi răzbunători, unul din cei doi vinovaţi în gradul cel mai înalt de uciderea prin trădare a sihemiţilor. Trăsăturile lui Levi, reflectate în descendenţii lui, a adus asupra lor decretul divin: „Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel.” Genesa 49,7. Însă pocăinţa a adus reformă; iar prin credincioşia lor faţă de Dumnezeu, în mijlocul apostaziei celorlalte triburi, blestemul s-a transformat într-o dovadă a celei mai înalte cinstiri.

„În vremea aceea, Domnul a despărţit seminţia lui Levi şi i-a poruncit să ducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-I slujească şi să binecuvânteze poporul în Numele Lui”. „Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine şi el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu. ... A umblat cu Mine în pace şi în neprihănire şi pe mulţi i-a abătut de la rău.” Deuteronom 10,8; Maleahi 2,5.6

Slujitorii numiţi ai Sanctuarului, leviţii, nu au primit nici o moştenire funciară; ei locuiau împreună în cetăţi puse deoparte pentru ei şi primeau sprijin din zecimile, jertfele şi darurile date în slujba lui Dumnezeu. Ei erau învăţătorii poporului, oaspeţi la toate sărbătorile lor şi cinstiţi pretutindeni ca slujitori şi reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Întregii naţiuni i s-a dat porunca: „Cât vei trăi în ţara ta, vezi să nu cumva să părăseşti pe Levit”. „Levi n-are nici parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul este moştenirea lui.” Deuteronom 12,19; 10,9

Să cucereşti prin credinţă

Adevărul că omul „este după cum gândeşte în inima lui” (Proverbele 23,7) îşi găseşte o altă ilustraţie în experienţa lui Israel. La marginea Canaanului, iscoadele care se întorseseră de la cercetarea ţării au dat raportul. Frumuseţea şi rodnicia ţinutului au fost pierdute din vedere de teama dificultăţilor pe care aveau să le întâmpine în lupta pentru ocuparea lui. Cetăţile care îşi înălţau zidurile până la ceruri, războinicii uriaşi, carele de fier le ştirbeau credinţa. Lăsându-L pe Dumnezeu în afara acestei chestiuni, mulţimea a aprobat ca un ecou hotărârea iscoadelor necredincioase: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” Numeri 13,31. Cuvintele lor s-au dovedit adevărate. Nu au fost în stare să se suie şi şi-au irosit vieţile în pustie.

Cu toate acestea, doi dintre cei doisprezece, care văzuseră ţinutul, au raţionat cu totul altfel. „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori” (Numeri 13,30), au îndemnat ei, considerând că făgăduinţa lui Dumnezeu era superioară uriaşilor, cetăţilor cu ziduri fortificate sau carelor din fier. Pentru ei, cuvântul lor a fost adevărat. Deşi au împărtăşit cei patruzeci de ani de rătăcire prin deşert cu fraţii lor, Caleb şi Iosua au intrat în ţara făgăduită. La fel de curajos ca atunci când a ieşit cu oştile Domnului din Egipt, Caleb a cerut ca parte a sa cetăţile întărite ale uriaşilor. În tăria lui Dumnezeu, el i-a izgonit pe canaaniţi. Viile şi grădinile de măslini unde îi călcaseră picioarele au intrat în posesia sa. Deşi laşii şi răzvrătiţii pieriseră în pustie, bărbaţii credinţei au mâncat din strugurii Eşcolului.

Biblia nu pune nici un adevăr într-o lumină mai puternică decât faptul că primejdia însoţeşte fie şi o singură îndepărtare de la ceea ce este drept – primejdie atât pentru cel ce face răul, cât şi pentru toţi cei pe care-i ajunge influenţa lui. Exemplul are o putere minunată; iar când este folosit în sfera tendinţelor rele ale firii noastre, devine aproape irezistibil.

Cel mai puternic bastion al viciului în lumea noastră nu este viaţa nelegiuită a păcătosului abandonat sau a unui paria degenerat; este acea viaţă care pare altminteri virtuoasă, onorabilă şi nobilă, dar în care este nutrit un păcat, în care este îngăduit un viciu. Pentru sufletul care se luptă în taină cu o ispită enormă, tremurând chiar pe marginea prăpastiei, un asemenea exemplu este una dintre cele mai puternice seducţii către păcat. Cel care, înzestrat cu cele mai înalte concepţii despre viaţă, adevăr şi onoare, încalcă totuşi de bunăvoie un singur precept al Legii sfinte a lui Dumnezeu şi-a transformat darurile nobile într-o momeală către păcat. Geniu, talent, compasiune, chiar şi fapte generoase şi pline de bunătate pot fi în felul acesta camuflaje ale lui Satana, prin care să ademenească suflete în prăpastia ruinei.

Din acest motiv, Dumnezeu a dat atâtea exemple care arată rezultatele fie şi numai ale unei singure fapte greşite. Din povestea tristă a acelui singur păcat care a adus moartea în lume şi toată nenorocirea noastră o dată cu pierderea Edenului şi până la raportul despre acela care L-a vândut pe Domnul slavei pentru treizeci de arginţi, biografiile Bibliei abundă în astfel de exemple, date pentru a fi asemenea unor semnale de avertizare, plasate lângă drumurile care se despart de cărarea ce duce la viaţă.

Există, de asemenea, avertizări prin consemnarea rezultatelor ce au urmat, fie şi numai a unui act de cedare în faţa greşelii şi slăbiciunii omeneşti, ca rod al îndepărtării de credinţă.

Printr-un singur eşec al credinţei, Ilie şi-a oprit lucrarea vieţii. Grea fusese povara pe care o purtase pentru Israel; pline de credincioşie fuseseră avertizările lui legate de idolatria naţională; şi adâncă fusese bunăvoinţa lui de a veghea şi aştepta vreo dovadă de pocăinţă în timpul celor trei ani şi jumătate de foamete. Stătuse singur pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Prin puterea credinţei, idolatria a fost lepădată şi ploaia binecuvântată a dat mărturie despre ploile de binecuvântări care aşteptau să fie revărsate asupra lui Israel. Atunci, în oboseala şi slăbiciunea sa, a fugit în urma ameninţărilor Izabelei şi, singur în pustie, s-a rugat să moară. Credinţa îl părăsise. El nu avea să sfârşească lucrarea pe care o începuse. Dumnezeu i-a poruncit să ungă pe un altul care să fie profet în locul său.

Însă Dumnezeu luase în seamă slujirea din inimă a servului Său. Ilie nu avea să piară descurajat şi singur în pustie. Nu era pentru el coborârea în mormânt, ci înălţarea împreună cu îngerii lui Dumnezeu în prezenţa slavei Sale.

Rapoartele acestor vieţi declară că orice făptură umană va înţelege într-o zi că păcatul poate aduce numai ruşine şi pierdere; că necredinţa înseamnă eşec; dar că mila lui Dumnezeu se coboară oricât de adânc; că sufletul care se pocăieşte este înălţat de credinţă pentru a se alătura fiilor lui Dumnezeu prin adopţiune.

Disciplinarea prin suferinţă

Toţi cei care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în şcoala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredinţată şi cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă şi mai severă disciplinarea.

Studiaţi experienţele lui Iosif şi Moise, ale lui Daniel şi David. Comparaţi istoria vieţii timpurii a lui David cu istoria lui Solomon şi analizaţi rezultatele.

În tinereţea sa, David s-a aflat în strânsă legătură cu Saul, iar şederea sa la curte şi relaţia lui cu familia împăratului i-au făcut o idee despre grijile, necazurile şi încurcăturile ascunse de strălucirea şi fastul regalităţii. El a văzut ce puţin valorează slava omenească atunci când este chemată să aducă pace sufletului. Şi s-a întors cu bucurie şi uşurare de la curtea împăratului la stână şi turme.

Când, din pricina invidiei lui Saul, a devenit un fugar prin pustie, David, lipsit de ajutorul omenesc, s-a sprijinit cu mai multă hotărâre de Dumnezeu. Nesiguranţa şi neliniştea vieţii din pustie, primejdia continuă în care se afla, necesitatea frecventă de a fugi, caracterul oamenilor care s-au adunat la el acolo – cei care „se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi” (1 Samuel 22,2) – toate acestea au dus la lucrul esenţial, o severă auto-disciplinare. Aceste experienţe i-au stimulat şi dezvoltat puterea de a lucra cu oamenii, compasiunea pentru cei oprimaţi şi ura faţă de nedreptate. De-a lungul anilor de aşteptare şi primejdie, David a învăţat să găsească în Dumnezeu liniştea, sprijinul, viaţa sa. A învăţat că el putea ajunge la tron numai prin puterea lui Dumnezeu; că ar fi putut să conducă în mod înţelept numai prin înţelepciunea Sa. Numai în procesul pregătirii în şcoala greutăţilor şi a întristării a putut David să lase în urmă acest raport – măcar că după aceea a fost întinat de marele său păcat – anume că „David a împărăţit peste Israel şi făcea judecată şi dreptate la tot poporul lui.” 2 Samuel 8,15

Disciplina care a caracterizat experienţa timpurie a lui David lipsea din cea a lui Solomon. În împrejurări, caracter şi viaţă, el părea avantajat mai presus de oricine altcineva. Nobil în tinereţe, nobil în perioada bărbăţiei, preaiubitul Dumnezeului Său, Solomon a început o domnie care promitea o mare prosperitate şi cinste. Naţiunile lumii se minunau de cunoştinţele şi perspicacitatea omului căruia Dumnezeu îi dăduse înţelepciune. Însă mândria adusă de prosperitate a provocat despărţirea de Dumnezeu. De la bucuria comuniunii divine, Solomon s-a întors să caute satisfacţie în plăcerile senzuale. Despre această experienţă, el spune:

„Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini şi livezi de pomi ... Mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. ... Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea. ... Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare. Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie şi nebunie. Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut şi mai înainte. Atunci, am urât viaţa. ... Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare.” Eclesiastul 2,4-12.17.18

Prin propria-i experienţă amară, Solomon a învăţat lipsa de substanţă a unei vieţi care îşi caută cel mai înalt bine în lucrurile pământeşti. El a ridicat altare zeilor păgâni, numai pentru a afla cât de zadarnică este făgăduinţa lor de a da odihnă sufletului.

În anii săi de pe urmă, obosit şi însetat după ce a băut de la puţurile crăpate ale pământului, Solomon s-a întors să bea de la izvorul vieţii. Pentru generaţiile care au urmat, prin Duhul Inspiraţiei, el a scris raportul istoriei anilor săi irosiţi, cu lecţia lor de avertizare. Şi astfel, deşi roadele aduse de sămânţa pe care o semănase fuseseră culese de poporul său, sub forma unor recolte ale răului, lucrarea vieţii lui Solomon nu a fost cu totul pierdută. În cele din urmă, disciplina suferinţei şi-a împlinit lucrarea şi pentru el.

Dar cu asemenea zori, cât de glorios ar fi putut fi miezul zilei vieţii lui Solomon, dacă ar fi învăţat în tinereţea sa lecţia pe care a predat-o suferinţa în vieţile altora!

Punerea la probă a lui Iov

Pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, cei care „sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8,28), biografia biblică are o lecţie încă şi mai înaltă a lucrării suferinţei. „Voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43,12), martori că El este bun şi că bunătatea Sa este bunătatea supremă. „Am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.” 1 Corinteni 4,9

Altruismul, principiul Împărăţiei lui Dumnezeu, este principiul pe care-l urăşte Satana; el îi tăgăduieşte însăşi existenţa. De la începutul marii controverse, el s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acţionează Dumnezeu sunt egoiste; şi el procedează la fel cu cei care-I slujesc lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos şi a tuturor celor ce-I poartă Numele este aceea de a dovedi falsitatea pretenţiei lui Satana.

Isus a venit în chip de om în scopul de a ilustra altruismul în propria Sa viaţă. Şi toţi aceia care acceptă acest principiu trebuie să fie împreună lucrători cu El, demonstrându-l în viaţa practică. Să aleagă ceea ce este drept, pentru că aşa este drept, să ia poziţie pentru adevăr cu preţul suferinţei şi sacrificiului – „Aceasta este moştenirea robilor Domnului, iar neprihănirea lor vine de la Mine, zice Domnul.” Isaia 54,17

Foarte de timpuriu în istoria lumii este consemnat raportul vieţii unuia asupra căruia s-a purtat această controversă iscată de Satana.

Despre Iov, patriarhul din Uţ, mărturia Aceluia care cercetează inimile a fost: „Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.”

Împotriva acestui om, Satana a adus o acuzaţie dispreţuitoare: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? ... Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de tot ce are”; „atinge-Te de oasele şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.”

Domnul a spus lui Satana: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna”. „Iată, ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa.”

Având această permisiune, Satana a spulberat tot ceea ce avea Iov: turme şi cirezi, slujitori şi slujnice, fii şi fiice; şi el „a lovit pe Iov cu o bubă rea din talpa piciorului până în creştetul capului.” Iov 1,8-12; 2,5-7

Şi la cupa sa a mai fost adăugat un element al amărăciunii. Prietenii săi, care nu vedeau în nenorocire decât o plată a păcatului, au apăsat asupra duhului său rănit şi împovărat cu acuzaţiile lor, conform cărora Iov se făcea vinovat de nelegiuire.

În mod aparent părăsit de cer şi pământ, dar păstrându-şi strâns credinţa în Dumnezeu şi fiind conştient de integritatea sa, îndurerat şi încurcat, a strigat:

„M-am dezgustat de viaţă!” „Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” Iov 10,1; 14,13

„Iată, ţip de silnicie, şi nimeni nu răspunde; cer dreptate, şi dreptate nu este! ... M-a dezbrăcat de slava mea, mi-a luat cununa de pe cap ... A depărtat pe fraţii mei de la mine şi prietenii mei s-au înstrăinat de mine. ... Aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva mea. ... Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei! Căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit”. „Oh! dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie. ... Dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L găsesc; dacă are treabă la miază-noapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miază-zi, nu-L pot descoperi. Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul”. „Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în El ”. „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor, ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.” Iov 19,7-21; 23,3-10; 13,15; 19,25-27

Lui Iov i s-a întâmplat după credinţa sa. „Dacă m-ar încerca,” a spus el, „aş ieşi curat ca aurul.” Iov 23,10. Aşa a şi fost. Prin răbdarea sa neobosită, şi-a apărat propriul caracter şi în felul acesta caracterul Aceluia al cărui reprezentant era. Şi „Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început ... Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. ... În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi.” Iov 42,10-12

În raportul despre cei care au fost părtaşi, prin dăruire de sine, la suferinţele lui Hristos stau – unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament – numele lui Ionatan şi Ioan Botezătorul.

Ionatan a fost moştenitor al tronului prin naştere, ştiindu-se însă înlăturat prin hotărâre divină; pentru rivalul său a fost cel mai delicat şi credincios prieten, apărând viaţa lui David chiar cu preţul primejduirii propriei vieţi; statornic lângă tatăl său prin zilele întunecate ale slăbirii puterii acestuia şi tot lângă el căzând în cele din urmă – numele lui Ionatan este preţuit în ceruri, iar pe pământ rămâne ca mărturie despre existenţa şi puterea iubirii altruiste.

Ioan Botezătorul, când a apărut ca vestitor al lui Mesia, a tulburat toată naţiunea. Din loc în loc, paşii săi erau urmaţi de mulţimi de oameni de orice rang şi stare socială. Totul s-a schimbat însă când a venit Acela despre care dăduse mărturie. Mulţimile l-au urmat pe Isus şi a părut că lucrarea lui Ioan se apropia rapid de sfârşit. Cu toate acestea, credinţa lui nu a fost deloc şovăielnică. „Trebuie ca El să crească,” a spus el, „iar eu să mă micşorez.” Ioan 3,30

Timpul a trecut şi împărăţia pe care Ioan o aşteptase cu atâta încredere nu a fost întemeiată. În temniţa lui Irod, fără aerul dătător de viaţă şi libertatea pustiei, el a aşteptat şi a vegheat.

Nu s-a făcut nici o intervenţie armată, uşile închisorilor nu au fost sparte; dar vindecarea bolnavilor, predicarea Evangheliei, înălţarea sufletelor oamenilor mărturiseau despre misiunea lui Hristos.

Singur în temniţă, văzând încotro se îndreaptă cărarea sa, ca şi a Stăpânului Său, Ioan a acceptat încrederea cu care era onorat – părtaş la jertfa lui Hristos. Soli cereşti l-au însoţit la mormânt. Inteligenţele universului, căzute şi necăzute, au fost martorele modului în care el a demonstrat o slujire altruistă.

Şi în toate generaţiile care au trecut de atunci, suflete suferinde au fost susţinute de mărturia vieţii lui Ioan. De-a lungul secolelor de întuneric, în temniţă, pe eşafod, în flăcări, bărbaţi şi femei au fost întăriţi de memoria aceluia despre care Hristos a declarat: „Dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Matei 11,11

„Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de prooroci! Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.

Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.” Evrei 11,32-40

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA