EDUCATIE - Alte parabole - Ellen G. White

UNIUNEA ROMANA

Alte parabole

„Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului.”

Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu există peste tot în natură. Dacă un copac este tăiat, dacă o făptură omenească este rănită sau i se rupe un os, firea naturală începe imediat să repare stricăciunea. Agenţii vindecători stau în aşteptare chiar înainte de a fi nevoie de intervenţie; şi de îndată ce un organ este rănit, toată energia este aruncată în lucrarea de refacere. Aşa este şi pe tărâm spiritual. Dumnezeu a avut remediul înainte ca păcatul să nască nevoia. Orice suflet care cedează în faţa ispitei este rănit, lovit de către vrăjmaş; însă oriunde există păcat, este şi Mântuitorul. Hristos a spus că are o lucrare de făcut – „să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi”. Luca 4,18

Noi avem datoria de a coopera în această lucrare. „Dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, … să-l ridicaţi cu duhul blândeţii.” Galateni 6,1. Cuvântul tradus aici prin „ridicaţi” înseamnă a repune în încheietură, asemenea unui os dislocat. Cât de sugestivă este metafora! Cel care cade în greşeală sau în păcat are legăturile rupte cu tot ceea ce îl înconjoară. Ar putea să-şi dea seama de greşeala făcută şi să fie copleşit de remuşcări; dar nu se poate recupera singur. Este confuz şi încurcat, înfrânt şi neajutorat. El trebuie îndreptat, vindecat, refăcut. „Voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii.” Numai iubirea care curge din inima lui Hristos poate vindeca. Numai acela în care curge acest fel de iubire, asemenea sevei în copac sau sângelui în corp, poate reface sufletul rănit.

Influenţele iubirii au o putere minunată, căci acestea sunt divine. Răspunsul dat cu blândeţe, care „potoleşte mânia,” iubirea care „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate”, dragostea care „acoperă o sumedenie de păcate” (Proverbele 15,1; 1Corinteni 13,4; 1Petru 4,8) – dacă am fi dispuşi să învăţăm lecţia, ce putere vindecătoare ar primi în dar vieţile noastre! Cum ar fi transformate vieţile noastre şi cum s-ar preschimba pământul după chipul cerului şi ar fi o anticipare a acestuia!

Aceste lecţii preţioase pot fi predate cu atâta simplitate, încât să fie înţelese chiar şi de nişte copilaşi. Inima copilului este fragedă şi uşor de impresionat; iar când noi, care suntem mai în vârstă, ne vom „face ca nişte copilaşi” (Matei 18,3), când vom învăţa simplitatea, blândeţea şi dragostea delicată a Mântuitorului, nu vom găsi că este greu să atingem inimile celor mici şi să-i învăţăm lucrarea de vindecare prin iubire.

Desăvârşirea există şi în cele mai mici, şi în cele mai mari lucrări ale lui Dumnezeu. Mâna care a aşezat lumile în spaţiu este mâna care modelează florile de pe câmp. Examinaţi sub microscop cele mai mărunte şi mai comune flori care cresc pe marginea drumului şi observaţi frumuseţea şi desăvârşirea minunată în toate părţile acestora. Tot aşa, desăvârşirea poate fi găsită şi în cele mai umile existenţe; cele mai comune sarcini, împlinite cu o credincioşie străbătută de iubire, sunt frumoase înaintea lui Dumnezeu. Atenţia plină de conştiinciozitate acordată lucrurilor mărunte ne va face împreună lucrători cu Dumnezeu şi ne va aduce lauda de la Acela care vede şi cunoaşte totul.

Curcubeul care îşi întinde pe cer arcul său de lumină este o mărturie despre „legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.” Genesa 9,16. Iar curcubeul care înconjoară tronul de sus este, de asemenea, pentru copiii Săi, o dovadă a legământului Său de pace.

Aşa cum curcubeul din nor este rezultatul unirii dintre ploaie şi razele soarelui, curcubeul care se află deasupra tronului lui Dumnezeu reprezintă unirea dintre îndurarea şi dreptatea Sa. Sufletului păcătos, dar care se pocăieşte, Dumnezeu îi spune: Trăieşte; „am găsit un preţ de răscumpărare.” Iov 33,24

„După cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” Isaia 54,9.10

Solia stelelor

Şi stelele au o solie de încurajare pentru fiecare făptură omenească. În acele ceasuri care vin peste toţi, când inima este slăbită şi ispita taie adânc; când obstacolele par de netrecut, ţelurile puse în viaţă par imposibil de realizat, iar făgăduinţele ei atractive sunt asemenea merelor Sodomei; unde se poate găsi, în aceste condiţii, un asemenea curaj şi o aşa statornicie, dacă nu în acea lecţie pe care Dumnezeu ne-a îndemnat să o învăţăm de la stele, care îşi continuă drumul, netulburate.

„Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că nici una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: ‘Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?’ Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin”. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”. „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: ’Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!’” Isaia 40,26-29; 41,10.13

Palmierul, bătut de soare şi de apriga furtună de nisip, rămâne verde, înfloritor şi roditor în mijlocul deşertului. Rădăcinile lui sunt hrănite de izvoare vii. Coroana sa de verdeaţă este zărită de departe, în câmpia arsă, pustie; iar călătorul, gata să moară, îşi grăbeşte paşii împleticiţi către umbra răcoroasă şi apa dătătoare de viaţă.

Copacul din deşert este un simbol al modului în care doreşte Dumnezeu ca viaţa copiilor Săi să fie în această lume. Ei au menirea de a călăuzi sufletele obosite, complet neliniştite şi gata să piară în deşertul păcatului – să le călăuzească spre apa vie. Ei trebuie să-i îndrume pe semenii lor către Acela care face invitaţia: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”. Ioan 7,37

Fluviul cel larg şi adânc, care constituie o magistrală pentru trafic şi pentru călătoriile naţiunilor, este considerat ca un beneficiu al tuturor; dar ce vom spune despre râuleţele care ajută la formarea acestui nobil curs de apă? Dacă nu ar fi ele, fluviul ar dispărea. De ele depinde însăşi existenţa acestuia. Tot aşa, unii oameni chemaţi să conducă în vreo lucrare mare sunt onoraţi ca şi cum succesul acesteia li s-ar datora numai lor; dar acel succes a reclamat cooperarea credincioasă a lucrătorilor mai umili, aproape fără număr de mulţi – lucrători despre care lumea nu ştie nimic. Sarcini pentru care n-au primit nici o mulţumire, muncă fără recunoaştere, aceasta este partea celor mai mulţi truditori ai lumii. Şi într-un asemenea grup, mulţi sunt plini de nemulţumire. Ei simt că viaţa lor este irosită. Dar râul cel mărunt care îşi croieşte în tăcere calea prin dumbrăvi şi câmpii, ducând cu el sănătate, fertilitate şi frumuseţe, este la fel de folositor în felul său ca şi fluviul cel larg. Şi, contribuind la viaţa fluviului, ajută la împlinirea a ceea ce singur nu ar fi putut realiza niciodată.

Mulţi au nevoie de această lecţie. Talentul este idolatrizat, iar poziţia socială este dorită prea mult. Sunt prea mulţi oameni care nu vor să facă nimic, dacă nu sunt recunoscuţi ca lideri; prea mulţi care trebuie să primească laude – căci altfel nu au nici un interes faţă de muncă. Ceea ce avem nevoie să învăţăm este credincioşia în a folosi cel mai bine puterile şi ocaziile pe care le avem şi de a fi mulţumiţi cu starea pe care ne-o încredinţează Cerul.

O lecţie despre încredere

„Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; ... şi peştii mării îţi vor povesti”. „Du-te la furnică, …uită-te cu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te!” „Uitaţi-vă la păsările cerului”; „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi.” Iov 12,7.8; Proverbele 6,6; Matei 6,26; Luca 12,24

Nu trebuie doar să-i spunem copilului despre aceste creaturi ale lui Dumnezeu. Animalele însele ar trebui să fie învăţătorii lui. Furnicile îl învaţă lecţia muncii răbdătoare, a perseverenţei în depăşirea obstacolelor, a prevederii pentru viitor. Şi păsările sunt învăţători ai plăcutei lecţii legate de încredere. Tatăl nostru ceresc are grijă de ele; dar şi ele trebuie să adune hrana, să-şi construiască singure cuiburile şi să-şi crească puii. Sunt expuse în fiecare clipă unor vrăjmaşi care încearcă să le nimicească. Cu toate acestea, cu câtă voioşie se duc la lucrul lor! Câtă bucurie răzbate din cântecele lor!

Cât de frumoasă este descrierea psalmistului privind grija lui Dumnezeu faţă de creaturile pădurii:

„Munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri.” Psalmii 104,18

El trimite râurile să zburde printre dealuri, unde îşi au păsările cuibul şi „fac să le răsune glasul printre ramuri”. Psalmii 104,12. Toate creaturile pădurilor şi dealurilor sunt o parte a uriaşei Sale familii. El Îşi deschide mâna şi satură „după dorinţă tot ce are viaţă”. Psalmii 145,16

Vulturul Alpilor este câteodată învins de furtună şi silit să coboare în defileele munţilor. Norii de furtună izolează această pasăre puternică a pădurii, siluetele lor întunecate despărţind-o de înălţimile însorite, unde aceasta şi-a făcut cuib. Eforturile ei de a scăpa par lipsite de izbândă. Zvâcneşte ca o săgeată încoace şi-ncolo, bătând aerul cu aripile puternice şi trezind ecourile muntelui cu ţipetele ei. Într-un târziu, pe o notă de triumf, se înalţă cu viteză şi, străpungând norii, iat-o din nou liberă în razele soarelui, cu întunecimea şi furtuna departe sub ea. Şi noi putem fi înconjuraţi de dificultăţi, descurajări şi întuneric. Minciunile, nenorocirile, nedreptatea ne despart de soare. Sunt nori pe care nu-i putem risipi. Degeaba ne luptăm noi cu împrejurările. Nu există decât o singură cale de scăpare, numai una. Ceţurile şi negura stau lipite de pământ; lumina lui Dumnezeu străluceşte dincolo de nori. Pe aripile credinţei, ne putem înălţa în razele de soare ale prezenţei Sale.

Multe sunt lecţiile care pot fi astfel învăţate. Încrederea în sine – de la copacul care, crescând singur în câmp sau pe coasta muntelui, îşi înfige adânc rădăcinile în pământ şi, în tăria lui aspră, sfidează furtuna. Puterea influenţei timpurii – de la trunchiul de copac contorsionat, diform, care a fost strâmbat pe când era doar o nuieluşă fragedă, trunchi căruia nici o putere omenească nu-i mai poate reda după aceea simetria. Secretul unei vieţi sfinte – de la nufărul care, în mijlocul vreunui bazin mlăştinos, înconjurat de buruieni şi murdării îşi afundă cu hotărâre tulpina către nisipurile curate de dedesubt şi, trăgându-şi viaţa de acolo, îşi înalţă spre lumină florile parfumate, într-o puritate desăvârşită.

Astfel, în timp ce copiii şi tinerii dobândesc o cunoaştere faptică de la învăţători şi din manuale, trebuie să înveţe să descopere lecţii şi să discearnă ei înşişi adevărul. Când se ocupă cu grădinăritul, întrebaţi-i ce învăţăminte trag din îngrijirea plantelor lor. Când admiră un peisaj superb, întrebaţi-i de ce a îmbrăcat Dumnezeu câmpiile şi pădurile cu nuanţe atât de variate şi frumoase. De ce nu a fost totul zugrăvit într-un brun sumbru? Când culeg florile, ajutaţi-i să se gândească la motivul pentru care ne-a lăsat să avem frumuseţea acestor plante care vin din Eden. Învăţaţi-i să observe pretutindeni în natură dovezile că Dumnezeu Se gândeşte la noi, să observe minunata adaptare a tuturor lucrurilor la nevoile şi fericirea noastră.

Numai acela care recunoaşte în natură lucrarea Tatălui său, care citeşte scrisul de mână al Tatălui – numai el învaţă de la lucrurile din natură cele mai profunde lecţii ale acestora şi primeşte cea mai înaltă slujire a lor. Numai el poate aprecia pe deplin semnificaţia dealului şi a văii, a râului şi a mării, el, care le priveşte ca o expresie a gândirii lui Dumnezeu, ca o descoperire a Creatorului.

Multe ilustraţii din natură sunt folosite de scriitori ai Bibliei, iar dacă observăm lucrurile din lumea naturală, vom fi aduşi în starea de a înţelege mai bine, sub îndrumarea Duhului Sfânt, lecţiile Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta, natura devine o cheie pentru vistieria Cuvântului.

Copiii ar trebui să fie încurajaţi să caute în natură obiectele care ilustrează învăţăturile Bibliei şi să descopere în Biblie asemănările cu lucrurile din natură. Ei ar trebui să caute, atât în natură, cât şi în Sfintele Scripturi, fiecare obiect care-L reprezintă pe Hristos şi, de asemenea, pe acelea pe care El le-a folosit pentru ilustrarea adevărului. Astfel, ei pot învăţa să-L vadă în copac şi în viţa-de-vie, în crin şi în trandafir, în soare şi în stea. Ei pot învăţa să-I audă glasul în cântecul păsărilor, în foşnetul copacilor, în tunetul care se prăvăleşte şi în muzica mării. Şi fiecare obiect din natură va repeta pentru ei lecţiile Sale preţioase.

Pentru cei care fac în acest fel cunoştinţă cu Hristos, pământul nu va mai fi niciodată un loc singuratic şi pustiu. Va fi casa Tatălui lor, plină de prezenţa Aceluia care a umblat odată printre oameni.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA