Zile de slujire
"Niciodată mai înainte nu avusese lumea parte de zile ca acestea. Cerul fusese adus pe pământ pentru oameni."
În căminul pescarului din Capernaum, mama sotiei lui Petru zace bolnavă, cuprinsă de "friguri mari", si ei "L-au rugat pentru ea" pe Isus. El s-a plecat spre ea, a certat frigurile, si au lăsat-o frigurile", iar ea s-a ridicat si Îi slujea Mântuitorului si ucenicilor Săi (Luca 4,38; Marcu 1,30; Matei 8,15).
Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Minunea fusese săvârsită în Sabat si, de teama rabinilor, oamenii nu îndrăzneau să vină pentru vindecare până nu apunea soarele. După aceea, din case, dughene, piete, locuitorii cetătii se grăbeau către locuinta umilă care-L adăpostea pe Isus. Bolnavii erau adusi pe paturi, veneau ajutându-se de toiege sau sprijiniti de prieteni, clătinându-se cuprinsi de slăbiciune în prezenta Mântuitorului.
Ore în sir veneau si plecau; căci nici unul dintre ei nu putea sti dacă a doua zi aveau să-L mai găsească pe Vindecă-tor în mijlocul lor. Cetatea Capernaum nu mai fusese vreodată martora unei zile ca aceasta. Văzduhul era plin de glasuri triumfătoare si strigăte de izbăvire.
Isus nu Si-a încetat lucrarea până când nu a fost usurat si ultimul suferind. Era noaptea târziu când a plecat multimea, si peste casa lui Simon s-a asternut tăcerea. Ziua cea lungă si agitată trecuse, iar Isus căuta odihnă. Dar, în timp ce orasul era cufundat în somn, Mântuitorul "S-a sculat, a iesit si S-a dus într-un loc pustiu. Si Se ruga acolo" (Marcu 1,35).
Dis-de-dimineată, Petru si tovarăsii lui au venit la Isus, spunându-I că oamenii din Capernaum Îl căutau deja. Spre surprinderea lor, ei au auzit cuvintele lui Hristos: "Trebuie să vestesc Evanghelia Împărătiei lui Dumnezeu si în alte cetăti; fiindcă pentru aceasta am fost trimis" (Luca 4,43).
În agitatia care cuprinsese atunci cetatea, exista pericolul ca oamenii să piardă din vedere obiectul misiunii Sale. Isus nu era satisfăcut să atragă atentia asupra Sa numai ca Unul care face minuni sau ca Vindecător de boli fizice. El căuta să-i atragă pe oameni la Sine ca Mântuitor al lor. În timp ce oamenii erau dornici să creadă că El venise ca împărat pentru a întemeia o împărătie pământească, El dorea să le abată mintile de la cele pământesti la cele spirituale. Doar succesul lumesc ar fi împiedicat lucrarea Sa.
Si admiratia multimii nepăsătoare provoca un adevărat chin duhului Său. Nici o dorintă de afirmare de sine nu se făcea simtită în viata Sa. Cinstea pe care lumea o acordă pozitiei sociale, bogătiei sau talentului era străină de Fiul omu-lui. Nici unul din mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câstiga loialitatea sau a impune respectul nu a fost folosit de Isus. Secole înainte de nasterea Sa a fost proorocit: "El nu va striga, nu-Si va ridica glasul, si nu-l va face să se audă pe ulite. Trestia frântă n-o va zdrobi, si mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr" (Isaia 42,2.3).
Si, după cum a înăltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie să fie înăltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viata vesnică. (Ioan 3,14.15)
Si după ce voi fi înăltat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toti oamenii. (Ioan 12,32)
Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; si Eu îl voi învia în ziua de apoi. (Ioan 6,44)
Fariseii căutau să se deosebească prin ritualismul lor scrupulos si caracterul ostentativ al închinării si faptelor lor de milostenie. Ei îsi dovedeau zelul pentru religie, făcând din aceasta o temă de discutie. Disputele dintre sectele potrivnice erau îndelungi si gălăgioase si nu era un lucru iesit din comun să auzi pe străzi glasurile mânioase ale polemicii dintre învătatii specializati în studiul Legii.
Într-un vădit contrast cu toate acestea, era viata lui Isus. În acea viată nu s-a văzut nicicând vreo dispută zgomotoasă, o închinare ostentativă, nici o faptă spre a câstiga aplauze. Hristos era ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu era descoperit în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să se îndrepte mintile oamenilor.
Soarele neprihănirii nu S-a arătat lumii în splendoarea Sa, pentru a orbi simturile cu slava Lui. Despre Hristos este scris: "Căci El Se iveste ca zorile diminetii" (Osea 6,3). Cu gingăsie si în tăcere, zorii zilei se arată pe pământ, risipind întunericul si trezind lumea la viată. Tot asa a răsărit si soarele neprihănirii, "si tămăduirea va fi sub aripile Lui" (Mal. 4,2).
Chiar dacă as vorbi în limbi omenesti si îngeresti, si n-as avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Si chiar dacă as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toată stiinta; chiar dacă as avea toată credinta asa încât să mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic... Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeste la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. (1 Cor. 13, 1-6)
Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îsi găseste plăcere sufletul Meu. (Isaia 42,1)
Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii. (Isaia 25,4)
Asa vorbeste Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile si le-a întins, care a întins pământul si cele de pe el, care a dat suflare celor care-l locuiesc, si suflet celor ce merg pe el: "Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire si Te voi lua de mână, Te voi păzi si Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoti din temnită pe cei legati si din prinsoare pe cei care locuiesc în întuneric". (Isaia 42,5-7)
"Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povătui pe cărări nestiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, si locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, pentru ei, si nu-i voi părăsi. (Isaia 42,16) Cântati Domnului o cântare nouă, cântati laudele Lui până la marginile pământului, voi, care mergeti pe mare si cei care locuiti în ea, ostroave si locuitorii lor! Pustia si cetătile ei să înalte glasul! Satele locuite de Chedar, să-si înalte glasul! Locuitorii stâncilor să sară de veselie; să strige de bucurie din vârful muntilor! Să dea slavă Domnului, si să vestească laudele Lui în ostroave! (Isaia 42, 10-12)
Bucurati-vă, ceruri! Căci Domnul a lucrat; răsunati de veselie, adâncimi ale pământului! Izbucniti în strigăte de bucurie, muntilor! Si voi, pădurilor, cu toti copacii vostri! Căci Domnul a răscumpărat pe Iacov, Si-a arătat slava în Israel. (Isaia 44, 23)
Din temnita lui Irod, Ioan Botezătorul, care privea si astepta cuprins de dezamăgire si uimire lucrarea Mântuitorului, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Isus cu solia:
"Tu esti Acela care are să vină sau să asteptăm pe altul?" (Matei 11,3)
Mântuitorul nu a răspuns imediat la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei stăteau, neîntelegând tăcerea Sa, cei năpăstuiti veneau necontenit la El. Glasul puternicului Vindecător penetra urechea surdă. Un cuvânt, o atingere a mâinii Sale deschideau ochii nevăzători, pentru a privi lumina zilei, peisajele naturale, fetele prietenilor si fata Izbăvitorului. Glasul Său ajungea la urechile celor muribunzi si ei se ridicau plini de sănătate si vigoare. Demonizati care erau paralizati se supuneau cuvântului Său, nebunia îi lăsa, iar ei I se închinau. Bietii tărani si muncitori, care erau trecuti cu vederea de către rabini ca fiind necurati, se adunau în jurul Său si El le spunea cuvintele vietii vesnice.
În felul acesta, ziua se apropia de sfârsit, iar ucenicii lui Ioan vedeau si auzeau tot. În cele din urmă, Isus i-a chemat la Sine si i-a îndemnat să meargă la Ioan si să-i spună ce văzuseră si auziseră, adăugând: "Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire." (Matei 11,6). Ucenicii au dus solia, si aceasta a fost de-ajuns.
Ioan si-a reamintit profetia cu privire la Mesia: "Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vesti bune celor nenorociti: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, si prinsilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului si (...) să mângâi pe toti cei întristati" (Isaia 61,1.2). Isus din Nazaret era Cel făgăduit. Dovada divinitătii Lui s-a văzut în lucrarea Sa de slujire pentru nevoile umanitătii suferinde. Slava I s-a arătat prin bunăvointa fată de starea noastră decăzută.
Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreste pe calea celor păcătosi, si nu se asază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îsi găseste plăcerea în Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îsi dă rodul la vremea lui, si ale cărui frunze nu se vestejesc: tot ce începe duce la bun sfârsit. (Psalmi 1, 1-3)
Lucrările lui Hristos n-au arătat doar că El este Mesia, ci au făcut dovada modului în care avea să fie stabilită împărătia Sa. Lui Ioan i-a fost descoperit acelasi adevăr pe care îl întelesese Ilie în desert, când "înaintea Domnului a trecut un vânt tare si puternic, care despica muntii si sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Si după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Si după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Si după foc, a venit un susur blând si subtire" (1 Împ. 19, 11,12). În acelasi fel avea să-Si facă Isus lucrarea, nu prin răsturnarea scaunelor împărătesti si a împăratilor, nu cu pompă si printr-o etalare exterioară ostentativă, ci vorbindu-le oamenilor, printr-o viată de îndurare si jertfire de sine.
Împărătia lui Dumnezeu nu vine în asa fel, încât s-o putem vedea. Ea vine prin blândetea inspiratiei din Cuvântul Său, prin lucrarea interioară a Duhului Său, prin întovărăsirea sufletului cu Acela care este viata sa. Cea mai mare manifestare a puterii ei se vede în natura umană adusă la desăvârsirea caracterului lui Hristos.
Urmasii lui Hristos trebuie să fie lumina lumii; dar Dumnezeu nu-i îndeamnă să facă un efort de a străluci. El nu aprobă nici o străduintă a multumirii de sine de a etala o bunătate infatuată. El doreste ca sufletele lor să fie umplute cu principiile cerului; atunci, venind în contact cu lumea, ei vor da pe fată lumina care este în ei. Fidelitatea lor statornică în fiecare faptă a vietii va fi un mijloc de iluminare.
Bogătia sau o pozitie socială înaltă, echipamentul costisitor, forma arhitecturală sau mobilierul nu sunt esentiale pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu; si nici realizările care câstigă aplauze din partea oamenilor si stârnesc vanitatea. Etalarea lumească ostentativă, oricât ar fi ea de impunătoare, nu are nici o valoare în ochii lui Dumnezeu. Deasupra celor văzute si trecătoare, El pune pret pe cele nevăzute si vesnice. Primele au valoare numai în măsura în care le dezvăluie pe cele din urmă. Cele mai alese realizări artistice nu au frumusetea care se poate compara cu frumusetea caracterului care este rodul lucrării Duhului Sfânt în suflet.
Când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru lumea noastră, El a înzestrat fiintele umane cu bogătii nepieritoare - bogătii care, comparate cu averile adunate de oameni, fac ca acestea din urmă să pară nimic. Hristos a venit pe pământ si a stat înaintea copiilor oamenilor cu tezaurul iubirii vesniciei, si aceasta este comoara pe care, prin legătura noastră cu El, urmează să o primim, să o dezvăluim si s-o împărtăsim.
Efortul omenesc va fi eficient în lucrarea lui Dumnezeu numai corespunzător devotamentului în consacrare a lucră-torului - dând pe fată puterea harului lui Hristos de a transforma viata. Noi trebuie să ne deosebim de lume pentru că Dumnezeu Si-a pus sigiliul asupra noastră, pentru că El Îsi manifestă în noi propriul Său caracter al iubirii. Răscumpărătorul nostru ne acoperă cu neprihănirea Sa.
Când alege bărbati si femei pentru slujba Sa, Dumnezeu nu întreabă dacă ei au bogătie lumească, învătătură sau elocventă. El întreabă: "Umblă ei într-o asemenea umilintă, încât să-i pot învăta calea Mea? Îmi pot pune Eu cuvintele pe buzele lor? Mă vor reprezenta ei?"
Dumnezeu Se poate folosi de fiecare persoană exact în măsura în care Îsi poate pune Duhul în templul sufletului. Lucrarea pe care o va accepta este lucrarea care reflectă chipul Său. Urmasii Săi trebuie să poarte, ca dovezi de acreditare înaintea lumii, caracteristicile de nesters ale principiilor Sale nemuritoare.
"EL VA ADUNA MIEII CU BRATUL SĂU"
În timp ce Isus Îsi face lucrarea pe străzile cetătilor, mamele îsi croiesc drum prin multime, purtând în brate pe micu-tii lor bolnavi si pe moarte, căutând să ajungă atât de aproape, încât să poată fi văzute de El.
Priviti aceste mame palide, ostenite, aproape deznădăjduite, si cu toate acestea hotărâte si perseverente. Purtând po-vara suferintei lor, ele Îl caută pe Mântuitorul. Pentru că sunt împinse înapoi de valurile de oameni, Hristos Îsi face drum către acestea, pas cu pas, până când Se află în imediata lor vecinătate. Speranta le umple inimile. Lacrimile lor de bucurie se revarsă când El le observă si privesc în ochii care exprimă atâta milă si iubire.
Luând deoparte pe una din femeile din acel grup, Mântuitorul îi încurajează încrederea, zicând: "Ce să fac pentru tine?" Ea Îi spune, printre suspine, marea ei dorintă: "Stăpâne, dacă vrei, vindecă-mi copilul". Hristos îl ia pe micut din bratele ei, iar boala îl părăseste la atingerea Sa. Paloarea mor-tii a dispărut; curentul dătător de viată îi curge prin vene; muschii primesc tărie. Mamei îi sunt adresate cuvinte de mângâiere si pace. Si apoi I se prezintă un alt caz, la fel de urgent. Din nou Hristos Îsi pune la lucru puterea dătătoare de viată si toti Îi dau laudă si cinste Celui care face aceste lucruri minunate.
Stăruim mult asupra măretiei vietii lui Hristos. Vorbim despre lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit, despre minunile pe care le-a făcut. Însă atentia pe care a acordat-o El lucrurilor considerate minore este încă o dovadă, si mai mare, a măretiei Sale.
Printre evrei, era un obicei ca să fie adusi copiii la vreun rabin, pentru ca acesta să-si poată pune mâinile asupra lor, în semn de binecuvântare; însă ucenicii considerau lucrarea Mântuitorului prea importantă pentru a fi întreruptă în felul acesta. Când mamele au venit cu dorinta ca El să-i binecuvânteze pe micutii lor, ucenicii le-au privit cu dezaprobare. Ei credeau că acesti copii erau prea mici pentru a putea beneficia de o audientă la Isus si au tras concluzia că El ar fi nemultumit la vederea lor. Însă Mântuitorul a înteles grija si povara mamelor, care căutau să-si educe copiii după Cuvântul lui Dumnezeu. El le auzise rugăciunile. El Însusi le atrăsese în prezenta Sa.
O mamă îsi luase copilul si plecase de acasă pentru a-L găsi pe Isus. Pe drum, i-a spus unei vecine unde voia să meargă, iar vecina a vrut ca Isus să-i binecuvânteze copiii. În acest fel, mai multe mame au venit aici împreună cu micutii lor. Unii dintre copii trecuseră dincolo de anii de pruncie, la copilărie si tinerete. Când mamele si-au făcut cunoscută dorinta, Isus a ascultat cu simpatie cererea timidă si udată de lacrimi. Însă El a asteptat să vadă cum aveau să le trateze ucenicii. Când i-a văzut pe ucenici mustrându-le pe mame si îndepărtându-le, crezând că Îi fac o favoare, le-a arătat greseala lor, zicând: "Lăsati copilasii să vină la Mine si nu-i opriti; căci Împărătia lui Dumnezeu este a celor ca ei" (Marcu 10,14). I-a luat pe copii în brate, Si-a pus mâinile asupra lor si le-a dat binecuvântările pentru care veniseră.
Mamele au fost mângâiate. S-au întors la casele lor, întărite si binecuvântate de cuvintele lui Hristos. Ele au fost încurajate să-si ridice poverile cu o voiosie nouă si să lucreze pline de nădejde pentru copiii lor.
Dacă am putea să vedem ce s-a petrecut după aceea în viata micului grup, le-am vedea pe mame aducându-le aminte copiilor lor de scena din acea zi si repetându-le cuvintele iubitoare ale Mântuitorului. Am vedea, de asemenea, cât de ades - în anii care au urmat - amintirea acestor cuvinte i-a păzit pe copii să nu se rătăcească de la poteca asternută pentru răscumpăratii Domnului.
Hristos este astăzi acelasi Mântuitor plin de compasiune, ca atunci când umbla printre oameni. Este tot atât de mult Ajutorul mamelor acum, ca atunci când i-a strâns în bratele Sale pe micuti, în Iudea. Copiii căminelor noastre sunt tot atât de mult răscumpărati prin sângele Său, pe cât au fost acei copii de demult.
Isus cunoaste povara inimii fiecărei mame. El, care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia si lipsurile, Se arată simtitor fată de fiecare mamă în necazurile ei. El, care a făcut o călătorie lungă pentru a usura inima zbuciumată a unei femei canaanite, va face la fel de mult pentru mamele de astăzi. El, care i-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu si care, în agonia Sa de pe cruce, Si-a amintit de propria Lui mamă, este atins astăzi de suferintele mamei. În fiecare durere si în fiecare nevoie, El va mângâia si va da ajutor.
Mamele să vină la Isus cu dilemele în care se află. Ele vor găsi suficient har pentru a le ajuta să îngrijească de copiii lor. Portile sunt deschise pentru fiecare mamă care îsi va pune poverile la picioarele Mântuitorului. El, care a spus: "Lăsati copilasii să vină la Mine si nu-i opriti" (Marcu 10,14), încă le invită pe mame să-i aducă pe micutii lor pentru a fi binecuvântati de El.
În copiii care au fost adusi în contact cu El, Isus a văzut pe bărbatii si femeile care ar trebui să fie mostenitori ai harului Său si supusi ai împărătiei Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru El. El stia că acesti copii voiau să-L asculte si să-L accepte ca Răscumpărător al lor cu mult mai grabnic decât voiau cei maturi, dintre care multi erau întelepti în felul lumii si cu inima împietrită. Învătându-i, El a coborât la nivelul lor. El, Maiestatea cerului, a răspuns la întrebările lor si a simplificat lectiile Sale importante, pentru ca acestea să corespundă întelegerii lor de copii. El a sădit în mintile lor semintele adevărului, care aveau să se înalte în anii următori si să aducă roadă în viata vesnică.
Când le-a spus ucenicilor să nu-i oprească pe copii să vină la El, Isus Se adresa urmasilor Săi din toate veacurile - slujbasilor din biserică, pastorilor, ajutoarelor lor si tuturor crestinilor. Isus îi atrage pe copii la Sine si ne porunceste: "Lăsati-i să vină", vrând să spună cu aceasta: "Ei vor veni, dacă nu-i împiedicati".
Caracterul vostru necrestin să nu-L reprezinte gresit pe Isus. Nu-i tineti pe micuti la distantă de El, prin răceala si asprimea voastră. Nu le dati niciodată motiv să simtă că cerul nu ar fi un loc plăcut pentru ei, dacă ati fi si voi acolo. Nu vorbiti despre religie ca fiind un lucru pe care copiii nu îl pot întelege si nici nu vă purtati ca si cum nu este de asteptat din partea lor să-L primească pe Hristos în copilărie. Nu le dati impresia gresită că religia lui Hristos este o religie a întristării si că, venind la Mântuitorul, ei trebuie să renunte la tot ceea ce face viata fericită.
Pe măsură ce Duhul Sfânt influentează inimile copiilor, alăturati-vă lucrării Sale. Învătati-i că Mântuitorul îi cheamă, că nimic nu-I poate provoca o bucurie mai mare decât aceea ca ei să I se predea în floarea si prospetimea anilor lor.
RESPONSABILITATEA PĂRINTEASCĂ
Mântuitorul priveste cu o duiosie infinită asupra sufletelor pe care le-a răscumpărat cu sângele Său. Îi pretinde ca rod al iubirii Sale. Îi priveste cu o dorintă de nespus. Inima Sa nu este atrasă numai de copiii cei mai drăguti si mai bine pregătiti, ci si de aceia care, prin mostenire si prin neglijentă, au trăsături de caracter inadmisibile. Multi părinti nu înteleg cât de mult sunt răspunzători de aceste trăsături ale copiilor lor. Ei nu se poartă cu blândete si întelepciune cu cei gresiti, pe care ei însisi i-au făcut ceea ce sunt. Însă Isus îi priveste pe acesti copii cu milă. El face legătura de la cauză la efect.
Lucrătorul crestin poate fi unealta lui Hristos, pentru a-i atrage la Mântuitorul pe cei gresiti si cu lipsuri. Prin întelepciune si tact, el îi poate lega de inima sa, le poate da curaj si sperantă si, prin harul lui Hristos, îi poate vedea transformati în ce priveste caracterul, astfel încât să se poată spune despre ei: "Împărătia lui Dumnezeu este a celor ca ei."
CELE CINCI PÂINI DE ORZ AU HRĂNIT MULTIMEA
Toată ziua veniseră o multime de oameni după Hristos si ucenicii Săi, în timp ce El îi învăta, lângă mare. Ascultaseră cuvintele Sale pline de har, atât de simple si lămurite, încât erau asemenea balsamului din Galaad pentru sufletele lor. Puterea vindecătoare a mâinii Sale divine adusese sănătate celor bolnavi si viată celor muribunzi. Ziua le păruse ca fiind cerul pe pământ si nu-si dădeau seama cât timp trecuse de când mâncaseră ceva.
Soarele cobora spre apus si oamenii încă mai zăboveau. În cele din urmă, ucenicii au venit la Hristos, sustinând că, pentru binele lor, multimea ar trebui să fie lăsată să plece. Multi veniseră de departe si nu mâncaseră nimic de dimineată. În cetătile si satele din vecinătate, ei ar fi putut găsi ceva de mâncare. Dar Isus a zis: "Dati-le voi să mănânce" (Matei 14,16). Apoi, întorcându-Se către Filip, El a întrebat: "De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii acestia?" (Ioan 6,5)
Filip a privit asupra multimii de capete si s-a gândit că ar fi imposibil să procure hrană pentru o asemenea masă de oameni. El a răspuns că nu va fi suficientă pâinea pe care ar putea s-o cumpere, de două sute de dinari, ca s-o împartă între acestia, încât fiecare să poată avea putin.
Isus S-a interesat ce cantitate de hrană se poate găsi printre cei adunati acolo. "Este aici un băietel", a zis Andrei, "care are cinci pâini de orz si doi pesti; dar ce sunt acestea la atâtia?" (Ioan 6,9). Isus a dat poruncă să le aducă. Apoi le-a zis ucenicilor să le spună oamenilor să se aseze pe iarbă. Când acest lucru s-a făcut, a luat hrana, "Si-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile si le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărtit noroadelor. Toti au mâncat si s-au săturat; si s-au ridicat douăsprezece cosuri pline cu rămăsitele de firimituri" (Matei 14,19.20).
Printr-o minune a puterii divine a hrănit Hristos multimea; si totusi, cât de umilă a fost masa oferită - doar pestii si pâinile de orz, care constituiau hrana zilnică a pescarilor din Galilea.
Hristos ar fi putut întinde o masă bogată pentru popor, însă hrana pregătită numai pentru satisfacerea apetitului n-ar fi dus la nici o lectie care să fie pentru binele lor. Prin această minune, Hristos dorea să dea o lectie despre simplitate. Dacă oamenii de astăzi ar păstra simplitatea în obiceiurile pe care le au, trăind în armonie cu legile naturii, asa cum au făcut-o Adam si Eva la început, ar exista o cantitate abundentă de hrană pentru nevoile familiei omenesti. Însă egoismul si îngăduinta apetitului au adus păcatul si mizeria, din pricina excesului, pe de o parte, si a lipsei, pe de altă parte.
Isus nu a căutat să-i atragă pe oameni la Sine, satisfăcând dorinta care vizează belsugul. Pentru acea mare multime, obosită si înfometată în urma unei zile lungi si pline de emotii, hrana cea simplă a constituit o asigurare atât a puterii Sale, cât si a delicatei Sale purtări de grijă fată de ei, în nevoile obisnuite ale vietii. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmasilor Săi viată de abundentă; soarta lor poate sta sub semnul sărăciei; însă cuvântul Său stă drept chezăsie că nevoia lor va fi satisfăcută, iar El a promis ceva mai bun decât binele pământesc - mângâierea constantă a propriei Sale prezente.
Nu vă îngrijorati dar, zicând: "Ce vom mânca?" Sau: "Ce vom bea?" Sau: "Cu ce ne vom îmbrăca?" ...Tatăl vostru cel ceresc stie că aveti trebuintă de ele. Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si neprihănirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.(Matei 6, 31-33)
După ce multimea fusese hrănită, a rămas o mare cantitate de hrană. Isus le-a zis ucenicilor Săi: "Strângeti firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic" (Ioan 6,12). Aceste cuvinte însemnau mai mult decât a pune alimentele în cosuri. Lectia era dublă. Nimic nu trebuie irosit. Nu trebuie să lăsăm să se piardă nici un avantaj vremelnic. Nu ar trebui să neglijăm nimic din ceea ce ar putea sluji spre folosul unei fiinte omenesti. Să fie strâns tot ceea ce va acoperi din necesitătile celor flămânzi de pe pământ. Cu aceeasi grijă trebuie să tezaurizăm pâinea venită din cer, pentru a satisface nevoile sufletului. Trebuie să trăim prin fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie pierdut nimic din ceea ce a spus Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm nici măcar un singur cuvânt de care se leagă vesnica noastră mântuire. Nici un cuvânt nu trebuie să cadă nefolositor pe pământ.
Minunea înmultirii pâinilor învată dependenta de Dumnezeu. Când Hristos i-a hrănit pe cei cinci mii, hrana nu era la îndemână. După toate aparentele, El nu avea sub stăpânire nici un mijloc. Si iată-L cu cinci mii de oameni, în afară de femei si copii, în acel loc sălbatic. El nu chemase acea multime să-L urmeze acolo. Dornici de a se afla în prezenta Sa, ei veniseră fără invitatie sau poruncă; dar El stia că, după ce ascultaseră îndrumările Sale toată ziua, erau înfometati si slăbiti. Erau departe de casă si se apropia noaptea. Multi dintre ei nu aveau cu ce să cumpere hrană. El, care postise de dragul lor patruzeci de zile în pustie, nu-i putea lăsa să se întoarcă postind la casele lor.
Providenta lui Dumnezeu Îl adusese pe Isus în locul în care Se afla; iar El depindea de Tatăl Său ceresc pentru a căpăta mijloace prin care să facă fată acelei necesităti. Când ajungem în strâmtorări, trebuie să fim dependenti de Dumnezeu. În orice stare de urgentă, trebuie să căutăm ajutor de la Cel care are la îndemână resurse infinite.
În acest miracol, Hristos a primit de la Tatăl; El a dat ucenicilor, ucenicii oamenilor, iar oamenii, unii altora. Tot astfel, toti care sunt uniti cu Hristos vor primi de la El pâinea vietii si o vor da si altora. Ucenicii Săi sunt mijloacele hotărâte de comunicare între Hristos si popor.
Când ucenicii au auzit sarcina venită de la Mântuitorul: "Dati-le voi să mănânce", în mintile lor s-au ridicat tot felul de dificultăti. Ei au întrebat: "Să mergem în sate să cumpărăm hrană?" Dar ce a spus Hristos? - "Dati-le voi să mănânce". Ucenicii au adus la Isus tot ce aveau; însă El nu i-a poftit să mănânce. El i-a îndemnat să slujească poporului. Mâncarea s-a înmultit în mâinile Lui, iar mâinile ucenicilor, care se îndreptau către Hristos, nu rămâneau niciodată goale. Mica provizie era suficientă pentru toti. Când multimea s-a săturat, au mâncat si ucenicii împreună cu Isus din hrana pretioasă oferită de cer.
Cât de ades ni se descurajează inimile când vedem necesitătile celor săraci, celor nestiutori, celor bolnavi! Noi întrebăm: "Ce pot face resursele noastre limitate si putina noastră tărie pentru a acoperi aceste nevoi teribile? N-ar fi mai bine să asteptăm ca altcineva, cu o pricepere mai mare, să conducă lucrarea sau vreo organizatie să se ocupe de ea?" Hristos spune: "Dati-le voi să mănânce". Folositi mijloacele, timpul si priceperea pe care le aveti. Aduceti-vă pâinile de orz la Isus.
Desi resursele voastre pot fi insuficiente pentru a hrăni mii, ele pot fi îndeajuns pentru a hrăni o persoană. În mâna lui Hristos, ele pot hrăni pe multi. Asemenea ucenicilor, dati ceea ce aveti. Hristos va înmulti darul. El va răsplăti simpla si sincera noastră nădejde pe care ne-o punem în El. Ceea ce nu pare să fie decât un ajutor sărac se va dovedi o masă îmbelsugată.
"Cine seamănă putin, putin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. (...) Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisositi în orice faptă bună, după cum este scris:
'A împrăstiat, a dat săracilor,
neprihănirea lui rămâne în veac.'
'Cel ce dă sământă semănătorului si pâine pentru hrană' vă va da si vă va înmulti si vouă sământa de semănat si va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veti fi îmbogătiti în toate privintele, pentru orice dărnicie." (2 Cor. 9,6-11)
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
