Vindecarea sufletului
"Ca să stiti că fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele."
Multi dintre cei care au venit la Hristos pentru a fi ajutati îsi provocaseră singuri boala; totusi, El nu a refuzat să-i vindece. Iar când puterea din El a pătruns în aceste suflete, ei au fost convinsi de păcatul lor si multi au fost vindecati atât de boala spirituală, cât si de cea fizică.
Printre acestia, era si paraliticul din Capernaum. Asemenea leprosului, acest paralitic îsi pierduse orice nădejde de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieti păcătoase, iar suferintele sale erau si mai amare din pricina remuscărilor. Degeaba apelase el la farisei si la doctori după ajutor; ei l-au declarat incurabil, l-au numit păcătos si au sustinut că va muri sub mânia lui Dumnezeu.
Cel paralizat se cufundase în deznădejde. Apoi a auzit despre lucrările lui Isus. Altii, la fel de păcătosi si neajutorati ca si el, fuseseră vindecati, iar el prinse curaj să creadă că si el ar putea fi tămăduit dacă ar fi dus la Mântuitorul. Speranta începu să i se năruie când îsi aminti cauza bolii sale, dar totusi nu putu să înlăture posibilitatea vindecării.
Marea sa dorintă era usurarea de povara păcatului. El voia mult să-L vadă pe Isus si să primească asigurarea iertării si a împăcării cu cerul. Atunci ar fi fost multumit să trăiască sau să moară, după voia lui Dumnezeu.
Nu era timp de pierdut; carnea sa flască purta deja semnele mortii. El îi imploră pe prietenii săi să îl ducă cu patul său la Isus, iar ei s-au învoit să facă aceasta cu bucurie. Multimea care se adunase în interiorul si împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era însă atât de înghesuită, încât celui bolnav si prietenilor lui le era imposibil să ajungă la El sau măcar să se apropie într-atât, încât să-I audă glasul. Isus dădea învătătură în casa lui Petru. După cum era obiceiul lor, ucenicii Săi stăteau aproape de El si "niste Farisei si învătători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii si Iudeii si din Ierusalim, stăteau acolo" (Luca 5,17). Multi dintre acestia veniseră ca iscoade, căutând motive să-L acuze pe Isus. Dincolo de acestia, se înghesuiau o multime de oameni care formau o masă haotică, cei dornici, cei cuviinciosi, cei curiosi si cei necredinciosi. Erau reprezentate acolo diferite nationalităti si toate păturile sociale. "Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece" (Luca 5,17). Duhul vietii plutea deasupra celor adunati acolo, dar fariseii si învătătorii nu erau constienti de prezenta Sa. Ei nu erau încercati de nici un simtământ al vreunei nevoi, iar vindecarea nu era pentru ei. "Si îndată si-a ridicat patul si a iesit afară în fata tuturor." "Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăti si pe cei bogati i-a scos afară cu mâinile goale" (Luca 1,53).
Din nou si din nou, cei ce-l duceau pe paralitic încercară să-si facă drum împingând prin multime, dar în zadar. Bolnavul se uita împrejur, pradă unui chin de nespus. Cum să-si piardă nădejdea când ajutorul mult dorit era atât de aproape? La sugestia lui, prietenii îl purtară până sus pe casă si, desfăcând acoperisul, îl coborâră la picioarele lui Isus.
Cuvântarea a fost întreruptă. Mântuitorul privi înfătisarea îndurerată si văzu ochii rugători fixati asupra Sa. Cunostea bine dorinta fierbinte a acelui suflet împovărat. Hristos fusese Cel care adusese convingerea de păcat în constiinta lui, pe când era încă acasă. Când s-a căit de păcatele lui si a crezut în puterea lui Isus de a-l face bine, îndurarea Mântuitorului îi binecuvântase deja inima. Isus privise cum prima licărire de credintă creste, transformându-se în convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului, si văzuse cum se întărea cu fiecare efort de a veni în prezenta Sa. Hristos îl atrăsese pe suferind la Sine. Acum, în cuvinte ce atinseră urechea ascultătorului asemenea unui cânt, Mântuitorul zise: "Îndrăzneste, fiule. Păcatele îti sunt iertate" (Matei 9,2).
Povara vinei se rostogoli de pe sufletul bolnavului. El nu se poate îndoi. Cuvintele lui Hristos dau pe fată puterea Sa de a citi inima. Cine poate tăgădui puterea Sa de a ierta păcatele? Speranta ia locul disperării si bucuria, locul tristetii apăsătoare. Durerea fizică a omului a dispărut si întreaga sa făptură este schimbată. Fără să mai ceară vreun alt lucru, stă întins, cufundat într-o tăcere plină de pace, prea fericit să mai scoată vreun cuvânt.
Multi priveau cu un interes care îi lăsase fără răsuflare, pentru a prinde fiecare gest în această comunicare ciudată. Multi simteau că spusele lui Hristos erau un îndemn pentru ei - oare nu aveau ei sufletele bolnave din pricina păcatului? Nu erau ei însisi dornici să fie eliberati de această povară? Însă fariseii, temându-se să nu-si piardă influenta asupra multimii, îsi ziseră în inimile lor: "Huleste! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu?" (Marcu 2,7)
Fixându-Si privirea asupra lor, sub apăsarea căreia se ascunseră si se traseră înapoi, Isus zise: "Pentru ce aveti gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: 'Iertate îti sunt păcatele' sau a zice: 'Scoală-te si umblă'? Dar, ca să stiti că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, 'Scoală-te', a zis El slăbănogului, 'ridică-ti patul si du-te acasă.'" (Matei 9,4-6)
Atunci, cel care fusese adus pe o targă la Isus se ridică în picioare cu elasticitatea si tăria tineretii. Si îndată "si-a ridicat patul si a iesit afară în fata tuturor; asa că toti au rămas uimiti si slăveau pe Dumnezeu, si ziceau: 'Niciodată n-am văzut asa ceva!'" (Marcu 2,12).
În afară de puterea creatoare, nimic altceva nu ar fi putut restabili sănătatea acelui trup degenerat. Acelasi glas care, vorbind, a insuflat viată omului creat din tărâna pământului vorbise insuflând viată paraliticului muribund. Si aceeasi putere care a dat viată trupului reînnoise si inima. El, care la creatiune "a zis si s-a făcut", care "a poruncit si a luat fiintă" (Psalm 33,9), vorbise insuflând viată sufletului mort în păcate si nelegiuiri. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care reînnoise inima. Hristos i-a poruncit paraliticului să se ridice si să umble, "ca să stiti", a zis El "că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele".
Paraliticul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât si pentru trup. El avea nevoie de sănătate sufletească înainte să se poată bucura de sănătate trupească. Înainte ca tulburarea fizică să poată fi vindecată, Hristos trebuie să despovăreze mintea si să curete sufletul de păcat. Această lectie nu ar trebui trecută cu vederea. Astăzi există mii de oameni care suferă de boli fizice si care, asemenea paraliticului, tânjesc după cuvintele: "Păcatele îti sunt iertate". Povara păcatului, cu dorintele lui nelinistite si nemultumite, este temelia bolilor lor. Ei nu pot găsi usurare până nu vin la Vindecătorul sufletului. Pacea, pe care numai El poate s-o dea, ar reda vigoare mintii si sănătate corpului.
Un asemenea efect a avut asupra poporului vindecarea paraliticului, de parcă s-ar fi deschis cerul si ar fi descoperit strălucirile unei lumi mai bune. În timp ce omul care fusese vindecat trecea prin multime, binecuvântând pe Dumnezeu la fiecare pas si ducându-si povara de parcă era un fulg, oamenii se trăgeau înapoi ca să-i facă loc si îl priveau având pe fete o expresie de teamă amestecată cu respect, soptind încet între ei: "Ciudate* lucruri am văzut astăzi" (Luca 5,26).
În căminul paraliticului a fost mare bucurie când acesta s-a întors în familie, ducând cu usurintă patul pe care fusese luat cu grijă dinaintea lor numai cu putin timp în urmă. Se strânseseră împreună cu lacrimi de bucurie, abia venindu-le să-si creadă ochilor. El stătea înaintea lor în toată puterea bărbătiei. Bratele, pe care ei se obisnuiseră să le vadă lipsite de viată, acum erau gata să se supună vointei lui. Carnea, care fusese smochinită si care avea o culoare plumburie, era acum vie si rosie. Umbla cu pasi siguri, sănătosi. Bucuria si speranta se citeau pe fiecare trăsătură a fetei sale; iar în locul semnelor păcatului si suferintei, era acum o expresie de curătenie si pace. Lauda plină de recunostintă se înălta din mijlocul acelui cămin, iar Dumnezeu era slăvit prin Fiul Său, care redase nădejdea celui deznădăjduit si tăria celui lovit. Acest bărbat si familia sa erau gata să-si dea vietile pentru Isus. Nici o îndoială nu umbrea credinta lor, nici o nehotărâre nu tulbura loialitatea lor fată de Acela care adusese lumina în căminul lor întunecat.
Binecuvântează, suflete, pe Domnul si tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt. Binecuvântează, suflete, pe Domnul si nu uita nici una din binefacerile Lui! El îti iartă toate fărădelegile tale; El îti vindecă toate bolile tale; El îti izbăveste viata din groapă; (...) si te face să întineresti iarăsi ca vulturul. Domnul face dreptate si judecată tuturor celor asupriti. (...) nu ne face după păcatele noastre, Nu ne pedepseste după fărădelegile noastre. (...) Cum se îndură un tată de copiii lui, asa Se îndură Domnul de cei care se tem de El. Căci El stie din ce suntem făcuti; Îsi aduce aminte că suntem tărână. (Psalm 103,1-14)
"VREI SĂ TE FACI SĂNĂTOS?"
"În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieste Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o multime de bolnavi, orbi, schiopi, uscati, care asteptau miscarea apei" (Ioan 5,2.3).
La anumite intervale de timp, apele bazinului acestuia erau tulburate, iar credinta populară era că acest lucru se datora unei puteri supranaturale si că oricine intra primul în scăldătoare, după tulburarea apelor, era vindecat de orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi veneau în acel loc; însă erau asa de multi când apa era tulburată, încât se repezeau înainte, călcând în picioare bărbati, femei si copii mai slabi decât ei. Multi nu se puteau apropia de scăldătoare. Multi care reusiseră să ajungă lângă ea mureau pe marginea ei. Fuseseră ridicate adăposturi în jurul acestui loc, pentru ca bolnavii să fie feriti de arsită în timpul zilei si de răcoarea noptii. Existau unii care petreceau noaptea stând în aceste pridvoare, târându-se zi de zi până la marginea bazinului, în speranta zadarnică de a fi vindecati.
Isus Se afla în Ierusalim. Umblând singur, părând că meditează si Se roagă, El veni la scăldătoare. El îi văzu pe bietii suferinzi în asteptarea acelui lucru pe care ei îl credeau singura lor sansă de tămăduire. El dorea fierbinte să-Si exercite puterea de vindecare si să tămăduiască pe fiecare suferind. Însă era ziua Sabatului. Multimile mergeau la templu pentru a se închina si El stia că o astfel de lucrare de vindecare ar fi atâtat atât de mult prejudecătile evreilor, încât lucrarea Sa ar fi fost scurtată.
Dar Mântuitorul văzu un caz peste măsură de nenorocit. Era acela al unui bărbat care fusese un olog neajutorat timp de treizeci si opt de ani. Boala sa era în mare măsură rezultatul propriilor lui obiceiuri rele si era considerată ca o judecată venită de la Dumnezeu. Singur si fără prieteni, cu simtământul că era condamnat să nu aibă parte de îndurarea lui Dumnezeu, suferindul petrecuse ani lungi de mizerie. La vremea când se credea că apele se vor tulbura, cei care îi deplângeau starea de neajutorare îl purtau până în pridvor. Dar, în clipa mult râvnită, nu avea pe nimeni care să-l ajute să intre în apă. El văzuse clipocitul apei, dar nu putuse niciodată să ajungă mai departe de marginea bazinului. Altii, mai puternici decât el, aveau să plonjeze în unde înaintea sa. Bietul suferind, lipsit de ajutor, era incapabil să concureze cu succes multimea egoistă aflată în busculadă. Eforturile sale stăruitoare îndreptate înspre singurul său obiectiv, nelinistea si continua sa dezamăgire îi consumau cu repeziciune si ultimele rămăsite de tărie.
Bolnavul stătea întins pe asternutul său, ridicându-si uneori capul să privească înspre bazin, când un chip plin de blândete si compasiune se aplecă spre el si atentia îi fu stârnită de cuvintele: "Vrei să te faci sănătos?" Nădejdea i se înfiripă în inimă. Simtea că în vreun fel anume avea să primească ajutor. Dar licărirea curajului simtit se stinse curând. Îsi aminti de câte ori încercase să ajungă la scăl-dătoare si că sansele de a mai trăi până când apa avea să se tulbure din nou erau mici. Se întoarse, spunând obosit: "Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; si, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea."
Isus îi porunceste: "Scoală-te, ridică-ti patul si umblă" (Ioan 5,6-8). Cu sperante noi, bolnavul priveste către Isus. Expresia fetei Sale, tonul vocii Sale sunt ceva cu totul aparte. Dinspre El vine parcă iubire si putere. Credinta ologului se prinde de cuvântul lui Hristos. Fără să pună vreo întrebare, îsi concentrează vointa spre a I se supune si, făcând aceasta, tot corpul său îl ascultă.
Fiecare nerv, fiecare muschi pulsează, străbătut de o viată nouă, si membrele sale bolnave se pun în miscare, pline de sănătate. Ridicându-se în picioare, plecă în calea sa cu pasi siguri, sănătosi, lăudându-L pe Dumnezeu si bucurându-se de tăria pe care abia o căpătase.
Isus nu-i dăduse paraliticului nici o asigurare că va primi ajutor divin. Omul ar fi putut spune: "Doamne, dacă vrei să mă faci sănătos, mă voi supune cuvântului Tău." S-ar fi putut poticni în îndoială si astfel si-ar fi pierdut singura lui sansă de tămăduire. Dar nu, el a crezut cuvântul lui Hristos, a crezut că fusese făcut sănătos; el a făcut imediat un efort, iar Dumnezeu i-a dat puterea; a vrut să meargă si a mers cu adevărat. Actionând după cuvântul lui Hristos, el a fost însănătosit.
Prin păcat, am fost desprinsi de viata lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt cuprinse de paralizie. Prin noi însine, nu suntem în stare să ducem o viată de sfintenie, asa cum nu era în stare să umble cel paralizat. Multi îsi dau seama de neputinta lor; ei tânjesc după acea viată spirituală care îi va aduce în armonie cu Dumnezeu si se străduiesc s-o obtină. Dar în zadar. Ei strigă cu disperare: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?" (Romani 7,24) Acesti oameni descurajati, înclestati în luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se pleacă asupra celor răscumpărati prin sângele Său, spunând cu o gingăsie si o milă de nedescris: "Vrei să te faci sănătos?" El îti spune să te ridici în sănătate si pace. Nu astepta să simti că esti însănătosit. Crede în cuvântul Mântuitorului. Pune-ti vointa de partea lui Hristos. Vointa de a-I sluji - si făcând după cuvântul Său, vei primi tărie. Oricare ar putea fi răul practicat, patima dominantă care, prin îndelunga îngăduintă, leagă atât trupul, cât si sufletul, poti fi izbăvit de ea prin Hristos, care doreste mult să o facă. El va da viată sufletului care este "mort în păcate" (Efeseni 2,1). El va elibera robul care este tinut prin slăbiciune si nenorocire în lanturile păcatului.
Sentimentul păcătuirii a otrăvit izvoarele vietii. Dar Hristos spune: "Voi ridica păcatele tale; îti voi da pace, te-am răscumpărat cu sângele Meu. Esti al Meu. Harul Meu va întări vointa ta slăbită; voi îndepărta de la tine căinta pentru păcat." Când ispitele te asaltează, când grijile si nedumeririle te înconjoară, când, deprimat si descurajat, esti gata să te lasi cuprins de disperare, priveste la Isus si întunericul care te învăluie va fi risipit de strălucirea puternică a prezentei Sale. Când păcatul se luptă pentru a stăpâni sufletul tău si îti împovărează constiinta, priveste către Mântuitorul. Harul Său este îndestulător pentru a birui păcatul. Inima ta recunoscătoare, care tremură din pricina nesigurantei, să se întoarcă spre El. Prinde-te de nădejdea pusă înaintea ta. Hristos asteaptă să te adopte în familia Sa. Tăria Sa va ajuta slăbiciunii tale; El te va conduce pas cu pas. Puneti mâna într-a Lui si lasă-L să te călăuzească.
Să nu simti niciodată că Hristos este departe. El este întotdeauna aproape. Prezenta Sa iubitoare te înconjoară. Caută-L ca pe Unul care doreste să fie găsit de tine. El doreste nu numai să-I atingi vesmintele, ci să si umbli cu El într-o comuniune neîncetată.
"DU-TE SI NU MAI PĂCĂTUI"
Sărbătoarea Corturilor abia se terminase. Preotii si rabinii din Ierusalim fuseseră înfrânti în uneltirile lor împotriva lui Isus si, când s-a lăsat seara, "s-a întors fiecare acasă. Dar Isus S-a dus la Muntele Măslinilor" (Ioan 7,53; 8,1).
Din frământarea si zăpăceala cetătii, depărtându-se de multimile nelinistite si de rabinii perfizi, Isus S-a întors în linistea dumbrăvilor de măslini, unde putea fi singur cu Dumnezeu. Însă dis-de-dimineată, El S-a reîntors la templu; si când poporul s-a strâns în jurul Său, S-a asezat si a început să-i învete.
Însă curând a fost întrerupt. Un grup de farisei si cărturari se apropie de El, târând cu ei o femeie de-a dreptul îngrozită, pe care o acuzau cu strigăte aprinse de ură de a fi călcat porunca a saptea. Împingând-o înaintea lui Isus, ei ziseră, arătându-I respect în mod ipocrit: "Învătătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe unele ca acestea. Tu deci ce zici?" (Ioan 8,4.5)
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire subtilă, menită să-L distrugă. Dacă o achita pe femeie, Isus putea fi acuzat că a dispretuit legea lui Moise. Dacă declara că e vrednică de moarte, putea fi acuzat înaintea romanilor ca fiind unul care îsi asumă o autoritate care nu le apartine decât lor.
Isus privi această scenă - victima tremurând, cuprinsă de rusine, demnitarii cu fete împietrite, lipsiti si de cea mai usoară milă omenească. Duhul Său, de o puritate nepătată, se înfioră la această priveliste. Fără să dea vreun semn că auzise întrebarea, Se aplecă si, fixându-Si privirile în pământ, începu să scrie în praf.
Pierzându-si răbdarea din cauza întârzierii Lui si aparentei Sale indiferente, acuzatorii se traseră mai aproape, insistând ca El să acorde atentie acestei chestiuni. Însă, când privirile lor, care o urmăreau pe cea a lui Isus, căzură asupra caldarâ-mului, la picioarele Sale, glasurile le amutiră. Acolo, scrise înaintea lor, erau secretele vinovate ale propriilor lor vieti.
Ridicându-Se si fixându-Si ochii asupra mai marilor care uneltiseră împotriva Lui, Isus spuse: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea"(Ioan 8,7). Si, plecându-Se iarăsi, continuă să scrie.
El nu îndepărtase legea mozaică si nici nu violase principiul autoritătii Romei. Acuzatorii erau înfrânti. Acum, cu vesmintele pretinsei lor sfintenii sfâsiate de pe ei, stăteau - vinovati si condamnati - în prezenta curăteniei infinite. Tremurând de teamă ca nu cumva fărădelegea ascunsă a vietilor lor să fie dată în vileag înaintea multimii, se furisară de acolo cu capetele plecate si privirile în pământ, părăsindu-si victima în prezenta milostivului Mântuitor.
Isus Se sculă si spuse, privind către femeie: "Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?" "Nimeni, Doamne", I-a spus ea. Si Isus i-a zis: "Nici Eu nu te condamn. Du-te si să nu mai păcătuiesti!" (Ioan 8,10.11)
Femeia stătuse înaintea lui Isus, ghemuindu-se de frică. Cuvintele Sale: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea", ajunseseră la urechile ei ca o sentintă la moarte. Ea nu îndrăznea să-si ridice ochii către fata Mântuitorului, ci îsi astepta moartea în tăcere. Cu uimire, văzu cum acuzatorii ei pleacă fără un cuvânt si teribil de buimăciti; apoi ajunseră la ea acele cuvinte pline de sperantă: "Nici Eu nu te condamn. Du-te si să nu mai păcătuiesti". Inima i se topi si, aruncându-se la picioarele lui Isus, îsi declară, suspinând, dragostea plină de recunostintă si îsi mărturisi păcatele, vărsând lacrimi amare.
Acesta a fost pentru ea începutul unei noi vieti, o viată de curătenie si pace, devotată lui Dumnezeu. Prin ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârsit o minune mai mare decât aceea a vindecării celei mai cumplite boli fizice; El a vindecat o maladie spirituală care duce la moarte vesnică. Această femeie care s-a pocăit a devenit una dintre cele mai statornice urmase ale Sale. Ea si-a arătat recunostinta pentru îndurarea Sa iertătoare printr-un devotament si o iubire jertfitoare de sine. Pentru această femeie păcătoasă, lumea nu avusese decât dispret si silă; însă Celui fără de păcat I-a fost milă de slăbiciunea ei si îi întinse mâna în ajutor. Când fariseii ipocriti au acuzat-o, Isus a îndemnat-o: "Du-te si să nu mai păcătuiesti".
Veniti totusi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lâna.(Isaia 1, 18)
Isus cunoaste împrejurările în care evoluează fiecare suflet. Cu cât este mai mare vinovătia păcătosului, cu atât mai multă nevoie are acesta de Mântuitorul. Inima Sa plină de iubire si compasiune divină bate cu cea mai mare putere mai ales pentru cel care este prins în modul cel mai deznădăjduit în capcanele vrăjmasului. El a semnat actele de eliberare a neamului omenesc cu propriul Său sânge.
Isus nu doreste ca aceia care au fost cumpărati cu un asemenea pret să devină jucării ale ispitelor dusmanului. El nu vrea ca noi să fim biruiti si să pierim. El, care a închis gura leilor în groapa în care se aflau si care a umblat împreună cu martorii Săi credinciosi în mijlocul flăcărilor, este tot atât de binevoitor să lucreze pentru noi, pentru a sterge orice rău din firea noastră. Astăzi, El stă în fata altarului îndurării, înfătisându-I lui Dumnezeu rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. El nu respinge nici un suflet înlăcrimat si pocăit. El va oferi iertare tuturor celor care vin la El pentru îndurare si refacere. El nu spune nimănui tot ce ar putea dezvălui, ci invită fiecare suflet temător să prindă curaj. Oricine vrea se poate prinde de tăria lui Dumnezeu si face pace cu El, iar El va accepta pacea.
Sufletele care vin la Isus pentru a se refugia sunt înăltate mai presus de cei care le acuză si de limbile gâlcevitoare. Nici un om si nici un înger rău nu poate pune sub acuzatie aceste suflete. Hristos le uneste cu propria Sa natură divino-umană. Ele stau lângă marele purtător al păcatelor, în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu.
Sângele lui Hristos curătă "de orice păcat" (1 Ioan 1,7). "Cine va ridica vreo acuzatie împotriva alesilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăteste. Cine-i va condamna? Hristos a murit! Ba mai mult, El a si înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi" (Romani 8,33.34).
Hristos a arătat că are un control deplin asupra vânturilor, valurilor si asupra oamenilor posedati de demoni. El, care a linistit furtuna si a calmat marea agitată, a rostit cuvinte de pace mintilor rătăcite si înăbusite de Satana.
În sinagoga din Capernaum, Isus vorbea de misiunea Sa de a-i elibera pe cei care sunt robi ai păcatului. A fost întrerupt de un strigăt de groază. Un nebun a iesit alergând din mijlocul oamenilor, tipând: "Ha!* Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te stiu cine esti: Esti Sfântul lui Dumnezeu!" (Marcu 1, 24).
Isus l-a certat pe demon, zicând: "Taci si iesi afară din omul acesta! Si demonul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a iesit afară din el, fără să-i facă vreun rău" (Luca 4,35).
Cauza nenorocirii acestui om se afla în propria sa viată. Fusese fascinat de plăcerile păcatului si se gândise să facă din viată o imensă distractie. Nestăpânirea de sine si frivolitatea pervertiseră atributele nobile ale naturii sale, iar Satana pusese stăpânire deplină asupra lui.
Remuscările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să-si sacrifice averea si plăcerile pentru a-si recâstiga bărbătia pierdută, devenise neputincios în strânsoarea celui rău.
În prezenta Mântuitorului, se trezi în el dorinta fierbinte după libertate; însă demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul încercă să ceară ajutor de la Isus, duhul cel rău puse cuvintele în gura lui si el strigă cu o frică agonizantă.
Demonizatul întelesese oarecum că se afla în prezenta Unuia care îl putea elibera; însă, când încercă să se apropie cât să poată fi atins de acea mână puternică, vointa altuia îl tinu; cuvintele altuia au fost rostite prin el.
Conflictul dintre puterea lui Satana si propria sa dorintă de libertate era îngrozitor. Părea că omul acesta torturat trebuia să-si piardă viata în această luptă cu dusmanul, care însemnase pentru el ruina bărbătiei sale. Însă Mântuitorul vorbi cu autoritate si îl eliberă pe cel robit. Omul care fusese posedat stătea înaintea oamenilor uluiti, în deplină stăpânire de sine.
Cu o voce din care răzbătea bucuria, Îl lăudă pe Dumnezeu pentru izbăvirea sa. Ochiul care nu demult era luminat de focul nebuniei acum strălucea, făcând dovada deplinei constiente, si se umpluse de lacrimi ale recunostintei. Oamenii erau muti de uimire. De îndată ce îsi recăpătaseră graiul, exclamară unii către altii: "Ce este aceasta? Ce învătătură nouă este aceasta? El porunceste cu autoritate chiar si duhurilor necurate si ele Îl ascultă!" (Marcu 1,27)
Si astăzi există multi oameni care se află sub puterea duhurilor rele, cum a fost demonizatul din Capernaum. Toti cei care se îndepărtează de bunăvoie de poruncile lui Dumnezeu se plasează sub controlul lui Satana. Multi oameni se joacă cu răul, gândindu-se că se pot despărti de el după bunul lor plac; ei însă sunt ademeniti tot mai departe, până când descoperă că sunt stăpâniti de o vointă mai puternică decât a lor. Ei nu pot scăpa de puterea ei misterioasă. Un păcat tainic sau o pasiune dominantă îi poate tine în robie, neputinciosi ca si demonizatul din Capernaum.
Totusi, starea în care se află nu este fără scăpare. Dumnezeu nu ne controlează mintile fără consimtământul nostru; dar fiecare om e liber să aleagă ce putere vrea să stăpânească asupra sa. Nimeni n-a ajuns să decadă într-atât si nimeni nu este atât de rău, încât să nu mai poată găsi dezlegare în Hristos. În locul rugăciunii, demonizatul nu putea rosti decât cuvintele lui Satana; apelul nerostit al inimii a fost totusi auzit. Nici un strigăt al vreunui suflet aflat în nevoie, chiar dacă nu va consta în cuvinte inteligibile, nu va trece neluat în seamă. Cei care consimt să intre în relatia de legământ cu Dumnezeu nu sunt lăsati în puterea lui Satana sau în slăbiciunea propriei lor firi.
"Se poate lua prada de la cel puternic? Si poate să scape de asupritor cel care este prizonier? Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată si cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta cu cei care se luptă cu tine si voi scăpa pe fiii tăi" (Isaia 49,24.25).
Minunată va fi lucrarea de transformare în cel care îsi deschide prin credintă usa inimii înaintea Mântuitorului.
"VĂ DAU PUTERE"
Ca si cei doisprezece apostoli, cei saptezeci de ucenici pe care i-a trimis mai târziu Hristos au primit înzestrări supranaturale, ca o pecete a misiunii lor. Când lucrarea lor a fost împlinită, ei s-au întors bucurosi, zicând: "Doamne, chiar si demonii ne sunt supusi în Numele Tău!" Isus răspunse: "Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer" (Luca 10,17.18).
Din acel moment, urmasii lui Hristos trebuia să-l privească pe Satana ca pe un dusman învins. Pe cruce, Isus avea să câstige biruinta pentru ei; acea biruintă dorea El să fie acceptată de către ei ca fiind a lor proprie. "Iată", a zis El, "vă dau putere să călcati peste serpi si peste scorpii si peste toată puterea vrăjmasului si nimic nu vă va putea vătăma" (Luca 10,19).
Tăria atotputernică a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet zdrobit. Hristos nu va permite ca vreun om care în pocăintă si credintă I-a cerut protectie să treacă sub puterea vrăjmasului. Este adevărat că Satana este o fiintă puternică; însă multumim lui Dumnezeu că avem un Mântuitor tare, care l-a aruncat pe cel rău din ceruri. Satana este multumit când preamărim puterea lui. De ce să nu vorbim despre Isus? De ce să nu preamărim puterea si iubirea Sa?
Curcubeul făgăduintei, care înconjoară tronul de sus, este o mărturie vesnică pentru faptul că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu născut pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică" (Ioan 3,16). Acesta dă mărturie Universului că Dumnezeu nu-Si va uita niciodată copiii în lupta cu răul. Pentru noi, el este o asigurare că vom avea tărie si protectie atâta timp cât însusi tronul va exista.
Si dacă nu găsiti cu cale să slujiti Domnului, alegeti astăzi cui vreti să slujiti: sau dumnezeilor cărora le slujeau părintii vostri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoritilor în a căror tară locuiti. Cât despre mine, eu si casa mea vom sluji Domnului. (Iosua 24, 15).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
