1

DIVINA VINDECARE

ELLEN G. WHITE

        Mântuit pentru a sluji

        "Du-te si aratã ce lucruri mari a fãcut Dumnezeu pentru tine."

E dimineatã pe marea Galileii. Isus si ucenicii Sãi au ajuns la tãrm dupã o noapte furtunoasã petrecutã pe apã si lumina soarelui abia rãsãrit atinge marea si uscatul, aducând parcã o binecuvântare a pãcii. Când pãsesc însã pe tãrm, sunt întâmpinati de o priveliste mult mai grozavã decât marea frãmântatã de vijelie. Dintr-un loc ascuns, dintre morminte, doi oameni iesiti din minti se aruncã asupra lor, parcã pentru a-i rupe în bucãti. De acesti oameni atârnã resturi din lanturile pe care le-au rupt când au scãpat din locul în care fuseserã legati. Carnea le este sfâsiatã si sângerândã si ochii lor aruncã priviri pline de urã prin pãrul lung si încâlcit - pare cã din ei a fost stearsã orice asemãnare cu fiintele omenesti. Arãtau mai degrabã ca niste fiare sãlbatice decât ca oamenii.

Ucenicii si tovarãsii lor o iau la fugã, îngroziti; dar numaidecât observã cã Isus nu este cu ei si se întorc sã-L caute. El stã acolo unde L-au lãsat. El, care a linistit furtuna, care l-a înfruntat mai înainte pe Satana si l-a biruit, nu fuge dinaintea acestor demoni. Când cei doi oameni se apropie de El, scrâsnind din dinti si fãcând spume la gurã, Isus ridicã acea mânã care a fãcut semn valurilor sã se calmeze, iar oamenii nu pot sã se apropie mai mult. Ei stau doar înaintea Lui, turbând, dar neputinciosi. 

El porunceste cu autoritate spiritelor necurate sã iasã din ei. Bietii oameni îsi dau seama cã au în apropierea lor pe Unul care îi poate salva de demonii care îi tortureazã. Cad la picioarele Mântuitorului pentru a implora îndurare; însã, când îsi deschid buzele, demonii vorbesc prin ei, strigând: "Ce avem noi cu Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici sã ne chinuiesti înainte de vreme?" (Matei 8,29) 

Duhurile rele sunt fortate sã elibereze victimele si o schimbare minunatã se petrece cu cei demonizati. Lumina strãluceste în mintile lor. Ochii lor reflectã constienta de sine. Înfãtisarea lor, deformatã atât de mult timp dupã chipul lui Satana, devine dintr-o datã blândã, mâinile lor mânjite de sânge se linistesc si oamenii îsi înaltã vocile în laudã la adresa lui Dumnezeu. 

Între timp, demonii, aruncati afarã din sãlasurile trupurilor omenesti, au intrat în porci si i-au împins cãtre nimicire. Pãzitorii porcilor pleacã în grabã pentru a spune ce s-a întâmplat si tot poporul de acolo se adunã pentru a-L întâlni pe Isus. Cei doi demonizati fuseserã teroarea acelui tinut. Acum, acesti oameni sunt îmbrãcati si cu mintea întreagã, sezând la picioarele lui Isus, ascultând cuvintele Sale si slãvind Numele Celui care îi vindecase. Însã cei care privesc aceastã scenã minunatã nu se bucurã. Pierderea porcilor li se pare mai importantã decât izbãvirea acestor ostateci ai lui Satana. Îngroziti, ei se strâng cu totii în jurul lui Isus, implorându-L sã plece de la ei, iar El acceptã, îmbarcându-Se imediat pentru a ajunge pe celãlalt mal. 

Cãci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos; fiindcã ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecãruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului" (Romani 1, 16).

Sentimentul pe care-l încearcã demonizatii eliberati este însã cu totul diferit. Ei doresc tovãrãsia Izbãvitorului lor. În prezenta Sa, ei nu se mai simt amenintati de demonii care le-au torturat vietile si le-au irosit bãrbãtia. Când Isus este pe punctul de a intra în barcã, ei se tin dupã El, îngenuncheazã la picioarele Sale si Îl roagã umili sã-i lase sã rãmânã lângã El, unde puteau asculta cuvintele Sale. Însã Isus îi îndeamnã sã meargã acasã si sã spunã ce lucruri mari a fãcut Domnul pentru ei.

Iatã o lucrare pe care o au de fãcut - sã meargã într-un cãmin pãgân si sã spunã despre binecuvântãrile pe care le-au primit de la Isus. Le este greu sã fie despãrtiti de Mântuitorul lor. Mari dificultãti îi vor împovãra când se vor alãtura consãtenilor lor pãgâni. Iar îndelunga lor izolare de societate se pare cã i-a descalificat pentru aceastã lucrare. Însã, de îndatã ce El le aratã care este sarcina lor, ei sunt gata sã se supunã. 

Ei nu numai cã au spus despre Isus familiilor lor si vecinilor, dar au bãtut cu piciorul întregul Decapole, vestind pretutindeni puterea Sa de a mântui si descriind cum au fost eliberati de demoni. 

Desi oamenii din Gherghesa nu-L primiserã pe Isus, El nu i-a lãsat în întunericul ales de ei. Când L-au rugat sã plece de la ei, nu auziserã cuvintele Sale. Erau în necunostintã de ceea ce respingeau. De aceea, El a trimis lumina cãtre ei, prin aceia pe care nu ar fi refuzat sã-i asculte. 

Provocând nimicirea porcilor, Satana avea în plan sã-i îndepãrteze pe oameni de Mântuitorul si sã împiedice predicarea Evangheliei în acea regiune. Însã, chiar aceastã întâmplare a ridicat întregul tinut în picioare, asa cum nimic altceva n-ar fi reusit s-o facã, si le-a atras atentia asupra lui Hristos. Desi Hristos plecase, oamenii pe care îi vindecase rãmãseserã ca martori ai puterii Lui. Cei care fuseserã unelte ale printului întunericului au devenit canale de luminã, mesageri ai Fiului lui Dumnezeu. Când Isus S-a reîntors în Decapole, oamenii s-au adunat în numãr mare în jurul Sãu si, timp de trei zile, mii de persoane din toate tinuturile învecinate au auzit solia mântuirii. 

Cei doi fosti demonizati au fost primii misionari pe care i-a trimis Hristos sã predice Evanghelia în tinutul Decapole. Acesti oameni ascultaserã cuvintele Sale numai un scurt timp. Urechile lor nu mai auziserã vreodatã vreo predicã de pe buzele Sale. Ei nu puteau instrui poporul asa cum puteau s-o facã ucenicii, care fuseserã zilnic cu Hristos. Dar erau în stare sã spunã ceea ce stiau; ceea ce vãzuserã, auziserã si simtiserã ei însisi cu privire la puterea Mântuitorului. Acesta este un lucru pe care îl poate face orice persoanã a cãrei inimã a fost atinsã de harul lui Dumnezeu. Acesta este tipul de martor pe care îl cheamã Domnul nostru si din lipsa cãruia lumea piere. 

Evanghelia trebuie sã fie prezentatã nu ca o teorie lipsitã de viatã, ci ca o fortã vie, capabilã sã schimbe viata. Dumnezeu doreste ca slujitorii Sãi sã dea mãrturie despre faptul cã, prin harul Sãu, oamenii pot avea un caracter asemenea lui Hristos si se pot bucura în siguranta marii Sale iubiri. El vrea ca noi sã dãm mãrturie despre faptul cã nu va putea fi satisfãcut pânã când toti cei ce vor accepta mântuirea nu sunt refãcuti si repusi în privilegiile lor sfinte ca fii si fiice ale Sale. 

El îi acceptã cu bucurie chiar si pe aceia ale cãror cãi au fost jignitoare în cel mai înalt grad înaintea Sa. Când ei se cãiesc, El le dã Spiritul Sãu divin si îi trimite în tabãra celor neloiali Lui, pentru a vesti îndurarea Sa. Suflete care au fost degradate pânã la starea de instrumente ale lui Satana sunt totusi, prin puterea lui Hristos, transformate în mesageri ai dreptãtii si sunt trimise pentru a spune ce lucruri mari a fãcut Domnul pentru ele si cum a avut milã fatã de ele.

PE TINE TE VOI LÃUDA FÃRÃ ÎNCETARE" 

Dupã ce femeia din Capernaum fusese vindecatã prin atingerea credintei, Isus a vrut ca ea sã recunoascã binecuvântarea pe care o primise. Darurile pe care le oferã Evanghelia nu trebuie sã fie însusite prin furt si nici nu trebuie sã ne bucurãm de ele în tainã. 

"Voi Îmi sunteti martori", zice Domnul, "cã Eu sunt Dumnezeu." (Isaia 43,12). 

Mãrturisirea noastrã despre credinciosia Sa este mijlocul ales de Cer pentru dezvãluirea lui Hristos lumii. Noi trebuie sã recunoastem harul Sãu asa cum este fãcut cunoscut prin oamenii sfinti din vechime; însã lucrul care va fi cel mai eficient este mãrturia venitã din propria noastrã experientã. Suntem martori ai lui Dumnezeu în mãsura în care descoperim în noi însine lucrarea unei puteri de sorginte divinã. Fiecare individ are o viatã deosebitã de a tuturor celorlalti si o experientã care diferã în mod radical de a lor. Dumnezeu doreste ca lauda noastrã sã se înalte cãtre El, purtând amprenta specificã a personalitãtii noastre. Aceste pretioase recunoasteri spre lauda slavei harului Sãu, când sunt sprijinite de o viatã asemãnãtoare cu a lui Hristos, au o putere irezistibilã, care lucreazã pentru salvarea de suflete. 

Este spre propriul nostru câstig sã pãstrãm în memorie amintirea nealteratã a fiecãrui dar al lui Dumnezeu. Prin acest mijloc, credinta este întãritã sã cearã si sã primeascã mai mult si mai mult. Existã încurajare mai mare pentru noi în cea mai mãruntã dintre binecuvântãrile pe care le primim noi însine de la Dumnezeu decât în toate relatãrile pe care le putem citi despre credinta si experienta altora. Sufletul care rãspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grãdinã udatã. Sãnãtatea îi va înflori cu repeziciune; lumina lui va rãsãri în întuneric, iar slava Domnului se va vedea asupra lui.

Cum voi rãsplãti Domnului toate binefacerile Lui fatã de mine? Voi înãlta paharul izbãvirilor si voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruintele fãcute Domnului în fata întregului Sãu popor. (Psalm 116,12-14) 

Voi cânta Domnului cât voi trãi, voi lãuda pe Dumnezeul meu cât voi fi. Fie plãcute Lui cuvintele mele! Mã bucur de Domnul. (Psalm 104,33.34) 

Cine va putea spune isprãvile mãrete ale Domnului? Cine va putea vesti lauda Lui? (Psalm 106,2) 

Lãudati pe Domnul, chemati Numele Lui! Faceti cunoscut printre popoare isprãvile Lui! Cântati, cântati în cinstea Lui. (Psalm 105,1.2). 

Vorbiti despre toate minunile Lui! Fãliti-vã cu Numele Lui cel sfânt! Sã se bucure inima celor ce cautã pe Domnul!" (Psalm 105,2.3) 

Fiindcã bunãtatea Ta pretuieste mai mult decât viata, de aceea buzele mele cântã laudele Tale (...) Mi se saturã sufletul ca de niste bucate grase si miezoase si gura mea Te laudã cu strigãte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în asternutul meu si când mã gândesc la Tine în timpul priveghiurilor noptii. Cãci Tu esti ajutorul meu, si sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. (Psalm 63,3-7) 

Mã încred în Dumnezeu si nu mã tem de nimic: Ce pot sã-mi facã niste oameni? Dumnezeule, trebuie sã împlinesc juruintele pe care si le-am fãcut; Îti voi aduce jertfe de multumire. Cãci mi-ai izbãvit sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cãdere, ca sã umblu înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii. (Psalm 56,11-13) 

Sfântul lui Israel! Când Te voi lãuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbãvit; si limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta (...) Cãci Tu esti nãdejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mã încred din tineretea mea. (...) Pe Tine Te laud fãrã încetare. (Psalm 71,22-24.5.6) 

Din neam în neam Îti voi pomeni Numele: de aceea în veci de veci Te vor lãuda popoarele. (Psalm 45,17) 

"FÃRÃ PLATÃ ATI PRIMIT, FÃRÃ PLATÃ SÃ DATI." 

Invitatia Evangheliei nu trebuie îngustatã si prezentatã numai câtorva alesi, care, credem noi, ne onoreazã dacã o acceptã. Solia trebuie vestitã tuturor. Când Dumnezeu Îsi binecuvânteazã copiii, n-o face doar pentru propriul lor bine, ci si pentru binele lumii. Când El Îsi revarsã darurile asupra noastrã, aceasta este pentru ca noi sã le putem înmulti, dãruindu-le si altora. 

Femeia din Samaria care a vorbit cu Isus la fântâna lui Iacov abia-L gãsise pe Mântuitorul, cã a si adus pe altii la El. Ea s-a dovedit o misionarã mai eficientã decât propriii Sãi ucenici. Acestia n-au vãzut nimic în Samaria care sã fie un semn cã aici se deschidea un câmp promitãtor. Gândurile lor erau fixate asupra unei mari lucrãri, care avea sã fie înfãptuitã în viitor. Ei n-au vãzut cã tocmai în jurul lor era o recoltã de cules. Însã, prin femeia pe care ei au dispretuit-o, o cetate întreagã a fost adusã în ascultare de Isus. Ea a dus de îndatã lumina concetãtenilor ei.

Aceastã femeie reprezintã lucrarea unei credinte practice în Hristos. Orice ucenic sincer se naste în Împãrãtia lui Dumnezeu ca misionar. Nici nu apucã sã-L cunoascã bine pe Mântuitorul, cã doreste sã le facã si altora cunostintã cu El. Adevãrul mântuitor si sfintitor nu poate fi închis în inima lui. Cel care bea din apa vie devine un izvor al vietii. Cel ce primeste devine un dãtãtor. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în desert, tâsnind pentru a-i înviora pe toti si fãcându-i pe cei ce sunt gata sã piarã dornici sã bea din apa vietii. Fãcând aceastã lucrare, este primitã o binecuvântare mai mare decât dacã am lucra doar spre folosul nostru personal. Lucrând pentru a rãspândi vestile bune ale mântuirii, suntem adusi aproape de Mântuitorul. 

Despre cei ce primesc harul Sãu, Domnul spune: "Le voi face, pe ele si împrejurimile dealului Meu, o pricinã de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, si aceasta va fi o ploaie binecuvântatã!" (Ezechiel 34,26).

"În ziua de pe urmã, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare si a strigat: 'Dacã înseteazã cineva, sã vinã la Mine si sã bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apã vie, cum zice Scriptura'" (Ioan 7,37.38). 

Cei ce primesc trebuie sã le facã parte si altora. Din toate pãrtile vin strigãte de ajutor. Dumnezeu îi cheamã pe oameni sã le slujeascã semenilor lor cu bucurie. Trebuie câstigate coroane nemuritoare; Împãrãtia cerurilor trebuie dobânditã; lumea, care piere în necunostintã, trebuie luminatã. 

"Nu ziceti voi cã mai sunt patru luni pânã la seceris? Iatã, Eu vã spun: Ridicati-vã ochii si priviti holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceris. Cine secerã, primeste o platã si strânge roadã pentru viata vesnicã" (Ioan 4,35.36). 

Suie-te pe un munte înalt, ca sã vestesti Sionului vestea cea bunã; înaltã-ti glasul cu putere, ca sã vestesti Ierusalimului vestea cea bunã; înaltã-ti glasul, nu te teme, si spune cetãtilor lui Iuda: "Iatã Dumnezeul vostru!" (Isaia 40, 9)

Timp de trei ani au avut ucenicii înainte exemplul minunat al lui Isus. Zi de zi au umblat si au vorbit cu El, auzind cuvintele Sale de înviorare adresate celor obositi si împovãrati si vãzând manifestãrile puterii Lui în folosul celor bolnavi si nãpãstuiti. Când a sosit timpul sã-i lase, El le-a dat har si putere pentru ca ei sã ducã mai departe lucrarea Sa, în Numele Lui. Trebuia ca ei sã împrãstie pretutindeni lumina Evangheliei Sale de iubire si vindecare. Iar Mântuitorul a fãgãduit cã prezenta Sa îi va însoti întotdeauna. Prin Duhul Sfânt, El avea sã fie chiar mai aproape de ei ca atunci când umbla în mod vizibil printre oameni. 

Lucrarea pe care au fãcut-o ucenicii trebuie s-o facem si noi. Fiecare crestin trebuie sã fie un misionar. Trebuie sã slujim cu simpatie si compasiune celor ce au nevoie de ajutor, cãutând cu o seriozitate lipsitã de egoism sã usurãm necazurile omenirii suferinde. 

Toti pot gãsi ceva de fãcut. Nimeni nu trebuie sã simtã cã nu existã nici un loc în care poate lucra pentru Hristos. Mântuitorul Se identificã pe Sine cu fiecare copil al omenirii. Pentru ca noi sã putem deveni membri ai familiei ceresti, El a devenit membru al familiei omenesti. El este Fiul omului si astfel este frate cu fiecare fiu si fiicã a lui Adam. Urmasii Sãi nu trebuie sã se simtã izolati de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea tesãturã a omenirii, iar cerul îi priveste ca fiind frati atât cu cei pãcãtosi, cât si cu sfintii. 

Milioane si milioane de fiinte omenesti, aflate în boalã, în ignorantã si pãcat, nici mãcar n-au auzit de dragostea lui Hristos pentru ei. Dacã s-ar inversa rolurile, ei trecând în locul nostru si noi în locul lor, ce-am dori ca ei sã facã pentru noi? Ei bine, atât cât putem, trebuie sã facem toate aceste lucruri pentru ei. Regula de viatã a lui Hristos, dupã care fiecare dintre noi va trebui sã stea în picioare sau sã cadã, la judecatã, este: "Tot ce voiti sã vã facã vouã oamenii, faceti-le si voi la fel" (Matei 7,12).

Prin tot ceea ce a constituit un avantaj al nostru fatã de altul - fie cã acesta a fost educatia si rafinamentul, nobletea caracterului, instruirea crestinã, experienta religioasã - suntem datori celor mai putin favorizati; si, atât cât stã în puterea noastrã, avem îndatorirea de a le sluji. Dacã suntem puternici, trebuie sã ridicãm mâinile celor slabi. 

Îngeri slãviti care privesc întotdeauna fata Tatãlui din ceruri gãsesc bucurie în slujirea micutilor Sãi. Îngerii sunt mereu prezenti acolo unde este cel mai mult nevoie de ajutorul lor, împreunã cu cei care au de dus cele mai grele bãtãlii împotriva eului si ale cãror anturaje sunt cele mai descurajante. Într-un mod deosebit, în sarcina lor se aflã suflete slabe si tremurãtoare, care au multe trãsãturi inadmisibile de caracter. Ceea ce ar fi privit de inimile egoiste ca fiind o lucrare umilitoare, si anume slujirea celor care sunt jalnici si în toate privintele inferiori în caracter, este lucrarea fiintelor fãrã pãcat din curtile ceresti. 

Isus nu a considerat cerul ca fiind un loc vrednic de dorit, atâta vreme cât noi eram pierduti. El a pãrãsit curtile ceresti pentru o viatã plinã de batjocuri si insulte si pentru o moarte de rusine. El, Cel bogat în comorile nepretuite ale cerului, a devenit sãrac, pentru ca, prin sãrãcia Sa, noi sã putem fi bogati. Trebuie sã înaintãm pe poteca pe care a umblat El. 

Cel care devine un copil al lui Dumnezeu ar trebui ca de atunci înainte sã se priveascã pe sine ca fiind o verigã în lantul coborât pentru a mântui lumea, una cu Hristos în planul Sãu plin de îndurare, înaintând cu El pentru a-i cãuta si salva pe cei pierduti. 

Multi au impresia cã ar fi un înalt privilegiu acela de a vizita tinuturile unde a trãit Isus pe pãmânt, de a umbla pe acolo pe unde a trecut El, de a contempla lacul pe tãrmul cãruia Îi plãcea mult sã dea învãtãturã, dealurile si vãile asupra cãrora se odihneau adesea privirile Sale. Însã n-avem nevoie sã mergem la Nazaret, la Capernaum sau în Betania pentru a umbla pe urmele pasilor lui Isus. Vom gãsi urmele Sale de pasi lângã patul bolnavului, în cocioabele sãrãciei, pe strãzile aglomerate ale marilor orase si în orice loc în care existã inimi omenesti care au nevoie de consolare. 

Avem datoria de a-i hrãni pe cei înfometati, de a-i îmbrãca pe cei goi si de a-i mângâia pe cei suferinzi si nãpãstuiti. Avem datoria de a sluji celor disperati si de a insufla sperantã celor deznãdãjduiti. 

Iubirea lui Hristos, manifestatã în slujire dezinteresatã, va fi mult mai eficientã în îndreptarea rãufãcãtorului decât sabia sau curtea justitiei. Acestea sunt necesare pentru a bãga groaza în cãlcãtorul legii, însã misionarul iubitor poate face mai mult de-atât. Adesea, inima care se întãreste sub influenta reprosurilor se va topi sub aceea a iubirii lui Hristos. 

Misionarul nu numai cã va putea sã vindece maladii fizice, dar va reusi sã-l conducã pe pãcãtos la marele Medic, care poate curãta sufletul de lepra pãcatului. Prin robii Sãi, Dumnezeu intentioneazã ca cei bolnavi, cei nenorociti si cei posedati de spirite rele sã audã glasul Sãu. Prin agentii Sãi umani, El doreste sã fie un mângâietor cum n-a mai cunoscut lumea. 

Mântuitorul Si-a dat pretioasa Sa viatã pentru a întemeia o bisericã în stare sã le slujeascã celor suferinzi, celor întristati si celor ispititi. Unii credinciosi pot fi sãraci, needucati si necunoscuti; cu toate acestea, ei pot face o lucrare, în cãmin, în comunitate si chiar în alte tãri, ale cãrei rezultate se vor mãsura cu etalonul vesniciei. 

Pentru urmasii de astãzi ai lui Hristos, la fel ca si pentru primii ucenici, sunt rostite aceste cuvinte: 

"Toatã puterea Mi-a fost datã în cer si pe pãmânt. Duceti-vã si faceti ucenici din toate popoarele". "Duceti-vã în toatã lumea si predicati Evanghelia la orice fãpturã" (Matei 28,18.19; Marcu 16,15). 

Fãgãduinta prezentei Sale este si pentru noi: "Si iatã, Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului" (Matei 28,20). 

Astãzi, nu mai existã multimi care sã se adune în locurile pustii pentru a-L vedea si auzi pe Isus. Glasul Sãu nu Se face auzit pe strãzile aglomerate. Nu se mai aud strigãte la margine de drum: "Trece Isus din Nazaret!" (Luca 18,37) Si totusi, acest cuvânt este valabil si astãzi. Hristos umblã nevãzut pe strãzile noastre. Cu solii ale îndurãrii, El ne viziteazã familiile. El asteaptã sã coopereze cu toti cei care cautã sã slujeascã în Numele Sãu. El Se aflã în mijlocul nostru pentru a vindeca si a binecuvânta, dacã vrem sã Îl primim. 

"Asa vorbeste mai departe Domnul: 'La vremea îndurãrii Te voi asculta si în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi pãzi si Te voi pune sã faci legãmânt cu poporul, sã ridici tara si sã împarti mostenirile pustiite; sã spui prinsilor de rãzboi «Iesiti!» si celor ce sunt în întuneric: «Arãtati-vã!»" (Isaia 49,8.9)

Ce frumoase sunt pe munti picioarele celui ce aduce vesti bune, care vesteste pacea, picioarele celui ce aduce vesti bune, care vesteste mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: "Dumnezeul tãu împãrãteste!" (Isaia 52,7) 

Izbucniti cu toate în strigãte de bucurie, dãrâmãturi ale Ierusalimului! Cãci Domnul mângâie pe poporul Sãu (...) Domnul Îsi descoperã bratul Sãu cel sfânt înaintea tuturor neamurilor; si toate marginile pãmântului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru. (vers. 9,10) 

SUS

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA