Cu natura si cu Dumnezeu
În văile înverzite, în pădure, pe povârnisurile muntilor, Isus stabilea legătura cu Tatăl Său ceresc.
Pe pământ, viata Mântuitorului era o viată de comuniune cu natura si cu Dumnezeu. În această comuniune, El ne-a descoperit secretul unei vieti puternice.
Isus era un lucrător constant, serios. N-a trăit vreodată printre oameni un altul atât de îngreunat de răspunderi. Nici-odată n-a trăit un altul care să fi purtat povara atât de grea a suferintei si păcatului lumii. Niciodată un altul n-a mai trudit cu un zel atât de mistuitor pentru binele oamenilor. Cu toate acestea, viata Sa era o viată sănătoasă. El era reprezentat de mielul de jertfă atât fizic, cât si spiritual, "fără cusur si fără pată" (1 Petru 1,19). Atât trupeste, cât si sufleteste, El era un exemplu a ceea ce intentiona Dumnezeu ca toti oamenii să fie prin ascultare de legile Sale.
Când oamenii priveau la Isus, ei vedeau o fată în care se contopeau compasiunea divină cu puterea constientă. El părea să fie învăluit de o atmosferă a vietii spirituale. Cu toate că purtarea Sa era blândă si plină de modestie, El făcea asupra oamenilor o impresie care le dădea simtământul unei puteri ascunse, si totusi care nu putea fi întru totul acoperită.
În timpul lucrării Sale, El a fost urmărit neîncetat de oameni vicleni si ipocriti, care atentau la viata Sa. Iscoadele se aflau pe urmele Sale, atente la cuvintele Lui, pentru a găsi vreo împrejurare care să-I fie potrivnică. Cele mai pătrunzătoare si mai educate minti ale neamului căutau să-L înfrângă în polemică. Însă n-au reusit niciodată să obtină vreun avantaj. Au fost nevoiti să părăsească câmpul de luptă zăpăciti si făcuti de rusine de către umilul Învătător din Galilea. Învătătura lui Hristos avea o prospetime si o putere cum nu mai cunoscuseră oamenii până atunci. Până si vrăjmasii Săi erau constrânsi să mărturisească: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" (Ioan 7,46).
Copilăria lui Isus, petrecută în sărăcie, nu fusese stricată de către obiceiurile omenesti ale unui veac corupt. Lucrând la masa de tâmplărie, purtând poverile vietii de familie, învătând lectiile ascultării si trudei, Îsi găsea momentele de recreere în mijlocul scenelor din natură, strângând cunostinte în timp ce căuta să înteleagă tainele naturii. El studia Cuvântul lui Dumnezeu, iar ceasurile de cea mai adâncă fericire erau acelea în care Se putea întoarce de la scenele muncilor Sale, pentru a merge pe câmpuri să mediteze în văile linistite, să fie în comuniune cu Dumnezeu pe povârnisurile muntilor sau printre copacii pădurii. Zorii diminetii Îl găseau adesea în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. El întâmpina lumina diminetii cu glasul numai cântec. Îsi înveselea orele de trudă prin cântări de recunostintă si aducea bucuria cerului celor epuizati de muncă si deprimati.
În timpul lucrării Sale, Isus a trăit într-o mare măsură o viată în aer liber. Călătoriile Sale din loc în loc erau făcute pe jos si multe învătături erau date sub cerul liber. Când îi pregătea pe ucenicii Săi, Se retrăgea adesea din forfota cetătii în linistea de pe câmp, căci aceste locuri se armonizau mai bine cu lectiile despre simplitate, credintă si dăruire de sine pe care voia să li le predea. La adăpostul copacilor de pe povârnisul muntelui, la numai câtiva pasi de marea Galileii, aici au fost chemati la apostolat cei doisprezece si aici s-a desfăsurat predica de pe munte.
Lui Isus Îi plăcea mult să adune poporul în jurul Său sub cerul albastru, pe vreo coastă înverzită de deal sau pe tărmul de lângă lac. Aici, înconjurat de lucrările propriei Sale creatii, El putea să le abată mintile de la ceea ce era artificial la cele naturale. În cresterea si evolutia naturii erau descoperite principiile împărătiei Sale. Când îsi ridicau ochii către muntii lui Dumnezeu si priveau minunatele lucrări ale mâinii Sale, oamenii puteau învăta lectii pretioase despre adevărul divin. În zilele ce urmau să vină, lectiile Învătătorului divin aveau să le fie repetate de lucrurile din natură. Mintea avea să fie înăltată si inima avea să găsească odihnă.
Ucenicii care I se alăturaseră în lucrarea Sa erau adesea lăsati de Isus ca o perioadă de timp să îsi poată vizita cămine-le si să se odihnească; însă eforturile lor de a-L distrage de la lucrările Sale grele erau în zadar. El slujea tot timpul zilei multimilor care veneau la El si, pe înserat sau dimineata de-vreme, Se ducea în sanctuarul muntilor, pentru a avea comuniune cu Tatăl Său.
Nu o dată, lucrarea Sa neîncetată si conflictul cu dusmănia si învătăturile eronate ale rabinilor Îl lăsau atât de stors de puteri, încât mama si fratii Săi - si chiar ucenicii Lui - se temeau că Îsi va pierde viata. Dar când Se întorcea de la orele de rugăciune care încheiau ziua cea plină de trudă, ei observau expresia de pace de pe fata Sa, prospetimea, viata si puterea care păreau să inunde întreaga Sa fiintă. De la ceasurile petrecute doar cu Dumnezeu, El Se întorcea dimineată de dimineată ca să aducă oamenilor lumina cerului.
Imediat după ce s-au întors din prima lor călătorie misio-nară, Isus i-a îndemnat pe ucenicii Săi: Veniti aici deoparte si odihniti-vă un timp. Ucenicii se întorseseră plini de bucuria succesului pe care-l repurtaseră ca vestitori ai Evangheliei, când vestea că Ioan Botezătorul a murit de mâna lui Irod a ajuns până la ei. Aceasta a provocat o întristare si o dezamăgire amară. Isus stia că, lăsându-l pe Botezător să moară în temnită, pusese la grea încercare credinta ucenicilor. El privi cu blândete plină de milă la fetele lor întristate, acoperite de lacrimi. Lacrimi erau si în ochii si glasul Său când a spus: "Veniti singuri la o parte, într-un loc pustiu, si odihniti-vă putin" (Marcu 6,31).
Lângă Betsaida, la capătul nordic al mării Galileii, era o regiune singuratică, frumoasă prin verdeata proaspătă a primăverii, care oferea un binevenit loc în care se puteau retrage, Isus si ucenicii Săi. Către acest loc s-au îndreptat, mergând cu barca de-a curmezisul lacului. Aici, ei se puteau odihni, departe de zgomotul multimii. Aici, ucenicii puteau asculta cuvintele lui Hristos fără a fi deranjati de ripostele si acuzatiile fariseilor. Aici, ei sperau să se bucure de un scurt timp de părtăsie în compania Domnului lor.
Isus a petrecut numai putin timp singur cu iubitii Săi, dar cât de pretioase au fost acele câteva momente! Ei au vorbit despre lucrarea Evangheliei si despre posibilitatea de a face ca munca lor să fie mai eficientă în ce priveste abordarea oamenilor. Pe măsură ce Isus descoperea înaintea lor comorile adevărului, ei erau umpluti cu putere divină si insuflati cu nădejde si curaj.
Însă, curând, multimile L-au căutat din nou. Presupunând că Se dusese în locul în care Se retrăgea de obicei, poporul L-a urmat acolo. Speranta de a câstiga măcar o oră de odihnă Îi fusese zădărnicită. Dar, în adâncurile inimii Sale curate, simtitoare, bunul Păstor nu avea decât dragoste si milă pentru aceste suflete nelinistite si însetate. El a slujit toată ziua nevoilor lor si, spre seară, le-a dat drumul să meargă pe la casele lor si să se odihnească.
În viata Sa închinată în întregime bunăstării celorlalti, Mântuitorul a găsit că este necesar să Se întoarcă de la activitatea neîncetată si de la legătura cu nevoile omenesti, pentru a căuta un loc retras, unde să aibă o comuniune netulburată cu Tatăl Său. În timp ce multimea care Îl urmase pleacă, El Se duce pe munte si acolo Îsi pune tot sufletul în rugăciunea pentru acesti oameni suferinzi, păcătosi si nevoiasi.
Când le-a spus ucenicilor Săi că secerisul este mare si că lucrătorii sunt putini, Isus nu i-a constrâns să lucreze neîncetat, ci i-a îndemnat: "Rugati dar pe Domnul secerisului să scoată lucrători la secerisul Lui" (Mat. 9,38). Lucrătorilor Săi de astăzi, epuizati din pricina eforturilor lor, le spune aceste cuvinte pline de compătimire, întocmai ca si primilor Săi ucenici: "Veniti singuri la o parte (...) si odihniti-vă putin".
Toti cei care sunt învătati de Dumnezeu au nevoie de ora linistită de comuniune cu propriile lor inimi, cu natura si cu Dumnezeu. În ei trebuie să fie descoperită o viată care nu este în armonie cu lumea, cu obiceiurile sau cu practicile ei; si ei au nevoie de o experientă personală în obtinerea unei cunoasteri a vointei lui Dumnezeu. Trebuie să-L auzim în mod individual adresându-Se inimii. Când orice alt glas este redus la tăcere si asteptăm în liniste înaintea Sa, tăcerea sufletului scoate si mai mult în evidentă glasul lui Dumnezeu. El ne porunceste: "Stati linistiti si să stiti că Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 46,10). Aceasta este pregătirea eficientă pentru orice lucrare pentru Dumnezeu. În mijlocul unei multimi grăbite si al încordării în activitătile presante ale vietii, cel care este împrospătat astfel va fi învăluit de o atmosferă de lumină si pace. El va primi o nouă provizie de tărie fizică si mintală. Viata Sa va răspândi un miros plăcut si va da pe fată o putere divină care va ajunge la inimile oamenilor.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
