| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
ISUS, MARELE MEDIC
"Domnul M-a uns să aduc vesti bune celor nenorociti; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc slobozenia si prinsilor de război izbăvirea." (Isaia 61,1)
"Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujeste." Luca 22,27
Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit trebuintelor omului. "El a luat asupra Lui neputintele noastre si a purtat bolile noastre" pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii (Matei 8,17). El a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii si a păcatului. Era misiunea Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da sănătate, pace si desăvârsire a caracterului.
Împrejurările si nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate si nici unul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la El se revărsa un suvoi de putere vindecătoare si oamenii erau întregiti trupeste, mintal si spiritual.
Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată conditionată de timp sau loc. Compasiunea Sa nu cunostea limite. Lucrarea Sa de vindecare si predicare era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire suficient de încăpătoare ca să primească multimile care se înghesuiau spre El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe drumurile bătute de drumeti, fie pe malul mării, fie în sinagogi si în oricare alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oras, în fiecare orăsel, în fiecare sat prin care trecea, El Îsi punea mâinile asupra celor bolnavi si îi vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia, asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor care veneau la El; seara, atentia Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să trudească pentru o plată de mizerie, necesară sustinerii familiilor lor. Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El stia că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în principiile si idealurile neamului omenesc. Aceasta era povara sufletului Său si nimeni nu putea întelege ce greutate apăsa asupra Lui. Din copilărie, tinerete si până la maturitate, El a umblat singur. Cu toate acestea, atmosfera cerului Îl însotea. Zi de zi întâlnea încercări si ispite; zi de zi era adus în contact cu răul si era martorul puterii pe care acesta o avea asupra acelora pe care El căuta să-i binecuvânteze si să-i mântuiască. Totusi, n-a dat gres si nici nu S-a descurajat.
În toate lucrurile, Si-a adus dorintele într-o dependentă strictă de misiunea Sa. El Si-a slăvit viata, supunând vointei Tatălui Său tot ceea ce tinea de ea. Când era tânăr, mama Sa, găsindu-L în scoala rabinilor, a zis: "Fiule, pentru ce Te-ai purtat asa cu noi?" El a răspuns - si răspunsul Său este ideea fundamentală a lucrării vietii Sale: "De ce M-ati căutat? Oare nu stiati că trebuie să fiu în cele* ale Tatălui Meu?" (Luca 2, 48.49)
Viata Sa a fost o jertfire neîncetată. El nu a avut un cămin în această lume, în afară de acela pe care bunătatea prietenilor I-l punea la dispozitie, Lui, ca drumet. El a venit să ducă, în locul nostru, traiul celui mai sărac si să umble si să lucreze printre cei suferinzi si nevoiasi. Nerecunoscut si neonorat, El a umblat fără încetare în mijlocul oamenilor pentru care făcuse atât de mult.
El era întotdeauna răbdător si voios, iar cei loviti de nenorocire Îl întâmpinau ca pe un mesager al vietii si al păcii. El a văzut nevoile bărbatilor si femeilor, copiilor si tinerilor si tuturor le-a făcut invitatia: "Veniti la Mine!"
În timpul lucrării Sale, Isus a petrecut mai mult timp vindecând bolnavii decât predicând. Minunile Sale mărturiseau în favoarea adevărului din cuvintele Lui, că nu a venit să distrugă, ci să mântuiască. Oriunde mergea, vestea îndurării Sale se răspândea înaintea Lui. Pe unde trecuse, cei ce constituiseră obiectul compasiunii Sale se bucurau de sănătate, făcând uz de noile lor puteri dobândite. În jurul lor se adunau multimi pentru a auzi din gura lor lucrările pe care le înfăptuise Domnul. Vocea Sa a fost pentru multi primul sunet pe care îl auziseră; Numele Său, primul cuvânt pe care îl spuseseră vreodată; fata Sa, prima pe care o priviseră în viata lor. Cum să nu-L iubească pe Isus si să nu vestească lauda Sa? Trecând prin orase mai mici si mai mari, El era ca un izvor vital, răspândind viată si bucurie.
Tara lui Zabulon si tara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină, si peste cei ce zăceau în tinutul si în umbra mortii a răsărit lumina. (Matei 4,15.16)
Mântuitorul a făcut din fiecare lucrare de vindecare o ocazie pentru a sădi principiile divine în minte si suflet. Acesta era scopul lucrării Sale. El dăruia binecuvântări pământesti pentru a putea pregăti inimile oamenilor să primească Evanghelia harului Său.
Hristos ar fi putut ocupa cel mai înalt loc între învătătorii neamului evreiesc; însă El a preferat mai degrabă să ducă Evanghelia celor săraci. Mergea din loc în loc pentru ca cei aflati la drumul mare si pe cărări lăturalnice să poată auzi cuvintele adevărului. Pe malul mării, la poalele muntelui, pe străzile cetătii, în sinagogă, glasul Său se auzea explicând Scripturile. Adesea, El predica în curtea din afară a Templului, pentru ca Neamurile să poată auzi cuvintele Sale.
Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, si Te voi lua de mână, Te voi păzi si Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoti din temnită pe cei legati, si din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric ... Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povătui pe cărări nestiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, si locurile strâmte în locuri netede: iată ce voi face, si nu-i voi părăsi" (Isaia 42, 6-16)
Învătătura lui Hristos era atât de diferită de explicatiile referitoare la Scriptură date de cărturari si farisei, încât atrăgea atentia norodului. Rabinii se sprijineau pe traditie, pe teoriile si speculatiile omenesti. Deseori, ceea ce oamenii scriseseră si predicaseră despre Scriptură era pus în locul Scripturii însăsi. Subiectul învătăturii lui Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. El venea în întâmpinarea celor care puneau întrebări cu "Stă scris", "Cum spune Scriptura?", "Cum citesti?" Cu fiecare ocazie prin care era stârnit interesul, fie de către prieteni, fie de către vrăjmasi, El prezenta Cuvântul. Cu claritate si putere, El vestea solia Evangheliei. Cuvintele Lui revărsau un torent de lumină asupra învătăturilor patriarhilor si profetilor, iar Scripturile le apăreau oamenilor ca o descoperire nouă. Niciodată mai înainte nu găsiseră ascultătorii Săi în Cuvântul lui Dumnezeu o asemenea profunzime a întelesurilor.
Nu mai fusese vreodată un evanghelist asemenea lui Hristos. El era Maiestatea cerului, însă S-a smerit luând asupră-I natura noastră, pentru a-i întâmpina pe oameni pe terenul lor.
Tuturor oamenilor, bogati si săraci, slobozi si robi, Hristos, Solul legământului, le-a adus vestea mântuirii. Faima Sa ca mare Vindecător s-a răspândit în toată Palestina. Cei bolnavi veneau în locurile pe unde avea El să treacă pentru a-I putea cere ajutorul. Tot acolo veneau si multi care erau dornici să-I audă cuvintele si să primească o atingere a mâinii Sale. Astfel, El mergea din cetate în cetate, din orăsel în orăsel, predicând Evanghelia si videcându-i pe cei bolnavi - Împăratul slavei în vesmântul umil al omenescului.
El participa la marile sărbători anuale ale natiunii si vorbea multimii absorbite de ceremonialurile exterioare despre lucrurile ceresti, aducând vesnicia înaintea ochilor lor. El le-a adus tuturor comori din vistieria întelepciunii. Le-a vorbit într-o manieră atât de simplă, încât nu aveau cum să nu înteleagă. Prin metodele Sale specifice, El i-a ajutat pe toti care se aflau în întristare si necaz. El slujea sufletului bolnav de păcat cu har plin de blândete si amabilitate, aducând vindecare si tărie.
Printul tuturor învătătorilor a căutat o cale de acces către inima oamenilor prin asociatiile de idei cele mai accesibile lor. El prezenta adevărul în asa fel, încât acesta se împletea pentru totdeauna cu cele mai sfinte amintiri si sentimente ale lor. El dădea învătătură într-un fel în care îi făcea să simtă deplina Sa identificare cu interesele si fericirea lor. Instructiunile Lui erau atât de directe, ilustratiile Sale atât de potrivite, cuvintele Lui atât de pline de simpatie si voiosie, încât ascultătorii Săi erau vrăjiti. Simplitatea si sinceritatea cu care se adresa celor nevoiasi sfinteau fiecare cuvânt. Ce viată încărcată a avut! El putea fi văzut zilnic intrând în locuintele umile ale lipsurilor si amărăciunii si aducând sperantă celor lepădati de societate si pace celor deznădăjduiti. Plin de îndurare, cu o inimă blândă, compătimitor, El cutreiera, ridicându-i pe cei aplecati si aducând mângâiere celor întristati. Oriunde mergea, El ducea binecuvântare.
În timp ce slujea celor săraci, Isus medita de asemenea si asupra modalitătilor de a ajunge la cei bogati. El căuta să facă cunostintă cu fariseul bogat si cultivat, cu evreul nobil si cu conducătorul roman. El accepta invitatiile lor, participa la sărbătorile lor, asculta care erau interesele si preocupările lor, pentru a căpăta acces la inimile lor si a le descoperi bogătiile nepieritoare.
Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vesti bune celor nenorociti: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, si prinsilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, si o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toti cei întristati; să dau celor întristati din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenusă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiti "terebinti ai neprihănirii", "un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui." (Isaia 61,1-3)
Hristos a venit în această lume pentru a arăta că, primind putere de sus, omul poate trăi o viată neîntinată. Cu o răbdare neobosită si făcându-Se util, în compătimirea Sa, El venea în întâmpinarea nevoilor oamenilor. Prin atingerea blândă a harului, El izgonea din suflet nelinistea si îndoiala, preschimbând dusmănia în iubire si neîncrederea în încredere.
Putea spune oricui dorea: "Urmează-Mă", iar cel căruia i se adresa se ridica si Îl urma. Vraja atractiei lumii era ruptă. La auzul vocii Sale, spiritul lăcomiei si ambitiei fugea din inimă si oamenii se ridicau eliberati pentru a-L urma pe Mântuitorul.
Hristos nu a acceptat nici o delimitare de ordin national, de rang sau credintă. Cărturarii si fariseii doreau să tragă foloase pe plan local si national de pe urma darurilor cerului si să-i excludă pe ceilalti membri ai familiei lui Dumnezeu, aflati în lume. Însă Hristos a venit ca să surpe orice zid despărtitor. A venit să arate că darul îndurării si iubirii Sale este la fel de neîngrădit ca aerul, ca lumina sau ca ploile care reînviorează pământul.
Viata lui Hristos a întemeiat o religie în care nu există caste, o religie prin care evreii si neamurile, liberi si robi, sunt uniti într-o frătietate de obste, egali înaintea lui Dumnezeu. Nici o ratiune de ordin politic nu-I influenta actiunile. El nu făcea nici o deosebire între apropiati si necunoscuti, între prieteni si dusmani. Ceea ce Îi misca inima era un suflet care înseta după apele vietii.
El nu a trecut pe lângă nici o fiintă umană, considerând-o lipsită de orice valoare, ci a căutat să aplice remediul vindecător în cazul fiecărui suflet. În orice anturaj S-ar fi aflat, El prezenta o lectie potrivită timpului si circumstantelor respective. Fiecare neglijare sau insultare a oamenilor fată de semenii lor nu reusea decât să-L facă si mai constient de nevoia pe care o aveau de întelegerea Sa divino-umană. El căuta să-i inspire cu sperantă chiar si pe cei mai grosolani si mai nepromitători, punând înaintea lor asigurarea că ei pot deveni fără vină si inofensivi, dobândind un asemenea caracter, încât să poată fi în stare să se manifeste ca niste copii ai lui Dumnezeu.
Adesea, El îi întâlnea pe aceia care căzuseră sub stăpânirea lui Satana si care nu aveau nici o putere să se smulgă din capcana lui. Unui astfel de om, descurajat, bolnav, ispitit, căzut, Isus îi adresa cuvinte de milă, pline de blândete, cuvinte de care era nevoie si care puteau fi întelese. Mai întâlnea pe unii care se luptau corp la corp cu vrăjmasul sufletelor. Pe acestia îi încuraja să persevereze, asigurându-i că vor învinge; căci îngeri ai lui Dumnezeu erau de partea lor si aveau să le dea biruinta.
La masa vamesilor, El stătea ca un oaspete onorat, arătând prin simpatia si condescendenta Sa socială că recunostea demnitatea umană; si oamenii doreau cu înfocare să devină vrednici de încrederea Sa. Cuvintele Lui cădeau asupra inimilor lor însetate cu o putere binecuvântată, dătătoare de viată. Erau trezite noi impulsuri si înaintea acestor proscrisi ai societătii se deschidea posibilitatea unei vieti noi.
Desi era evreu, Isus Se amesteca fără ascunzisuri cu samaritenii, netinând cont de obiceiurile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecătilor lor, El accepta ospitalitatea acestui popor dispretuit. Dormea alături de ei sub acoperisurile lor, mânca împreună cu ei la mesele lor - luând din mâncarea pregătită si servită de mâinile lor -, îi învăta pe străzile lor si îi trata cu cea mai mare blândete si amabilitate.
Si, în timp ce atrăgea inimile lor către Sine prin legătura simpatiei omenesti, harul Său divin le aducea mântuirea pe care o respingeau evreii.
Hristos nu a neglijat nici o ocazie de a vesti Evanghelia mântuirii. Ascultati cuvintele Sale minunate către acea femeie din Samaria. El stătea lângă fântâna lui Iacov când a venit femeia să scoată apă. Spre surprinderea ei, El i-a cerut un serviciu. "Dă-Mi să beau", a zis El. Dorea o înghititură de apă rece si voia, de asemenea, să deschidă o cale prin care să-i poată da apa vietii. "'Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?' - Iudeii n-au legături cu Samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis: 'Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine este Cel ce-ti zice: 'Dă-Mi să beau!', tu singură ai fi cerut să bei, si El ti-ar fi dat apă vie.' (...) 'Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăsi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va tâsni în viata vesnică'." (Ioan 4,7-14)
Cât interes a manifestat Hristos numai fată de această femeie! Cât de hotărâte si elocvente au fost cuvintele Sale! Când le-a auzit, femeia si-a lăsat găleata si s-a dus în cetate, spunându-le prietenilor ei: "Veniti să vedeti un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?" Citim mai departe că "multi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus" (vers.29.39). Si cine poate aprecia ce influentă au avut aceste cuvinte pentru salvarea de suflete în anii care au trecut de atunci?
Oriunde se deschid inimile pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învătătură. El le descoperă pe Tatăl si slujirea care este acceptată de Cel ce citeste inima. Pentru acestia, El nu foloseste nici o pildă. El le spune, ca si femeii de la fântână: "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela".
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
