CE CRED ADVENTISII DE ZIUA A SAPTEA ? - CAP.26 MILENIUL SI SFARSITUL PACATULUI

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos cu sfinţii Săi în ceruri, între prima şi a doua înviere. În acest timp, morţii cei nelegiuiţi vor fi judecaţi; pămîntul va fi în totul pustiu, fără fiinţe omeneşti vii, care să-l locuiască, ci ocupat numai de Satana şi îngerii săi. La sfîrşitul mileniului, Domnul Hristos cu sfinţii Săi şi Cetatea cea sfîntă vor coborî din ceruri pe pămînt. Morţii cei nelegiuiţi vor fi atunci înviaţi şi împreună cu Satana şi îngerii lui vor înconjura cetatea; dar foc va coborî de la Dumnezeu şi-i va arde şi va curăţi pămîntul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de păcat şi de păcătoşi.

Capitolul 26

Mileniul si sfârsitul pacatului

În decursul întregii istorii, au existat persoane care au vorbit cu mare elocvenţă despre ororile iadului, expoatînd teama oamenilor într-o încercare de a-i face să se închine lui Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu prezentau ei?

Cum va elimina, în cele din urmă, Dumnezeu răul? Ce se va întîmpla cu Satana? Ce va împiedica păcatul ca să nu-şi mai ridice niciodată capul lui hidos, ameninţător? Cum poate un Dumnezeu drept să fie şi iubitor?

Evenimente la începutul mileniului

În timpul mileniului, perioada de o mie de ani despre care vorbeşte capitolul douăzeci din Apocalipsa, influenţa lui Satana asupra pămîntului va fi restrînsă şi Hristos va domni cu sfinţii Săi (Apoc. 20,1-4).

A doua venire. Apocalipsa 19 şi 20 merg împreună; nu există nici o pauză între aceste capitole. Ele descriu revenirea Domnului Hristos (Apoc. 19,11-21) şi continuă imediat cu mileniul, succesiunea lor arătînd faptul că mileniul începe odată cu revenirea Domnului Hristos.

Apocalipsa prezintă trei puteri care strîng laolaltă naţiunile lumii, ca să se împotrivească lucrării Domnului Hristos şi poporului Său imediat înainte de a doua venire. Acestea sînt un balaur, o fiară şi un profet fals (Apoc. 16,13). Cînd „fiara… împăraţii pămîntului şi oştile lor” se adună pentru a porni război împotriva lui Hristos, la data revenirii Sale, fiara şi profetul mincinos sînt nimiciţi (Apoc. 19,19-20). Ceea ce urmează în capitolul 20, capitol cu privire la mileniu, are de-a face cu soarta celui de al treilea membru al trio-ului demonic, balaurul. El este luat captiv şi aruncat în adînc, unde va rămîne timp de o mie de ani.1

Aşa cum am văzut în capitolul 24, la a doua venire a Domnului Hristos, cînd împărăţiile acestei lumi sînt nimicite, atunci Dumnezeu Îşi va aşeza Împărăţia slavei Sale - o împărăţie ce va dura veşnic (Dan. 2,44). Atunci poporul Său va începe să domnească.

Prima înviere. La a doua venire are loc prima înviere. Cei neprihăniţi, cei „fericiţi şi sfinţi” sînt înviaţi, căci „asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20,6. Vezi şi capitolul 25 al acestei cărţi).

Cei neprihăniţi merg la ceruri. După învierea neprihăniţilor ce au murit, aceştia şi sfinţii ce sînt în viaţă sînt luaţi „să întîmpine pe Domnul în văzduh” (1 Tes. 4, 17). Atunci Domnul Hristos va împlini făgăduinţa pe care El a făcut-o chiar înainte ca să părăsească această lume: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14, 2-3). Isus descrie locul în care El va duce pe urmaşii Săi, ca fiind „multe locaşuri” sau locuinţe (Ioan 14, 2). Isus Se referă aici la Noul Ierusalim, care nu coboară pe acest pămînt pînă la sfîrşitul mileniului. La a doua venire, cînd cei neprihăniţi „întîmpină pe Domnul în văzduh”, destinaţia lor este cerul - şi nu pămîntul, pe care ei tocmai l-au părăsit.2 Domnul Hristos nu-Şi stabileşte - la data aceasta - Împărăţia slavei Sale pe pămînt. El va face aceasta la sfîrşitul mileniului.

Vrăjmaşii lui Hristos sînt nimiciţi. Domnul Hristos a comparat revenirea Sa cu ceea ce s-a întîmplat la potop şi la nimicirea Sodomei şi Gomorei (Mat. 24,37-39; Luca 17,28-30). Comparaţia Sa scoate în evidenţă două lucruri: primul, faptul că nimicirea ce va veni va lua prin surprindere pe cei nelegiuiţi; al doilea, ceea ce a venit a fost „nimicirea” - potopul „i-a luat pe toţi” (Mat. 24,39). Focul şi pucioasa ce a plouat asupra Sodomei „i-a pierdut pe toţi” (Luca 17, 29; vezi Mat. 13, 38-40). La a doua venire, Domnul Hristos va coborî din cer cu oştirea Sa, ca un călăreţ pe un cal alb, al cărui nume este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” şi va lovi naţiunile rebele ale lumii. După ce fiara şi proorocul mincinos vor fi nimiciţi, restul urmaşilor lui Satana vor muri şi nu va exista nici un supravieţuitor, pentru că ei sînt „ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc. 19, 21). 3

Descriind această scenă, Scriptura spune: „Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pămîntului; şi pămîntul va da sîngele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile” (Is. 26, 21).

Pămîntul devine pustiu. Deoarece cei neprihăniţi au fost luaţi la cer spre a fi cu Domnul, iar cei nelegiuiţi au fost nimiciţi la venirea Lui, pămîntul va rămîne pentru un timp fără locuitori. Biblia prevede o asemenea situaţie. Ieremia spunea: „Mă uit la pămînt, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit. Mă uit la munţi şi iată că sînt zguduiţi; şi toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu este nici un om” (Ier. 4,23-25). Ieremia foloseşte terminologia ce se află în Gen. 1,2 „pustiu şi gol”, arătînd că pămîntul va deveni tot aşa de haotic cum a fost la începutul creaţiunii.

Satana este legat. Evenimentele ce au loc în vremea aceasta au fost prefigurate în ritualul ţapului de trimis din Ziua Ispăşirii, din cadrul serviciului sanctuarului din Israel. În Ziua Ispăşirii, marele preot făcea curăţirea sanctuarului cu sîngele ispăşitor al ţapului pentru Domnul. Numai după ce această ispăşire a fost pe deplin adusă la îndeplinire, începea ritualul ce cuprindea pe Azazel, ţapul ce simboliza pe Satana (vezi capitolul 23). Punîndu-şi mîinile pe capul lui, marele preot mărturisea „peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei”, punîndu-le toate „pe capul ţapului” (Lev. 16, 21). Ţapul de trimis era apoi dus în pustie, „într-un pămînt pustiu, nelocuit” (Lev. 16, 22).

Tot la fel, Hristos, în Sanctuarul ceresc, a slujit aplicînd propria Sa jertfă ispăşitoare în folosul poporului Său; la revenirea Sa, El îi va răscumpăra şi le va da viaţa veşnică. Cînd va termina această lucrare de răscumpărare şi de curăţire a sanctuarului ceresc, El va aşeza păcatele poporului Său asupra lui Satana, autorul şi instigatorul răului. În orice caz, nu se poate spune că Satana face ispăşire pentru păcatele credincioşilor. Domnul Hristos a făcut în mod desăvîrşit acest lucru. Dar Satana trebuie să poarte răspunderea pentru toate păcatele la care el i-a împins pe aceia care sînt mîntuiţi. Şi aşa după cum omul care avea însărcinarea aceasta ducea ţapul de trimis într-un pămînt pustiu, nelocuit, tot astfel Dumnezeu va exila pe Satana pe un pămînt pustiu şi nelocuit (vezi capitolul 23 al acestei cărţi). 4

Viziunea lui Ioan cu privire la mileniu înfăţişează, în mod viu, acest exil al lui Satana. El a văzut că, la începutul celor o mie de ani, „balaurul, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana” este pus în lanţuri şi aruncat în „adînc” (Apoc. 20, 2-3). În mod simbolic, aceasta înseamnă sfîrşitul temporar al activităţii lui Satana, de persecutare şi înşelare; „ca să nu mai înşele neamurile, pînă se vor împlini cei o mie de ani” (Apoc. 20, 3).

Termenul folosit de Ioan „adînc” (greceşte abussos) redă în mod potrivit starea pămîntului în acel timp.5 Zdrobit de cele şapte plăgi ce preced imediat revenirea Domnului Hristos (vezi în mod special Apoc. 16,18-21) şi acoperit cu corpurile moarte ale celor nelegiuiţi, pămîntul este o scenă de totală pustiire.

Limitat la acest pămînt, Satana este „legat” printr-un lanţ al împrejurărilor. Deoarece pămîntul este lipsit de orice viaţă umană, Satana nu mai are pe cine să ispitească sau să persecute. El este legat în sensul că n-are nimic de făcut.

ŢSUBTITSUS = Evenimente în timpul mileniului

Hristos în ceruri împreună cu cei mîntuiţi. La a doua venire, Domnul Hristos ia pe urmaşii Săi la cer, în locaşurile pe care El le-a pregătit pentru ei în Noul Ierusalim. Asemenea lui Moise şi israeliţilor, cei răscumpăraţi, plini de recunoştinţă, cîntă un cîntec al eliberării lor, „cîntarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cîntarea Mielului. Şi ziceau: 'Mari şi minunate sînt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sînt căile Tale, Împărate al neamurilor'„ (Apoc. 15,3).

Sfinţii împărăţesc cu Hristos. În timpul mileniului, Dumnezeu va îndeplini făgăduinţa Sa de a da biruitorilor „stăpînire peste Neamuri” (Apoc. 2, 26). Daniel a văzut că, după nimicirea vrăjmaşilor Domnului Hristos, „domnia, stăpînirea şi puterea tuturor împărăţiilor, care sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt” (Dan. 7,27). Aceia pe care Hristos îi ridică din mormînt la prima înviere vor domni cu El timp de o mie de ani (Apoc. 20,4).

Dar în ce sens se poate spune că sfinţii domnesc, dacă ei sînt în ceruri şi toţi cei nelegiuiţi sînt morţi? Domnia lor constă în a participa la o importantă fază a guvernării lui Hristos. 6

Judecarea celor nelegiuiţi. Ioan a văzut că, în timpul mileniului, sfinţii vor fi implicaţi în lucrarea de judecată; el a văzut „nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata” (Apoc. 20, 4). Acesta este timpul judecăţii lui Satana şi a îngerilor lui, despre care ne vorbeşte Scriptura (2 Petru 2, 4; Iuda 6). Este timpul despre care vorbeşte declaraţia lui Pavel că sfinţii vor judeca lumea şi chiar pe îngeri (1 Cor. 6,2-3). 7

Judecata mileniului nu va hotărî cine trebuie să fie mîntuit şi cine să fie pierdut. Dumnezeu ia această hotărîre mai înainte de a doua venire; toţi aceia care n-au fost înviaţi şi luaţi atunci la cer sînt pentru totdeauna pierduţi. Judecata la care participă cei neprihăniţi serveşte scopului de a răspunde oricăror întrebări pe care cei neprihăniţi le-ar avea cu privire la motivul pentru care cei răi sînt pierduţi. Dumnezeu doreşte ca aceia cărora El le-a dat viaţa veşnică să aibă deplină încredere în conducerea Lui, astfel că El le face cunoscut lucrările milei şi dreptăţii Sale.

Imaginează-ţi că te afli în cer şi constaţi că cineva pe care-l iubeşti şi despre care te aşteptai să fie acolo, în mod sigur, nu este. Un astfel de caz te-ar face să pui la îndoială dreptatea lui Dumnezeu şi acest fel de îndoială stă chiar la baza păcatului. Pentru a înlătura pentru totdeauna orice ocazie pentru astfel de îndoieli - şi a se asigura că păcatul nu se va mai ridica niciodată - Dumnezeu dă răspuns acestor întrebări în timpul fazei de re- examinare a judecăţii mileniale.

În această lucrare, cei răscumpăraţi îndeplinesc un rol crucial în marea luptă dintre bine şi rău. „Ei vor confirma, spre satisfacţia lor veşnică, cît de zelos şi răbdător S-a îngrijit Dumnezeu de păcătoşii pierduţi. Ei vor înţelege cu cîtă nepăsare şi încăpăţînare au dispreţuit şi respins păcătoşii iubirea Lui. Ei vor descoperi că păcătoşii cei mai blînzi în aparenţă au nutrit, în mod tainic, mai degrabă egoismul josnic decît să accepte sistemul de valori al Domnului şi Mîntuitorului lor.” 8

Timpul de reflecţie pentru Satana. În timpul mileniului, Satana va suferi enorm. Limitat cu îngerii săi la un pămînt pustiu, el nu va mai putea continua înşelăciunile ce în mod permanent i-au ocupat timpul. El este obligat acum să treacă în revistă rezultatele răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale; el trebuie să mediteze la rolul pe care l-a jucat în lupta dintre bine şi rău. El nu poate decît să privească viitorul cu groază, aşteptîns teribila pedeapsă pe care el trebuie s-o sufere pentru tot răul de care este răspunzător.

Evenimentele de la sfîrşitul mileniului

La sfîrşitul celor o mie de ani, „ceilalţi morţi” - cei nelegiuiţi - vor fi înviaţi, Satana fiind astfel eliberat din inactivitatea ce l-a întemniţat (Apoc. 20,5.7). Înşelînd încă o dată pe cei nelegiuiţi, el îi conduce împotriva taberei „sfinţilor şi a cetăţii prea iubite (Noul Ierusalim)” (Apoc. 20,9), care, împreună cu Hristos, coborîseră de acum din cer.9

Hristos, sfinţii şi cetatea coboară. Domnul Hristos coboară din nou pe pămînt, cu sfinţii şi Noul Ierusalim, pentru două scopuri. El va pune capăt marii lupte, aducînd la îndeplinire judecata milenială, şi va curăţi şi reînnoi pămîntul, astfel încît să poată stabili pe el Împărăţia Sa cea veşnică. Apoi, în cel mai deplin sens al cuvîntului, „Domnul va fi Împărat peste tot pămîntul” (Zah. 14,9).

Captivitatea lui Satana ia sfîrşit. Învierea celor nelegiuiţi la sfîrşitul celor o mie de ani eliberează pe Satana din captivitate „pentru puţină vreme„ (Apoc. 20,3). În ultima sa încercare de sfidare a autorităţii lui Dumnezeu, el va merge „ca să înşele Neamurile, care sînt în cele patru colţuri ale pămîntului” (Apoc. 20, 8). Deoarece cei nelegiuiţi înviază cu acelaşi spirit de răzvrătire pe care ei l-au avut atunci cînd au murit, lucrarea lui nu va fi dificilă.

Atacul asupra cetăţii. În înşelăciunea sa finală, Satana caută să inspire celor nelegiuiţi nădejdea de a captura prin forţă Împărăţia lui Dumnezeu. Strîngînd laolaltă toate împărăţiile lumii, el ia conducerea împotriva cetăţii iubite (Apoc. 20, 8.9).10 „Nelegiuiţii care au refuzat cu încăpăţînare intrarea în cetatea lui Dumnezeu prin meritele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos, sînt hotărîţi acum să cîştige intrarea şi stăpînirea ei, prin asediu şi luptă.” 11

Faptul că cei nelegiuiţi, de îndată ce Dumnezeu le dă din nou viaţă, se întorc împotriva Lui şi încearcă să răstoarne Împărăţia Sa, confirmă hotărîrea luată de El cu privire la soarta lor. În felul acesta, numele şi caracterul Său, pe care Satana a căutat să le pîngărească, vor fi pe deplin îndreptăţite înaintea tuturor. 12

Judecata de la marele tron alb. Ioan arată că, atunci cînd vrăjmaşii lui Dumnezeu au înconjurat cetatea şi sînt gata să o atace, Dumnezeu aşază marele Său tron alb. Acum, cînd întregul neam omenesc se întîlneşte în jurul acestui tron - unii în siguranţă, înăuntrul cetăţii, alţii afară, îngroziţi în prezenţa Judecătorului - Dumnezeu va aduce la îndeplinire ultima fază a judecăţii. Acesta este timpul despre care a vorbit Domnul Hristos atunci cînd a zis că „acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor, cînd veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară” (Luca 13, 28).

Pentru a aduce la îndeplinire această fază executivă a judecăţii, cărţile lui Dumnezeu vor fi deschise. „Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20,12). Apoi, Dumnezeu pronunţă sentinţa de moarte a judecăţii.

De ce a înviat Dumnezeu pe aceşti oameni la viaţă, numai pentru a pune din nou capăt existenţei lor? În timpul mileniului, cei răscumpăraţi au avut ocazia să examineze dreptatea purtării lui Dumnezeu cu fiecare fiinţă inteligentă din Univers. Acum, cei pierduţi, ei înşişi - inclusiv Satana şi îngerii săi - vor recunoaşte dreptatea căilor lui Dumnezeu.

Aici, la această judecată de la marele tron alb, vor fi împlinite cuvintele lui Pavel: „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Rom. 14, 10). Acolo, toate fiinţele create - cele necăzute şi cele căzute, cei mîntuiţi şi cei pierduţi - îşi pleacă genunchii şi mărturisesc că Isus Hristos este Domnul (Filip. 2,10.11. cf. Is. 45,22. 23). Astfel chestiunea dreptăţii lui Dumnezeu va fi pentru totdeauna rezolvată. Aceia care primesc viaţa veşnică vor avea o credinţă nezdruncinată în El. Niciodată păcatul nu va mai tulbura Universul şi nu va mai aduce distrugere asupra locuitorilor lui.

Satana şi păcătoşii nimiciţi. Imediat după ce sentinţa lor de condamnare a fost rostită, Satana şi îngerii săi, cum şi urmaşii lor din neamul omenesc îşi primesc pedeapsa. Ei trebuie să moară de o moarte veşnică. „Din cer s-a pogorît un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20,9). Chiar suprafaţa pămîntului din afara cetăţii pare că se topeşte, devenind un vast lac de foc „din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3,7). Căci ziua „de răzbunare a Domnului” (Is. 34,8), în care El va aduce la îndeplinire „lucrarea Lui ciudată” (Is. 28,21), aceea de a nimici pe vrăjmaşii Săi, a sosit. Ioan spunea: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20, 15). Diavolul şi tovarăşii lui suferă această soartă (Apoc. 20,10).

Contextul întregii Biblii face clar faptul că această „moarte a doua” (Apoc. 21,8), de care suferă cei nelegiuiţi, înseamnă nimicirea lor totală şi definitivă. De unde atunci ideea iadului arzînd veşnic? Un studiu atent arată că Biblia nu învaţă despre un astfel de iad sau loc de tortură.

1. Iadul. Din punct de vedere biblic, iad este „locul şi starea de pedeapsă şi nimicire, printr-un foc veşnic în a doua moarte, a acelora care au lepădat pe Dumnezeu şi mîntuirea oferită prin Isus Hristos”.13

Traducerile Bibliei folosesc cuvîntul „iad” pentru a traduce cuvîntul ebraic şheol şi termenul grecesc hades. Aceşti termeni se referă în general la mormîntul unde morţii - atît cei neprihăniţi, cît şi cei nelegiuiţi - aşteaptă învierea într-o stare de inconştienţă, (vezi cap. 25 al acestei cărţi). Pentru că concepţia de astăzi a iadului diferă atît de mult de ceea ce aceşti termeni, ebraic şi grecesc, implică, un număr de versiuni moderne evită cuvîntul „iad”, transliterînd simplu cuvîntul ebraic sheol şi cel grecesc hades.

În contrast, cuvîntul grecesc geenn, pe care versiunile Noului Testament îl traduc, de asemenea, cu cuvîntul „iad”, denotă un loc îngrozitor de pedeapsă pentru cel nepocăit. În Biblie, deci, „iad” nu are totdeauna aceeaşi însemnătate - şi faptul că nu s-a ţinut seama de această distincţie a dus adesea la mare confuzie.

Geenna, derivă din ebraicul Ge Hinnom, „Valea lui Hinnom” - un defileu îngust în partea de sud a Ierusalimului. Aici, israeliţii au adus la îndeplinire ritualul păgîn al arderii copiilor ca jertfă lui Moloh (2 Cron. 28,3; 33,1.6). Ieremia a profetizat că, datorită acestui păcat, Domnul va face valea o „Vale a măcelului”, unde corpurile moarte ale israeliţilor vor fi îngropate pînă ce nu va mai fi loc pentru ele. Corpurile care rămîneau aveau să fie „hrana păsărilor cerului” (Ier. 7,32. 33; 19,6; Is. 30,33). Profeţia lui Ieremia a făcut, fără îndoială, pe israeliţi să considere Ge Hinnom ca un loc al judecăţii celor nelegiuiţi, o urîciune, un loc al pedepsei şi ruşinii.14 Mai tîrziu, tradiţia rabinică l-a considerat un loc pentru arderea hoiturilor şi gunoaielor.

Isus a folosit focul Hinomului ca o reprezentare a focului iadului (Mat. 5, 22; 18, 9). Astfel că focul Hinomului a simbolizat „focul consumator al judecăţii de pe urmă”. El a declarat că aceasta era o experienţă de după moarte (Luca 12,5) şi că iadul va nimici atît corpul, cît şi sufletul (Mat. 10,28).

Care este natura focului iadului? Vor arde oamenii pentru veşnicie?

2. Soarta celor nelegiuiţi. Conform Scripturilor, Dumnezeu a făgăduit viaţa veşnică numai celor neprihăniţi. Plata pă- catului este moartea şi nu viaţa veşnică în iad (Rom. 6,23).

Scripturile învaţă că cei nelegiuiţi vor fi „nimiciţi” (Ps. 37,9.34) şi că ei vor pieri (Ps. 37,20; 68,2). Ei nu vor trăi veşnic într-o stare de conştienţă, ci vor fi arşi (Mal. 4,1; Mat. 13,30.40; 2 Petru 3,10). Ei vor fi distruşi (Ps. 145,20; 2 Tes. 1,9; Evr. 2,14), reduşi la inexistenţă (Ps. 104,35).

3. Pedeapsa veşnică. Vorbind despre pedepsirea celor nelegiuiţi, Noul Testament foloseşte termenii „în vecii vecilor” şi „veşnic”. Aceşti termeni sînt traducerea cuvîntului grecesc aionios şi se aplică la Dumnezeu, ca şi la om. Pentru a evita o înţelegere greşită, trebuie să nu uităm că aionios este un termen relativ; însemnătatea lui este dată de cuvîntul pe care îl determină. Astfel, cînd Scriptura foloseşte aionios („pururea”, „veşnic”) referitor la Dumnezeu, aceasta înseamnă că El posedă o existenţă infinită, căci Dumnezeu este nemuritor. Dar, cînd ea foloseşte acest cuvînt cu referire la fiinţele omeneşti muritoare sau la lucruri pieritoare, el înseamnă atîta vreme cît persoana trăieşte sau lucrul respectiv există.

De exemplu, Iuda 7 spune că Sodoma şi Gomora au suferit „pedeapsa unui foc veşnic”. Totuşi, cetăţile acestea nu ard şi astăzi. Petru spune că focul acela a transformat aceste cetăţi în cenuşă, condamnîndu-le la nimicire (2 Petru 2,6). Focul cel „veşnic” a ars pînă cînd n-a mai rămas nimic de ars, şi apoi s-a stins (vezi şi Ier. 17,27; 2 Cron. 36,19).

Tot la fel, cînd Domnul Hristos a hotărît pe cei nelegiuiţi pentru „focul cel veşnic” (Mat. 25, 41), acel foc care va arde pe cei nelegiuiţi va fi „de nestins” (Mat. 3, 12). Numai atunci cînd nu mai rămîne nimic de ars, atunci el se va stinge. 15

Cînd Domnul Hristos a vorbit despre „pedeapsa veşnică” (Mat. 25, 46), El n-a înţeles o pedepsire veşnică. El a înţeles că, după cum „viaţa veşnică (de care se vor bucura cei neprihăniţi) va continua în decursul veacurilor nesfîrşite ale veşniciei, tot astfel şi pedeapsa (pe care cei nelegiuiţi o vor suferi) va fi, de asemenea, veşnică - nu o durată veşnică de conştientă suferinţă, ci pedeapsa, în efectul ei, este completă şi finală. Sfîrşitul acelora care suferă astfel este a doua moarte. Această moarte va fi veşnică, din care nu va fi şi nu va putea fi vreo înviere”. 16

Cînd Biblia vorbeşte despre „răscumpărarea veşnică” (Evr. 9,12) şi despre „judecata veşnică” (Evr. 6,2), ea se referă la rezultatele veşnice ale răscumpărării şi judecăţii şi nu la un proces nesfîrşit al răscumpărării şi judecăţii. În acelaşi fel, cînd ea vorbeşte despre pedeapsa veşnică sau nesfîrşită, ea vorbeşte despre rezultatele ei şi nu de procesul acelei pedepse. Moartea celor nelegiuiţi va fi finală şi veşnică.

4. Chinul veşnic. Folosirea de către Scriptură a expresiei „în vecii vecilor” (Apoc. 14, 11; 19,3; 20,10) a contribuit, de asemenea, la concluzia că procesul de pedepsire a lui Satana şi a celor nelegiuiţi va continua în toată veşnicia. Dar, ca şi în cazul termenului „veşnic”, obiectul la care se aplică determină însemnătatea cuvîntului „în veci”. Cînd el este asociat cu Dumnezeu, însemnătatea lui este absolută - căci Dumnezeu este nemuritor; însă, cînd el este asociat cu fiinţe muritoare, însemnătatea lui este limitată.

Descrierea pe care Scriptura o face în legătură cu judecata lui Dumnezeu asupra E- domului ne oferă un bun exemplu al unei astfel de folosiri. Isaia spune că Dumnezeu va transforma ţara aceasta într-o „smoală care arde” şi care „nu se va stinge nici zi, nici noapte” şi al cărui fum „se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi pustiit, şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci” (Is. 34,9.10). Edomul a fost distrus, dar el nu arde şi astăzi.. Distrugerea „veşnică” a durat pînă cînd nimicirea lui a fost deplină.

În toată Scriptura este clar faptul că „veşnic” îşi are limitele lui. Vechiul Testament spune că un rob poate sluji stăpînului său „pentru totdeauna” (Ex. 21,6), că Samuel, avea să locuiască la cortul întîlnirii „pentru totdeauna” (1 Sam. 1, 22) şi că Iona gîndea că va rămîne „pe vecie” în pîntecele marelui peşte (Iona 2, 6). Noul Testament foloseşte acest termen într-un fel asemănător. Pavel, de exemplu, sfătuieşte pe Filimon să primească pe Onisim „pentru veşnicie” (Filimon 15). În toate aceste cazuri, „veşnic” înseamnă „atîta vreme cît persoana trăieşte”.

Psalmul 92,7 ne spune că cei nelegiuiţi vor fi „nimiciţi pe vecie”. Profetizînd despre marea şi finala conflagraţie, Maleahi spunea: „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4,1).

Odată ce nelegiuiţii - Satana, îngerii cei răi şi oamenii cei nepocăiţi - sînt toţi nimiciţi prin foc, atît rădăcina cît şi ramurile, nu va mai fi nevoie de moarte sau de hades (vezi capitolul 25 al acestei cărţi). Şi pe acestea Dumnezeu le va nimici pentru totdeauna (Apocalipsa 20,14).

Astfel că Biblia arată foarte clar faptul că pedeapsa şi nu pedepsirea este veşnică - şi că ea este moartea a doua. Din această pedeapsă nu există înviere; efectele ei sînt veşnice.

Arhiepiscopul William Temple avea dreptate atunci cînd afirma: „Un singur lucru îl pot spune cu încredere. Ideea despre chinul veşnic trebuie să fie eliminată. Dacă oamenii n-ar fi importat noţiunea greacă şi nebiblică a indestructibilităţii naturale a sufletului individului şi apoi să citească Noul Testament cu ceea ce aveau deja în minte, ei ar fi scos din el (Noul Testament) credinţa, nu în chinul veşnic, ci într-o nimicire veşnică. Focul este acela care este numit veşnic şi nu viaţa aruncată în el”. 17

Pedeapsa deplină a legii lui Dumnezeu fiind executată, cerinţele dreptăţii sînt satisfăcute. Acum, cerul şi pămîntul proclamă neprihănirea Domnului.

5. Principiul pedepsei. Moartea este pedeapsa definitivă pentru păcat. Ca un rezultat al păcatului lor, toţi aceia care refuză mîntuirea oferită de Dumnezeu vor muri veşnic. Dar unii au păcătuit îngrozitor, demonic, în plăcerea pe care au avut-o de a face pe alţii să sufere. Alţii au trăit relativ moral, au dus o viaţă liniştită, vina lor principală fiind aceea că au respins mîntuirea oferită în Hristos. Este drept ca ei să sufere aceeaşi pedeapsă?

Domnul Hristos a spus că „robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s-a pregătit deloc, şi n-a lucrat după voia Lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult, şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,47.58).

Fără îndoială, aceia care s-au răzvrătit cel mai mult împotriva lui Dumnezeu vor suferi mai mult decît aceia care n-au făcut la fel. Dar trebuie să înţelegem ultima lor suferinţă în termenii celei „de a doua morţi” a Domnului Hristos, suferită de El pe cruce. Acolo, El a purtat păcatele lumii. Şi acea groaznică despărţire de Tatăl Său, pe care păcatul a adus-o, a fost cea care a cauzat agonia pe care El a suferit-o - un chin sufletesc imposibil de descris. Tot astfel şi păcătoşii pierduţi. Ei culeg ceea ce au semănat nu numai în timpul vieţii acesteia, ci şi în timpul nimicirii finale. În prezenţa lui Dumnezeu, vinovăţia pe care ei o simt, datorită păcatelor pe care le-au săvîrşit, îi va face să sufere o agonie imposibil de descris. Şi, cu cît este mai mare vinovăţia, cu atît mai mare va fi şi agonia. Satana, instigatorul şi promotorul păcatului, va suferi cel mai mult. 18

Curăţirea pămîntului. Descriind ziua Domnului, cînd toate urmele păcatului vor fi şterse, Petru spunea: „În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pămîntul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3, 10).

Focul care nimiceşte pe cei răi, curăţă pămîntul de mînjitura păcatului. Din ruinele acestui pămînt, Dumnezeu va face „un cer nou şi un pămînt nou; pentru că cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era” (Apoc. 21,1). De pe acest pămînt recreat - căminul veşnic al celor răscumpăraţi - Dumnezeu va alunga pentru totdeauna plînsul, durerea şi moartea (Apoc. 21,4). În cele din urmă, blestemul pe care păcatul l-a adus va fi fost ridicat (Apoc. 22,3).

Avînd în vedere venirea zilei Domnului, în care păcatul şi păcătoşii nepocăiţi vor fi nimiciţi, Petru spune tuturor: „Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă, aşteptînd şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu?” Bazîndu-şi nădejdea sa pe făgăduinţa revenirii Domnului Hristos, el declară : „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3,11.13.14).

1. Vezi Comentariul biblic A.Z.Ş., ed. rev., vol. 7, pag. 885.

2. Vezi Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 495.

3. Cînd fiara şi proorocul mincinos sînt aruncaţi „în iazul cu foc” (Apoc. 19, 20), „ceilalţi” (Apoc. 19, 21), sau restul urmaşilor lor, sînt ucişi cu sabia lui Hristos. Aceştia sînt regi, căpitani, oameni puternici şi „tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari” (Apoc. 19, 18). Aceleaşi clase de oameni sînt menţionate în sigiliul sau pecetea a şasea, ca fiind cei ce vor căuta să se ascundă de faţa Mielului (Apoc. 6, 14-17), cînd cerurile se vor strînge ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate ostroavele sînt mutate din locurile lor. În mod clar, aceste texte ale Scripturii descriu acelaşi eveniment ce zdruncină pămîntul - a doua venire a Domnului Hristos.

„Cît de mulţi sînt cuprinşi în 'ceilalţi' care mor?” (Apoc. 19, 21). După Apoc. 13, 8, vor fi numai două clase de oameni, pe pămînt în timpul celei de a doua veniri: 'Toţi locuitorii pămîntului i se vor închina (fiarei), toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii.' Este evident deci că, atunci cînd 'ceilalţi' sînt 'ucişi cu sabia' (Apoc 19, 21), nu vor mai fi supravieţuitori, cu excepţia acelora care s-au opus fiarei şi anume, acelora ale căror nume sînt scrise în cartea vieţii (Apoc. 13, 8).” (Comentariul biblic A.Z.Ş., ed. rev., vol. 7, pag.885)

4. Cf. Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 500. Ţapul de trimis nu este mîntuitorul celor neprihăniţi.

5. Septuaginta foloseşte acest termen pentru a traduce cuvîntul ebraic tehom „adînc” în Geneza 1, 22. Aceasta arată că starea pămîntului în timpul mileniului reflectă, cel puţin în parte, starea pămîntului de la început, cînd el era „pustiu şi gol şi peste faţa adîncului… era întuneric”. Vezi Comentariul biblic A.Z.Ş., vol. 7, pag. 879.

6. Faptul că ei domneau sau aveau stăpînire nu înseamnă neapărat că trebuie să existe viaţă nelegiuită pe pămînt. La început, Dumnezeu a dat lui Adam şi Evei o posesiune pe care s-o conducă (Gen. 1, 26). Mai înainte de păcătuire, ei au domnit peste acea parte a creaţiunii pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu este nevoie ca cineva să aibă supuşi neascultători pentru a domni.

7. Comentariul biblic A.Z.Ş., ed. rev., vol. 7, pag. 880.

8. Maxwell, God Cares (Boise,ID.:Pacific Press, 1985) vol.2, pag. 500.

9. Descrierea de către Apocalipsa a coborîrii Noului Ierusalim nu arată, în mod obligatoriu, timpul exact al coborîrii, căci în capitolul precedent am văzut „cetatea iubită” înconjurată de armatele diavolului. Această descriere ne duce la concluzia că, iniţial, Noul Ierusalim trebuie să fi coborît mai înainte de reînnoirea pămîntului.

10. Numele Gog şi Magog au fost asociate cu vrăjmaşii lui Israel, care aveau să atace poporul lui Dumnezeu şi Ierusalimul după exil (vezi Ezech. 38, 2, 14-16). Diferite profeţii ale Vechiului Testament cu privire la Israel n-au fost împlinite. Ele îşi află împlinirea în Israelul spiritual. Astfel că puternica confederaţie vrăjmaşă, despre care vorbeşte Ezechiel ca venind împotriva Ierusalimului, îşi va găsi împlinirea atunci cînd Dumnezeu va îngădui Satanei şi armatelor sale de nemîntuiţi să vină împotriva poporului Său şi asupra cetăţii Sale iubite pentru marea bătălie finală.

11. Questions on Doctrine, pag. 505.

12. Cf. Comentariul biblic A.Z.Ş., ed. rev., vol. 4, pag. 708.

13. Hell (Iad) Enciclopedia Biblică A.Z.Ş., ed. rev., pag. 579.

14. Vezi Hell (Iad) Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 475.

15. Compară cu profeţia lui Ieremia cu privire la distrugerea Ierusalimului printr-un foc care nu se va stinge (Ier. 17, 27); aceasta s-a împlinit atunci cînd Nebucadneţar a cucerit cetatea (2 Cron. 36, 19). Focul a ars pînă cînd cetatea a fost distrusă şi apoi s-a stins.

16. Questions on Doctrines, pag. 539.

17. William Temple, Christian Faith and Life (Credinţa şi viaţa creştină) (New York: Macmillan, 1931), pag. 81.

18. Cf. Hell (Iad) Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 475.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA