« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

27 DE PUNCTE FUNDAMENTALE DE CREDINTA

ALE ADVENTISTILOR DE ZIUA A SAPTEA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

        Că plata păcatului este moartea. Dar Dumnezeu, care Singur are nemurirea, va da viaţa veşnică celor răscumpăraţi ai Săi. Pînă în ziua aceea însă, moartea este o stare de inconştienţă pentru toţi oamenii. Cînd Domnul Hristos, care este viaţa noastră, Se va arata, neprihăniţii înviaţi şi cei neprihăniţi în viaţă vor fi glorificaţi şi luaţi ca să întîmpine pe Domnul lor. A doua înviere, învierea celor nelegiuiţi, va avea loc după o mie de ani .

        Capitolul 25

Moartea si învierea

        Armata filistenilor a venit la Sunem, unde şi-a aşezat tabăra şi s-a pregătit pentru a-l ataca pe Israel. În starea sa sufletească, care era departe de a fi optimistă, împăratul Saul a desfăşurat armata lui Israel lîngă muntele Ghilboa. În trecut, asigurarea prezenţei lui Dumnezeu îl făcuse pe Saul în stare să conducă pe Israel fără teamă împotriva vrăjmaşilor. Dar el s-a îndepărtat de la slujirea Domnului şi, cînd împăratul apostat a încercat să intre în legătură cu Dumnezeu, cu privire la rezultatul bătăliei ce-i sta înainte, Dumnezeu a refuzat să comunice cu el.

        Teama ameninţătoare a necunoaşterii zilei de mîine apăsa greu asupra lui Saul. Dacă Samuel ar fi fost aici! Dar Samuel era mort şi nu mai putea nicidecum să-l sfătuiască. Sau poate că el…?

Aflînd locul unde se afla un medium care scăpase de vînătoarea de vrăjitoare pe care el o făcuse la început, împăratul cel înalt s-a aplecat ca să întrebe prin ea despre rezultatul bătăliei zilei următoare. El a cerut: „Scoală-mi pe Samuel”. În timpul acestei şedinţe spiritiste, mediumul a văzut „o fiinţă dumnezeiască sculîndu-se din pămînt”. Acest spirit l-a informat pe neajutoratul împărat că nu numai Israel va pierde războiul, dar că el şi fiii lui vor fi ucişi (vezi 1 Sam. 28).

        Această prezicere s-a împlinit. Dar, oare în realitate, spiritul lui Samuel a fost acela care a făcut această prezicere? Cum putea o vrăjitoare condamnată de Dumnezeu, să aibă putere peste spiritul lui Samuel - profetul lui Dumnezeu? Şi de unde a venit Samuel? De ce spiritul său s-a „sculat din pămînt?” Ce efect avusese moartea asupra lui Samuel? Dacă nu spiritul lui Samuel a fost acela care a vorbit lui Saul, atunci cine a fost? Să vedem ce ne învaţă Biblia cu privire la subiectul morţii, comunicării cu cei morţi şi al învierii?

        Nemurirea şi moartea

        Nemurirea este starea sau calitatea de a nu fi supus morţii. Traducătorii Bibliei au folosit cuvîntul nemurire pentru a reda termenul grec de athanasia, „fără moarte”, şi aphtharsia, ”incoruptibilitate”. Cum se raportează acest concept la Dumnezeu şi la fiinţele umane?

        Nemurirea. Scripturile des- coperă faptul că Dumnezeul cel veşnic este nemuritor (1 Tim. 1,17). De fapt, El este „singurul care are nemurirea” (1 Tim. 6, 16). El este necreat, existent prin Sine şi nu are nici început şi nici sfîrşit (vezi capitolul 2 al acestei cărţi).

        „Scripturile nu descriu nicăieri nemurirea ca o calitate sau stare pe care omul sau 'sufletul', 'spiritul' său o posedă în mod inerent. Termenii obişnuiţi pentru 'suflet' şi 'spirit' se întîlnesc în Biblie de mai bine de 1600 ori, dar niciodată ei nu sînt asociaţi cu cuvintele 'nemuritor' sau 'nemurire' (vezi capitolul 7).1

În contrast deci cu Dumnezeu, fiinţele omeneşti sînt muritoare. Scripturile compară viaţa lor cu „un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov 4, 14). Ei nu „sînt decît carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce” (Ps. 78, 39). Omul, „se naşte, şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră” (Iov 14, 2).

        Dumnezeu Se deosebeşte radical de fiinţele omeneşti. Dumnezeu este infinit, ele sînt limitate, au un sfîrşit. Dumnezeu este nemuritor, ele sînt muritoare. Dumnezeu este veşnic, ele sînt trecătoare.

        Nemurirea condiţionată. La creaţiune, „Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2,7). Raportul creaţiunii descoperă faptul că omenirea îşi are viaţa de la Dumnezeu (Fapte 17, 25. 28; Col. 1, 16. 17). Concluzia logică a acestui adevăr fundamental este aceea că nemurirea nu aparţine neamului omenesc, ci este un dar al lui Dumnezeu.

Cînd Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva, El le-a lăsat liberă voinţa - puterea de alegere. Ei puteau asculta sau nu, şi continua lor existenţă depindea de ascultarea lor continuă, prin puterea lui Dumnezeu. Astfel că posedarea darului nemuririi a fost condiţionată.

        Dumnezeu Şi-a luat timp să le explice condiţia în care ei vor pierde acest dar şi anume, mîncînd „din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Dumnezeu i-a avertizat că atunci cînd „vei mînca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2, 17). 2

        Moartea: plata păcatului. Contrazicînd avertizarea lui Dumnezeu, că neascultarea va aduce moarte, Satana a declarat: „Hotărît, că nu veţi muri” (Gen. 3, 4). Dar, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, Adam şi Eva au descoperit că, în adevăr, plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Păcatul lor le-a adus această sentinţă: „Te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci ţărînă eşti, şi în ţărînă te vei întoarce” (Gen. 3, 19). Aceste cuvinte nu arată spre o continuare a vieţii, ci spre încetarea ei.

        După ce a rostit această sentinţă, Dumnezeu a exclus perechea păcătoasă de la accesul la pomul vieţii, ca nu cumva ei „să mănînce din el şi să trăiască în veci” (Gen. 3, 22). Acţiunea Sa arăta clar faptul că nemurirea, promisă cu condiţia ascultării, a fost pierdută prin păcat. Ei au devenit acum muritori, supuşi morţii. Şi, pentru că Adam nu putea transmite ceea ce el nu mai avea, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).

        Numai mila lui Dumnezeu a fost aceea care a păstrat pe Adam şi Eva ca să nu moară imediat. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit Să-şi dea viaţa, astfel încît ei să aibă o nouă ocazie - a doua şansă - de a obţine nemurirea. El a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8).

        Speranţă pentru omenire. Deşi oamenii se nasc muritori, Biblia îi încurajează să caute nemurirea (vezi Rom. 2,7). Isus Hristos este izvorul acestei nemuriri: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6, 23; cf. 1 Ioan 5, 11). El „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim. 1, 10). „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15, 22). Hristos Însuşi a spus că la glasul Său mormintele se vor deschide şi morţii vor învia (Ioan 5, 28. 29).

        Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit, situaţia neamului omenesc ar fi fost deznădăjduită, şi toţi aceia care au murit ar fi pierit pentru veşnicie. Totuşi, datorită Lui, nimeni nu e nevoie să piară. Ioan a spus: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16). Astfel, credinţa în Hristos nu numai că anulează pedeapsa păcatului, ci ea asigură şi pentru credincios darul nepreţuit al nemuririi.

        Hristos a adus „la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie” (2 Tim. 1,10). Pavel ne asigură că Sfintele Scripturi pot să ne facă înţelepţi, ceea ce „duce la mîntuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Tim. 3,15). Aceia care nu acceptă Evanghelia, nu vor primi nemurirea.

        Primirea nemuririi. Momentul în care se dă acest dar al nemuririi este descris de Pavel: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trîmbiţă. Trîmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Cînd trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: 'Moartea a fost înghiţită de biruinţă'„ (1 Cor. 15, 51-54). Aceasta face foarte clar faptul că Dumnezeu nu dă credinciosului nemurirea la moarte, ci la înviere, cînd „cea din urmă trîmbiţă va suna”. Atunci „trupul acesta muritor, se va îmbrăca în nemurire”. În timp ce Ioan scoate în evidenţă faptul că noi primim darul vieţii veşnice atunci cînd acceptăm pe Hristos ca Mîntuitor personal (1 Ioan 5,11-13), realizarea practică a acestui dar va avea loc cînd Domnul Hristos va reveni. Numai atunci noi vom fi schimbaţi din muritori în nemuritori, de la putrezire la neputrezire.

        Natura morţii

        Dacă moartea este încetarea vieţii, ce spune Biblia despre condiţia sau starea omului în moarte? De ce este important pentru creştini să înţeleagă această învăţătură biblică ?

        Moartea este un somn. Moartea nu este o definitivă nimicire; ea este numai o stare de inconştienţă temporară în timp ce persoana aşteaptă învierea. În repetate rînduri, Biblia numeşte această stare in- termediară somn.

        Referindu-se la moartea lor, Vechiul Testament descrie pe David, Solomon şi alţi împăraţi ai lui Israel şi Iuda, ca adormind cu părinţii lor (1Regi 2,10; 11,43; 14,20.31; 15,8; 2 Cron. 21,1; 26,23, etc). Iov a numit moartea un somn (Iov 14,10-12), aşa cum a făcut David (Ps. 13,3), Ieremia (Ieremia 51,39.37), şi Daniel (Daniel 12,2).

        Noul Testament foloseşte aceleaşi imagini. În descrierea stării fiicei lui Iair, care era moartă, Domnul a spus că ea dormea (Mat. 9,24; Marcu 5,39). El S-a referit la moartea lui Lazăr într-un fel asemănător (Ioan 11,11-14). Matei scria că „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” după învierea Domnului Hristos (Mat. 27,52), iar, în raportul martiriului lui Ştefan, Luca a scris că „a adormit” (Fapte 7,60). Atît Pavel, cît şi Petru au numit, de asemenea, moartea un somn (1 Cor. 15,51; 1 Tes. 4,13-17; 2 Petru 3,4).

Prezentarea biblică a morţii ca un somn se potriveşte foarte bine cu natura ei, aşa cum demonstrează următoarele comparaţii:

        1. Aceia care dorm sînt inconştienţi. „Cei morţi nu ştiu nimic” (Ecl. 9,5).

        2. În somn, gîndirea conştientă încetează. „Suflarea lor trece… şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Ps. 146,4).

        3. Somnul pune capăt tuturor activităţilor zilnice. „Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici înţelepciune” (Ecl. 9,10).

        4. Somnul ne separă de aceia care nu dorm, cum şi de activităţile lor. „Niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (vers. 6).

        5. Somnul normal face inactive emoţiile. „Şi dragostea lor şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit” (v. 6).

        6. În somn, oamenii nu laudă pe Dumnezeu. „Nu morţii laudă pe Domnul” (Ps. 115,17).

        7. Somnul presupune o trezire. „Vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele” (Ioan 5, 28, 29). 3

        Omul se întoarce în ţărînă. Pentru a înţelege ce se întîmplă unei persoane la moarte, trebuie să înţelegem corect natura umană. Biblia înfăţişează persoana ca o unitate organică (vezi cap. 7 al acestei cărţi). Uneori ea foloseşte cuvîntul suflet spre a se referi la întreaga persoană, iar alteori la sentimente şi emoţii. Dar ea nu ne învaţă că omul are două părţi separate. Trupul şi sufletul nu există decît împreună; ele formează o unitate indivizibilă.

        La crearea neamului omenesc, unirea ţărînii pămîntului (elementele pămîntului) cu suflarea de viaţă a produs o fiinţă sau un suflet viu. Adam nu a primit un suflet ca o entitate aparte; el a devenit un suflet viu (Gen. 2, 7; vezi, de asemenea, capitolul 7 al acestei cărţi). La moarte, are loc o acţiune inversă; ţărîna pămîntului minus suflarea de viaţă are ca rezultat un om mort sau un suflet mort, fără nici un fel de conştienţă (Ps. 146,4). Elementele ce compun corpul se întorc în pămîntul din care au fost luate (Gen. 3,19). Sufletul nu are o existenţă conştientă aparte de corp şi nici un text al Scripturii nu arată că, la moarte, sufletul supravieţuieşte ca o entitate conştientă. În adevăr, „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ez. 18, 20).

        Locuinţa morţilor. Vechiul Testament numeşte locul unde merg oamenii la moarte sheol (în ebraică), iar Noul Testament, hades (în greceşte). În Scriptură, în majoritatea cazurilor, sheol înseamnă pur şi simplu „mormînt”. Însemnătatea termenului hades este asemănătoare cu aceea a lui sheol. 5

Toţi morţii merg în acest loc (Ps. 89, 48), atît cei drepţi, cît şi cei nelegiuiţi. Iacov spunea: „Mă voi pogorî în locuinţa morţilor (sheol)” (Gen. 37, 35). Cînd pămîntul şi-a deschis gura ca să înghită pe Core cel răzvrătit şi grupul lui, ei au mers „în locuinţa morţilor (sheol)” (Num. 16, 30).

        Sheol primeşte, la moarte, întreaga persoană. Cînd Domnul Hristos a murit, El a mers în mormînt (hades), dar, la înviere, sufletul Său a părăsit mormîntul (hades, Fapte 2, 27. 31 sau sheol, Ps. 16, 10). Cînd David a mulţumit lui Dumnezeu pentru vindecare, el a mărturisit că sufletul său a fost scăpat din „locuinţa morţilor (sheol)” (Ps. 30, 3).

        Mormîntul nu este un loc al conştienţei. Deoarece moartea este un somn, cel mort va rămîne în starea de inconştienţă, în mormînt, pînă la înviere, cînd mormîntul (hades) va da înapoi morţii lui (Apoc. 20, 13).

Duhul se întoarce la Dumnezeu. Deşi trupul se întoarce în ţărînă, duhul (spiritul) se întoarce la Dumnezeu. Solomon spunea că la moarte „ţărîna se întoarce în pămînt, cum a fost, şi pînă nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecl. 12, 7). Acest lucru este adevărat pentru toţi, atît pentru cei drepţi, cît şi pentru cei răi.

        Mulţi au gîndit că acest text aduce dovada că esenţa unei persoane continuă să trăiască şi după moarte. Dar, în Biblie, nici termenul ebraic şi nici cel grecesc pentru spirit (respectiv ruach şi preuma) nu se referă la o entitate inteligentă, capabilă de o existenţă conştientă, aparte de trup. Mai degrabă, aceşti termeni se referă la „suflare” - scînteia vieţii - esenţială existenţei individului, principiul vieţii ce animă atît animalele, cît şi fiinţele omeneşti (vezi cap. 7 al acestei cărţi).

        Solomon scria: „Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amîndoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt. Toţi au aceeaşi suflare (ruach) şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărînă şi toate se întorc în ţărînă. Cine ştie dacă suflarea (ruah) omului se suie în sus, şi dacă suflarea (ruah) dobitocului se pogoară în jos în pămînt?” (Ecl. 3, 19-21). Astfel că, după Solomon, la moarte nu este nici o deosebire între spiritul (duhul) omului şi al dobitocului.

Declaraţia lui Solomon, că spiritul (ruach) se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, arată că ceea ce se întoarce la Dumnezeu este principiul de viaţă pe care îl dă El. Nu există nici un indiciu că spiritul sau suflarea de viaţă era o entitate conştientă separată de trup. Acest ruach poate fi pus alături de „suflarea de viaţă” pe care Dumnezeu a suflat-o primei fiinţe omeneşti, pentru a anima trupul său fără viaţă (Gen. 2, 7).

        Armonie în Scriptură. Mulţi creştini sinceri, care nu au studiat întreaga învăţătură a Bibliei cu privire la moarte, n-au ştiut că moartea este un somn pînă la înviere. Ei au presupus faptul că diferite pasaje susţin ideea că spiritul sau sufletul are o existenţă conştientă după moarte. Un studiu atent descoperă faptul că învăţătura consecventă a Bibliei este aceea că moartea pune capăt conştienţei.7

        Spiritismul. Dacă morţii sînt complet inconştienţi, atunci cu cine sau ce comunică mediumii spiritişti?

Fiecare persoană cinstită va admite că măcar unele din aceste fenomene sînt înşelăciuni, dar altele nu pot fi explicate în felul acesta. În mod clar, există unele puteri supranaturale legate de spiritism. Ce învaţă Biblia cu privire la aceasta?

        1. Baza spiritismului. Spiritismul îşi are originea în prima minciună spusă de Satana Evei: „Hotărît, că nu veţi muri” (Gen. 3, 4). Aceste cuvinte ale sale au fost prima predică cu privire la nemurirea sufletului. Astăzi, în lumea întreagă, religii de tot felul repetă în mod inconştient această rătăcire. Pentru mulţi, sentinţa divină că „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ez. 18, 20) a fost inversată, făcînd-o să spună că „sufletul, chiar dacă păcătuieşte, va trăi veşnic”.

        Această rătăcită doctrină a nemuririi de la natură a dus la credinţa conştienţei în moarte. Aşa cum am văzut, aceste poziţii contrazic în mod direct învăţătura biblică cu privire la acest subiect. Ele au fost introduse în credinţa creştină din filozofia păgînă - în mod deosebit aceea a lui Platon - în timpul marei apostazii (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Aceste credinţe au devenit concepţii predominante în creştinism şi continuă şi astăzi să fie predominante.

        Credinţa că morţii sînt conştienţi a pregătit pe mulţi creştini să accepte spiritismul. Dacă morţii sînt vii şi în prezenţa lui Dumnezeu, atunci de ce nu se întorc pe pămînt ca spirite slujitoare? Şi, dacă ei pot să se întoarcă, de ce să nu încercăm să comunicăm cu ei, să primim sfatul şi indicaţiile lor pentru a evita nenorociri sau să primim mîngîiere în necaz?

        Clădind pe un astfel de raţionament, Satana şi îngerii săi (Apoc. 12, 4.9) au stabilit un canal de comunicaţie prin care ei îşi realizează înşelăciunea. Prin astfel de mijloace - ca şedinţe spiritiste - ei iau înfăţişarea celor iubiţi dispăruţi, aducînd presupusă mîngîiere şi asigurare celor vii. Uneori, ei prezic evenimente viitoare care, atunci cînd se dovedesc a fi exacte, le dau credibilitate. Apoi, ereziile periculoase pe care ei le proclamă capătă patina autenticităţii, chiar dacă ele vin în contradicţie cu Biblia şi Legea lui Dumnezeu. Îndepărtînd barierele împotriva răului, Satana are mînă liberă, conducînd pe oameni departe de Dumnezeu şi la o distrugere sigură.

        2. Avertizare împotriva spiritismului. Nimeni nu trebuie să fie înşelat de spiritism. Biblia prezintă în mod clar pretenţiile lui ca fiind false. Aşa cum am văzut, Biblia ne spune că morţii nu ştiu nimic, căci ei dorm în inconştienţă în mormînt.

        Biblia interzice cu tărie orice încercare de comunicare cu cei morţi sau cu lumea spiritelor. Ea spune că aceia care pretind a comunica cu morţii, cum fac mediumii spiritişti astăzi, comunică de fapt cu „duhurile morţilor”, care sînt „spirite de demoni”. Dumnezeu spune că aceste activităţi sînt o urîciune şi că aceia care le săvîrşesc trebuie să fie pedepsiţi cu moartea (Lev. 19, 31; 20, 27; cf. Deut. 18, 10, 11).

Isaia prezintă bine nebunia spiritismului; „Dacă vi se zice însă: 'Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolbo- rosesc', răspundeţi: 'Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?' La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Is. 8,19.20). În adevăr, numai învăţăturile Bibliei pot să ocrotească pe creştini împotriva acestei copleşitoare înşelăciuni.

        3. Manifestări spiritiste. Biblia raportează un număr de acţiuni spiritiste - de la vrăjitorii faraonului şi magicienii, astrologii şi vracii din Ninive şi Babilon la vrăjitoarele şi mediumii din Israel - şi le condamnă pe toate. Un exemplu este acela al şedinţei spiritiste a vrăjitoarei din Endor invocate pentru Saul, cu care am început acest capitol.

        Scripturile spun că „Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim, nici prin prooroci” (1 Sam. 28,6). Astfel deci, Dumnezeu n-a avut nimic de-a face cu ceea ce s-a întîmplat la Endor. Saul a fost înşelat de către un demon, care a apărut sub forma lui Samuel, care era mort: el n-a văzut nicidecum pe adevăratul Samuel. Vrăjitoarea a văzut forma unui bătrîn, în timp ce Saul numai a „înţeles” sau a tras concluzia că este Samuel (vers. 14).

        Dacă trebuie să credem că acea apariţie a fost în adevăr Samuel, atunci trebuie să fim pregătiţi a crede că vrăjitoarele, vrăjitorii, necromanţii, vracii, spiritiştii sau mediumii pot chema pe drepţii adormiţi de oriunde s-ar duce ei atunci cînd mor. Trebuie să acceptăm, de asemenea, că evlaviosul Samuel există într-o stare conştientă în pămînt, pentru că bătrînul s-a „sculat din pămînt” (vers. 13).

        Această şedinţă spiritistă a adus lui Saul disperare şi nu nădejde. Ziua următoare el s-a sinucis (1 Sam. 31, 4). Cu toate acestea, aşa-numitul Samuel a prezis că în ziua aceea Saul şi fiii săi vor fi cu el (1 Sam. 28,19). Ca să fim corecţi, trebuie să tragem concluzia că, după moarte, neascultătorul Saul şi neprihănitul Samuel au locuit împreună. În loc de aceasta, trebuie să concluzionăm că un înger rău a realizat aceste evenimente înşelătoare ce au avut loc cu ocazia acestei şedinţe spiritiste.

        4. Înşelăciunea finală. În trecut, manifestările spiritiste erau restrînse la domeniul ocultismului, dar, mai recent, spiritismul a luat o înfăţişare „creştină”, astfel încît el să poată înşela lumea creştină. Mărturisind că primeşte pe Hristos şi Biblia, spiritismul a devenit vrăjmaşul extrem de periculos al credincioşilor. Efectele lui sînt subtile şi înşelătoare. Prin influenţa spiri- tismului „Biblia este interpretată într-un mod care place inimii nerenăscute, în timp ce adevărurile ei solemne şi vitale sînt făcute fără valoare. Se stăruieşte asupra iubirii ca fiind atributul de căpetenie al lui Dumnezeu, dar ea este coborîtă la sentimentalism, slăbiciune, făcînd o slabă deosebire între bine şi rău. Dreptatea lui Dumnezeu, acuzaţiile Sale contra păcatului, cererile legii Sale sfinte, toate acestea sînt trecute cu vederea. Oamenii sînt învăţaţi să privească Decalogul ca pe o literă moartă. Povestiri plăcute, amăgitoare, pun stăpînire pe simţuri şi conduc pe oameni să lepede Biblia ca temelie a credinţei lor”. 8

        Prin aceste mijloace, binele şi răul devin relative şi fiecare persoană, situaţie sau cultură devin o normă cu privire la ceea ce este „adevăr”. În esenţă, fiecare persoană devine atunci un dumnezeu, înfăptuind astfel făgăduinţa Satanei că „veţi fi ca Dumnezeu” (Gen. 3, 5).

        Înaintea noastră stă „ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pămîntului” (Apoc. 3,10). Satana este pe punctul de a folosi semne mari şi minuni în efortul lui final de a înşela lumea. Vorbind despre măiestrita lui înşelăciune, Ioan spunea: „Am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte… Acestea sînt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pămîntului întreg, ca să-i strîngă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16, 3. 14; cf. 13, 13. 14).

        Numai aceia care sînt păstraţi prin puterea lui Dumnezeu, avînd mintea fortificată cu adevărurile Scripturii, primind-o ca singura lor autoritate, vor fi în stare să scape. Toţi ceilalţi nu au nici o protecţie şi vor fi măturaţi de această înşelăciune.

        Prima şi a doua moarte. Moartea a doua este pedeapsa finală a păcătoşilor nepocăiţi - toţi aceia ale căror nume nu sînt scrise în cartea vieţii - şi care va avea loc la sfîrşitul celor o mie de ani (vezi capitolul 26 al acestei cărţi). Din această moarte nu există înviere. Odată cu nimicirea lui Satan şi a celor nelegiuiţi, păcatul este eradicat şi însăşi moartea este nimicită (1 Cor. 15,26; Apoc. 20,14; 21,8). Hristos a dat asigurarea că „cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apoc. 2, 11).

        Bazaţi pe ceea ce Scriptura a numit a fi a doua moarte, putem spune că prima moarte este ceea ce fiecare persoană - cu excepţia acelora care sînt luaţi la cer fără să vadă moartea - trăiesc ca rezultat al călcării legii de către Adam. Ea este acţiunea „normală asupra neamului omenesc a efectelor degenerative ale păcatului”.9

        Învierea

        Învierea este „refacerea vieţii, împreună cu plinătatea fiinţei şi personalităţii, ce urmează morţii”. 10 Pentru că omenirea este supusă morţii, trebuie să fie o înviere, ca să putem vorbi de experienţa vieţii veşnice. În tot Vechiul şi Noul Testament, solii lui Dumnezeu şi-au exprimat nădejdea în înviere (Iov 14,13-15; 19,25-29; Ps. 49,15; 73,24; Is. 26,19; 1 Cor. 15).

        Speranţa învierii, pentru care avem dovezi temeinice, ne încurajează cu privire la faptul că ne putem bucura de un viitor mai bun dincolo de lumea de acum, în care moartea este partea tuturor.

Învierea lui Hristos. Învierea spre nemurire a celor neprihăniţi ce au murit este         strîns asociată cu învierea Domnului Hristos, pentru că Hristos cel înviat este Acela care, în final, va ridica la viaţă pe cei morţi (Ioan 5, 28. 29).

        1. Importanţa ei. Ce s-ar fi întîmplat dacă Domnul Isus Hristos n-ar fi înviat? Pavel rezumă consecinţele: a. N-ar avea nici un rost predicarea Evangheliei: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Cor. 15,14). b. N-ar exista iertarea păcatelor: „Dacă Hristos n-a înviat… voi sînteţi încă în păcatele voastre” (vers. 17). c. N-ar avea nici un rost credinţa în Isus: „Dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică” (vers. 17). d. N-ar fi nici o înviere generală din morţi: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? (vers. 12). e. N-ar fi nici o nădejde dincolo de mormînt: „Şi dacă n-a înviat Hristos… cei ce au adormit în Hristos, sînt pierduţi” (vers. 17.18). 11

        2. O înviere corporală. Hristos care a înviat din mormînt a fost acelaşi Isus care a trăit aici în trup. El avea acum un corp glorificat, dar era totuşi un corp real. Era atît de real, încît ceilalţi nu vedeau nici o deosebire (Luca 24,13-27; Ioan 20,14-18).

        Isus Hristos personal a respins faptul că El era un fel de spirit sau stafie. Adresîndu-Se ucenicilor Săi, El a spus: „Uitaţi-vă la mîinile şi picioarele Mele, Eu sînt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24, 39). Pentru a dovedi realitatea fizică a învierii Sale, El a şi mîncat în prezenţa lor (vers. 43).

        3. Efectul ei. Învierea a avut un impact ieşit din comun asupra ucenicilor. Ea a transformat o grupă de oameni slabi şi înspăimîntaţi în apostoli curajoşi, gata să facă totul pentru Domnul lor (Filip. 3,10.11; Fapte 4,33). Misiunea pe care ei şi-au asumat-o ca rezultat a zdruncinat Imperiul Roman şi a răscolit lumea (Fapte 17, 6).

        „Certitudinea învierii Domnului Hristos a fost aceea care a adus ţel şi putere predicării Evangheliei (cf. Filip. 3,10- 11). Petru a vorbit despre 'învierea lui Isus Hristos din morţi' ca producînd o 'nădejde vie' în cei credincioşi (1 Petru 1,3). Apostolii se considerau unşi, puşi de o parte, spre a fi martori ai învierii Sale (Fapte 1,22) şi şi-au bazat învăţăturile lor despre învierea lui Hristos pe profeţiile mesianice ale Vechiului Testament (Fapte 2,31). Cunoaşterea lor personală a 'învierii Domnului Isus' a fost ceea ce le-a dat 'multă putere' în mărturia lor (Fapte 4, 33). Apostolii şi-au atras opoziţia conducătorilor iudei atunci cînd au început să predice prin 'Isus învierea din morţi' (vers. 2). Cînd au fost duşi înaintea Sinedriului, Pavel a declarat că, 'din pricina nădejdii în învierea morţilor', a fost el dat în judecată înaintea lor (Fapte 23,6; cf. 24,21). Romanilor, Pavel le scria că Isus Hristos a fost declarat cu putere a fi 'Fiul lui Dumnezeu… prin învierea morţilor' (Rom. 1,4). Prin botez, a explicat el, creştinii mărturisesc credinţa lor în învierea lui Hristos” (Rom. 6,4.5). 12

Două învieri. Domnul Hristos a învăţat că sînt două învieri generale: o „înviere pentru viaţă”, pentru cei drepţi, şi o „înviere pentru judecată”, pentru cei nedrepţi (Ioan 5, 28. 29; Fapte 24, 15). Aceste două învieri sînt despărţite de un interval de o mie de ani (Apoc. 20,4.5).

        1. Învierea pentru viaţă. Aceia care sînt înviaţi la prima înviere sînt numiţi „fericiţi şi sfinţi” (Apoc. 20,6). Ei nu vor trăi experienţa morţii a doua în lacul de foc, la sfîrşitul celor o mie de ani (vers. 14). Această înviere pentru viaţă şi nemurire (Ioan 5,29; 1 Cor. 15,52.53) are loc la a doua venire (1 Cor. 15,22.23; 1 Tes. 4,15-18). Aceia care trăiesc această experienţă nu vor mai muri niciodată (Luca 20,36). Ei sînt uniţi pentru totdeauna cu Hristos.

        Cum va arăta corpul înviat? Asemenea lui Hristos, sfinţii înviaţi vor avea corpuri reale. Şi după cum Hristos S-a ridicat din morţi ca o fiinţă glorificată, tot aşa se vor ridica şi cei neprihăniţi. Pavel a spus că Hristos „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3, 21). El numeşte corpul neglorificat şi pe cel glorificat „trup firesc” şi respectiv „trup duhovnicesc”; primul fiind muritor şi deci supus putrezirii, cel de al doilea fiind nemuritor şi deci nepieritor. Schimbarea de la muritor la nemuritor are loc într-o clipă, la înviere (vezi 1 Cor. 42-54).

        2. Învierea celor condamnaţi. Cei nelegiuiţi sînt aduşi la viaţă la a doua înviere generală, care are loc la sfîrşitul celor 1000 de ani (vezi cap. 26 al acestei cărţi). Această înviere conduce la judecata şi condamnarea finală (Ioan 5, 29). Aceia al căror nume nu se află în cartea vieţii vor fi înviaţi acum, „aruncaţi în iazul cu foc” şi vor suferi moartea a doua (Apoc. 20,15.14).

        Ei ar fi putut să evite acest sfîrşit tragic. Într-un limbaj ce nu poate greşi, Scripturile prezintă calea lui Dumnezeu pentru scăpare: „Pocăiţi-vă, întoar- ceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi” (Ezech. 18,30-32).

Hristos a făgăduit că „ cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apoc. 2,11). Aceia care-L acceptă pe Isus şi mîntuirea pe care El o aduce vor trăi experienţa unei bucurii indescriptibile la momentul culminant al revenirii Sale. Cu o bucurie ce nu se va sfîrşi niciodată, ei vor petrece veşnicia în comuniune cu Domnul şi Mîntuitorul lor.

        1. Nemurirea, Enciclopedia A.Z.Ş. ed. rev., pag. 621.

        2. În decursul veacurilor, creştini proeminenţi de diferite credinţe : lutherani, reformaţi, anglicani, congregaţionalişti, prezbiterieni, metodişti, etc. au prezentat învăţătura biblică cu privire la nemurirea condiţionată. Printre cei mai proeminenţi au fost următorii: secolul al şaisprezecelea - Martin Luther, William Tyndale, John Frith, George Wishart; secolul al şaptesprezecelea - Robert Overton, Samuel Richardson, John Milton, George Wither, John Jackson, John Canne, Arhiepiscopul John Tillotson, Dr. Isaac Barrow; secolul al optsprezecelea - Dr. William Coward, Henry Layton, Dr. Joseph N. Scott, Dr. Joseph Priestly, Peter Pecard, Francis Blackburne, Episcop William Warburton, Samuel Bourn, Dr. William Whiston, Dr. John Tottie, Prof. Henry Dodwell; secolul al nouăsprezecelea- Episcop Timothy Kendrick, Dr. William Thomson, Dr. Edward White, Dr. John Thomas, H.H. Dobney, Archiepiscop Richard Whately; Vicar Henry Alford, James Panton Ham, Charles F. Hudson, Dr. Robert W. Dale, Vicar Frederick W. Farrar, Hermann Olshausen, Preot Henry Constable, William Gladstone, Joseph Parker, Episcop John J.S. Perowne, Sir George G. Stokes, Dr. W. A. Brown, Dr. J. Agar Beet, Dr. R.F. Weymouth, Dr. Lyman Abbott, Dr. Edward Beecher, Dr. Emmanuel Petavel-Olliff, Dr. Franz Delitzsch, Episcop Charles J. Ellicott, Dr. George Dana Boardman, J.H. Pettingell; secolul douăzeci - Preot William H.M. Hay Aitken, Eric Lewis, Dr. William Temple, Dr. Gerardus van der Leeuw, Dr. Aubrey R. Vine, Dr. Martin J. Heinecken, David R. Davies, Dr. Basil F.C. Atkinson, Dr. Emil Brunner, Dr. Reinhold Niebuhr, Dr. T. A. Kantonen, Dr. D.R.G. Owen. Vezi Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 571-609: Froom, The Conditionalist Faith of Our Fathers (Credinţa condiţionalistă a părinţilor noştri) (Washington, D.C.; Review and Herald, 1965.1966), vol. 1 şi 2.

        3. Vezi Death (Moarte), Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 277-278.

        4. R.L.Harris, The Meaning of the Word Sheol as Shown by Parallels in Poetic Texts (Însemnătatea cuvîntului sheol aşa cum este văzută în textele poetice paralele) Journal of the Evangelical Theological Society, decembrie 1961, pag. 129-135. Vezi, de asemenea, şi Comentariul biblic A.Z.Ş., vol. 3, pag. 999.

        5. Vezi .Comentariul biblic A.Z.Ş., vol. 5, ed. rev., pag. 387.

        6. Singura excepţie este atunci cînd sheol este folosit în mod figurat (vezi Ezech. 32,21) sau hades într-o parabolă (Luca 16,23). Sheol se întîlneşte de mai bine de 60 de ori în Vechiul Testament, dar nicăieri el nu se referă la un loc de pedeapsă după moarte. Această idee a fost adăugată mai tîrziu la gheena (Marcu 9, 43-48), şi nu la hades. Există numai o singură excepţie (Luca 16,23). Vezi, de asemenea, Comentariul biblic A.Z.Ş., vol. 3, ed. rev., pag. 599.

        7. Următoarele pasaje au fost considerate ca ridicînd probleme pentru acest punct de vedere al învăţăturilor Sfintelor Scripturi cu privire la natura morţii. Dar o cercetare mai atentă le prezintă ca fiind în deplină armonie cu restul Scripturii.

        a) MOARTEA RAHELEI. Referitor la moartea Rahelei, Scriptura spune: „Pe cînd îşi dădea sufletul” (Gen. 35, 18). Această expresie arată numai că în ultimele ei momente, cînd era încă conştientă şi cu ultima sa suflare de viaţă, ea a dat un nume fiului său. Astfel, alte traduceri sună aşa: „Pe cînd îşi dădea ultima suflare”.

        b) ILIE ŞI BĂIATUL MORT. Cînd Ilie s-a rugat ca sufletul fiului mort al văduvei din Sarepta să se întoarcă în el, Dumnezeu a răspuns, înviind pe băiat (1 Regi 17,21.22). Acesta a fost rezultatul unirii principiului de viaţă cu trupul, nici unul din ele nu era viu sau conştient atunci cînd ele erau separate.

        c) APARIŢIA LUI MOISE PE MUNTE. Apariţia lui Moise pe Muntele schimbării la faţă nu oferă nici o dovadă a existenţei conştiente a spiritului sau a prezenţei tuturor neprihăniţilor ce au murit în ceruri. Cu puţin timp înainte de acest eveniment, Isus a spus ucenicilor Săi că, mai înainte ca ei să moară, unii dintre ei vor vedea pe Fiul omului în Împărăţia Sa. Această făgăduinţă a fost împlinită cu Petru, Iacov şi Ioan (Mat. 16,28 - 17,3).

        Pe munte, Domnul Hristos le-a descoperit - în miniatură - Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Acolo, se afla Hristos, Împăratul cel slăvit, împreună cu Moise şi Ilie, reprezentanţi ai celor două tipuri de supuşi ai Împărăţiei. Moise reprezenta pe sfinţii cei morţi, care urmează a fi înviaţi din morminte la a doua venire, iar Ilie reprezenta pe sfinţii cei vii, care vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea (2 Regi 2, 11).

        Iuda ne dă dovada învierii speciale a lui Moise. După ce Moise a murit şi a fost îngropat (Deut. 34, 5.6), a avut loc o luptă între Mihail şi Satana pentru corpul lui Moise (Iuda 9). Din apariţia lui Moise pe munte, poate fi trasă concluzia că Satana a pierdut bătălia şi Moise a fost înviat din mormînt, făcîndu-l - din ceea ce cunoaştem - primul beneficiar al puterii de înviere a Domnului Hristos. Acest eveniment nu produce o dovadă pentru învăţătura nemuririi sufletului. Din contră, el prezintă un sprijin pentru doctrina învierii trupului.

        d) PARABOLA OMULUI BOGAT ŞI A LUI LAZĂR. Parabola Domnului Hristos cu privire la omul bogat şi la Lazăr a fost folosită pentru a învăţa existenţa stării conştiente a celor morţi (Luca 16, 19- 31). Din nefericire, aceia care interpretează astfel această parabolă nu şi-au dat seama că această istorioară este o parabolă pe care ar fi absurd să o luăm „ad litteram” în toate detaliile ei. Cei morţi ar merge spre răsplătirea lor ca fiinţe reale, cu părţile componente ale trupului, precum ochi, limbă şi degete. Toţi cei neprihăniţi ar merge în sînul lui Avraam, iar cerul şi iadul ar fi la o distanţă ca să se poată vorbi gură către gură. Amîndouă clasele ar primi răsplata lor la moarte, în contrast cu învăţătura Domnului Hristos că ei o vor primi la a doua venire (Mat. 25,31-41; Apoc. 22,12).

        Această istorisire este totuşi o parabolă - una dintre metodele favorite de învăţare ale Domnului Hristos. Fiecare parabolă era menită să dea o lecţie şi ceea ce învăţa Hristos nu avea nimic de-a face cu starea morţilor. Morala acestei parabole este importanţa trăirii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Bogatul era preocupat cu cele materiale şi a neglijat să aibă grijă de cei în nevoie. Destinul veşnic este decis în această viaţă şi nu există un al doilea timp de probă. Scriptura este ghidul spre pocăinţă şi mîntuire şi, dacă nu dăm ascultare avertizărilor Cuvîntului lui Dumnezeu, nimic nu ne mai poate mişca. Domnul Hristos a încheiat parabola Sa cu cuvintele: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16, 31).

        Domnul Hristos a folosit numai elementele unei istorisiri iudaice banale, în care cei morţi poartă o conversaţie. Noţiunile care apar în parabolă. sînul lui Avraam şi Hadesul, erau comune tradiţiei iudaice. Vezi Discourse to the Greeks Concerning Hades (Discursuri adresate grecilor cu privire la Hades), Iosif Flaviu, Opere complete, tr. William Whiston, (Grand Rapids: Kregel, 1960), pag. 637. În Biblie, noi mai găsim o parabolă în care copacii vorbesc (Jud. 9, 7-15; cf. 2 Regi 14, 9). Nimeni nu va folosi această parabolă pentru a demonstra că pomii vorbesc. Astfel că trebuie să ne abţinem de a da parabolei Domnului Hristos o însemnătate care să contrazică dovezile abundente ale Scripturii, cum şi învăţătura personală a Domnului Hristos, potrivit cărora moartea este un somn.

        e) FĂGĂDUINŢA DOMNULUI ISUS FĂCUTĂ TÎLHARULUI. Domnul Hristos a făgăduit tîlharului de pe cruce: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Raiul este, în mod clar, sinonim cu cerul (2 Cor. 12,4; Apoc. 2,7). Aşa cum ar indica traducerea textului, Hristos avea să meargă la ceruri în acea vinere spre a fi în prezenţa lui Dumnezeu, şi tot la fel şi tîlharul. Cu toate acestea, în dimineaţa învierii, Domnul Hristos personal a spus Mariei atunci cînd ea a căzut la picioarele Lui ca să I se închine: „Nu mă ţinea, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Că Domnul Hristos a rămas în mormînt în acel sfîrşit de săptămînă este arătat de către cuvintele îngerului: „Veniţi să vedeţi locul unde zăcea Domnul” (Mat. 28,6).

        S-a contrazis oare Hristos cu Sine? Nicidecum. Soluţia pentru înţelegerea textului este legată de punctuaţie. Primele manuscrise ale Bibliei nu aveau virgule sau spaţii între cuvinte.

Introducerea punctuaţiei şi despărţirea cuvintelor poate da o considerabilă deosebire în ceea ce priveşte sensul textului. Traducătorii Bibliei au folosit cea mai bună judecată a lor în plasarea semnelor de punctuaţie, dar lucrarea lor nu este, desigur, inspirată.

        Dacă traducătorii, care în general au făcut o lucrare aşa de excelentă, ar fi plasat virgula din Luca 23, 43 după „astăzi”, în loc de a o pune înainte, atunci pasajul n-ar contrazice învăţătura din restul Bibliei cu privire la moarte. Cuvintele Domnului Hristos ar fi înţelese atunci cum se cuvine, ca însemnînd : „Adevărat îţi spun ţie astăzi (în această zi, cînd Eu mor ca un criminal), că vei fi cu mine în rai”. În armonie cu învăţătura Bibliei, Isus l-a asigurat pe tîlhar că va fi cu El în Paradis - o făgăduinţă ce avea să fie împlinită după învierea celor drepţi, la a doua venire.

        f) SĂ MĂ MUT - SĂ FIU ÎMPREUNĂ CU HRISTOS. „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un cîştig”, spunea Pavel. „Sînt strîns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine” (Filip. 1, 21, 23). Aştepta oare Pavel să intre în cer imediat după moarte?

Pavel a scris foarte mult despre „a fi cu Hristos”. Într-o altă epistolă el a scris despre aceia care „au adormit în Isus”. La a doua venire, spunea el, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi şi împreună cu neprihăniţii cei vii, vor fi „răpiţi toţi împreună cu ei…ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4,14,17).

        Pe fundalul acesta, vedem că, în epistola sa către Filipeni, Pavel nu dă o prezentare amănunţită despre ceea ce are loc la moarte. El îşi exprimă numai dorinţa sa de a părăsi existenţa sa prezentă, plină de necazuri şi a fi cu Hristos, fără să dea vreo referire sau explicaţie cu privire la perioada de timp dintre moarte şi înviere. Speranţa sa este bazată pe făgăduinţa unei tovărăşii personale cu Isus îndecursul întregii veşnicii. Pentru aceia care mor, intervalul dintre timpul cînd ei au închis ochii, murind, şi cînd îi vor deschide, la înviere, nu este lung. Deoarece morţii nu sînt conştienţi, ei nu au conştienţa trecerii timpului, dimineaţa învierii părînd că vine imediat după moarte. Pentru creştini, moartea este un cîştig: nu mai sînt ispite, încercări şi dureri, iar la înviere ei au deja darul glorioasei nemuriri.

         8. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 511.

         9. Death (Moarte), Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 278. Cf. Questions on Doctrine, pag. 524.

        10. Resurrection, Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 935.

        11. Questions on Doctrine, pag. 67, 68.

        12. Resurrection (Înviere), Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed.rev., pag. 936.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA