27 DE PUNCTE FUNDAMENTALE DE CREDINTA
ALE ADVENTISTILOR DE ZIUA A SAPTEA
Adventiştii de ziua a şaptea cred
Că instituţia căsătoriei a fost īntemeiată de Dumnezeu īn Eden. Isus, a proclamat-o ca unire pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, īntr-o părtăşie plină de iubire. Pentru creştin, legămīntul căsătoriei este făcut cu Dumnezeu ca şi cu tovarăşul de viaţă şi trebuie să se realizeze numai īntre persoane ce īmpărtăşesc o credinţă comună. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie īnsăşi baza acestei legături, care trebuie să reflecte iubirea, sfinţenia, fidelitatea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus a īnvăţat că persoana care divorţează de tovarăşul de viaţă, cu excepţia cazurilor de adulter şi se recăsătoreşte cu altcineva comite adulter. Deşi relaţiile īn unele familii pot să se īndepărteze de ideal, īntr-o căsătorie īn care partenerii care se īncred total, unul īn celălalt şi īn Hristos, ei pot obţine unitatea plină de iubire, prin călăuzirea Duhului şi instruirea bisericii. Dumnezeu binecuvīntează familia şi urmăreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul, spre o deplină maturitate. Părinţii trebuie să-şi crească astfel copiii, īncīt aceştia să iubească şi să asculte de Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie să-i īnveţe că Domnul Hristos este autorul iubitor al disciplinei, totdeauna binevoitor, care le poartă de grijă şi care doreşte ca ei să devină membri ai corpului Său, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescīndă a familiei, constituie unul din semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei.
Capitolul 22
Casatoria si familia
Căminul este primul loc unde trebuie să se realizeze refacerea chipului lui Dumnezeu īn bărbaţi şi femei. Īn cadrul familiei, tatăl, mama şi copiii pe exprima pe deplin, venind unul īn īntīmpinarea nevoii celuilalt de īmpreună simţire, de iubire şi intimitate. Aici se stabileşte identitatea şi se dezvoltă simţămintele valorii personale. Căminul este, de asemenea, locul unde, prin harul lui Dumnezeu, principiile adevăratului creştinism sīnt puse īn practică, iar valorile lui se transmit de la o generaţie la alta.
Familia poate fi un loc al unei depline fericiri. Ea poate fi, de asemenea, scena unor teribile dureri. Viaţa armonioasă a familiei demonstrează principiile creştinismului trăite īn mod real, descoperind caracterul lui Dumnezeu. Din nefericire, manifestarea acestor caracteristici este cu mult prea rară īn familiile moderne. Īn schimb, īn multe familii se manifestă gīndurile şi interesele egoiste ale inimii omeneşti - cearta, răzvrătirea, rivalitatea, mīnia, necuviinţa şi chiar cruzimea. Şi totuşi, aceste caracteristici n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu. Isus a spus: De la īnceput n-a fost aşa (Mat. 19, 8).
De la īnceput
Sabatul şi căsătoria sīnt două din darurile originale ale lui Dumnezeu, făcute familiei omeneşti. Ele au fost date cu intenţia să aducă bucuria odihnei şi a apartenenţei īn orice timp, loc şi cultură. Īntemeierea acestor două instituţii a constituit apogeul lucrării lui Dumnezeu de creare a acestui pămīnt. Ele au fost capodopera Sa, cele mai bune daruri pe care El le-a dat neamului omenesc la creaţiune. Instituind Sabatul, Dumnezeu a dat fiinţelor omeneşti un timp de odihnă şi de refacere, un timp pentru comuniune cu El. Aducīnd la existenţă prima familie, El a instituit unitatea socială de bază pentru neamul omenesc, dīnd oamenilor un simţămīnt al apartenenţei şi ocazia să se dezvolte ca personalităţi realizate pe deplin īn slujba lui Dumnezeu şi a altora.
Bărbat şi femeie după chipul lui Dumnezeu. Genesa 1, 26-27 descrie crearea de către Dumnezeu a fiinţelor omeneşti care aveau să locuiască pe acest pămīnt: Apoi Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Termenul om este folosit aici īn sens generic, aşa cum este de mai bine de 500 de ori īn alte părţi ale Vechiului Testament. Termenul acesta cuprinde atīt pe bărbaţi, cīt şi pe femei. Textul arată clar că nu a fost vorba de bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu şi femeia după chipul omului.1 Din contră, amīndoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu.
Aşa după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfīnt sīnt Dumnezeu, bărbatul şi femeia, īmpreună, trebuie să constituie omul. Şi asemenea Dumnezeirii, deşi ei trebuie să fie una, ei nu sīnt confundabili īn ceea ce priveşte funcţia. Ei sīnt egali ca fiinţă şi valoare, dar nu identici ca persoană (conf. Ioan 10,30; 1 Cor. 11,3). Constituţia lor fizică este complementară, funcţiile lor sīnt destinate cooperării.
Ambele sexe sīnt bune (Gen. 1, 31) şi bune sīnt şi rolurile lor diferite. Familia şi căminul sīnt īntemeiate pe realitatea diferenţierii lor sexuale. Dumnezeu ar fi putut propaga viaţa pe pămīnt fără a aduce la existenţă pe bărbat şi femeie, aşa cum este demonstrat īn reproducerea asexuată a unor forme de viaţă animală. Dar Dumnezeu a făcut două persoane, īn general identice ca formă şi caracteristici, dar fiecare avīnd īn sine ceva ce lipseşte celuilalt şi complementar pentru celălalt. 2 O lume făcută īn mod exclusiv din membrii unuia dintre sexe n-ar fi fost completă. Adevărata īmplinire se poate realiza numai īntr-o societate ce cuprinde atīt bărbaţi, cīt şi femei. Discuţia despre egalitate este fără sens, pentru că amīndoi sīnt esenţiali.
Īn timpul primei sale zile, Adam, primul om adus la existenţă şi astfel capul neamului omenesc,3 a sesizat unicitatea lui; nu era nimeni asemenea lui. Dar pentru om (Adam) nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească (Gen. 2,20). Dumnezeu a fost conştient de lipsa aceasta, căci El a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el (Gen. 2, 18).
Termenul ebraic neged, tradus aici cu potrivit, este un substantiv din aceeaşi rădăcină cu o prepoziţie care īnseamnă a sta īn faţă, vis-a-vis, corespunzīnd cu, īn relaţie cu. Īn acest caz, persoana care avea să stea īnaintea lui Adam avea să-l completeze, să-i corespundă ca o pereche a sa. Astfel că Dumnezeu a trimis un somn adīnc peste om şi, luīnd una din coastele lui (Gen. 2, 21), a modelat pe tovarăşa sa. 4
Cīnd s-a trezit, Adam a recunoscut imediat legătura strīnsă şi intimă pe care acest act special de creaţiune a făcut-o posibilă . El a exclamat: Iată īn sfīrşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi 'femeie', pentru că a fost luată din om (Gen. 2, 23; cf. 1 Cor. 11, 8).
Căsătoria. Din deosebirea dintre bărbat şi femeie, Dumnezeu a produs ordine, unitate. Īn acea primă vinere, El a oficiat prima căsătorie, legīnd pe cei doi, reprezentarea cea mai īnaltă a chipului Său, pentru a-i face una. Şi căsătoria a devenit de atunci temelia familiei, temelia īnsăşi a societăţii.
Sfīnta Scriptură descrie căsătoria ca un act decisiv, atīt al detaşării, cīt şi al ataşării. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa; şi se vor face un singur trup (Gen. 2, 24).
1. A lăsa. Pentru legătura căsătoriei, este vital a lăsa īn urmă vechile relaţii primare. Legătura căsătoriei trebuie să fie mai presus de aceea dintre părinţi şi copii. Īn acest sens, lăsarea de către cineva a legăturilor cu părinţii săi face posibil ca persoana īn cauză să se lipească de altcineva. Fără acest proces, nu există nici o temelie sigură pentru căsătorie.
2. Se va lipi. Termenul ebraic tradus cu a se lipi vine dintr-un cuvīnt ce īnseamnă a se ataşa de, a lega, a uni, a īmpreuna, a prinde. Ca substantiv, el poate fi folosit chiar pentru sudură şi lipire (Is. 41,7). Ideea de foarte strīns şi puternic a acestei legături ilustrează natura unirii căsătoriei. Orice īncercare de a sfărīma această unire va aduce vătămare persoanelor legate atīt de strīns īmpreună. Că această legătură umană este o legătură strīnsă, acest lucru este subliniat şi de faptul că acelaşi verb este folosit pentru a arăta legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său: Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, să te alipeşti de El şi pe Numele Lui să juri (Deut. 10, 20).
3. Legămīntul. Īn Scripturi, acest angajament, această făgăduinţă prin care cei doi, cuplul căsătorit, sīnt legaţi laolaltă sīnt prezentate ca un legămīnt, termen folosit pentru cea mai solemnă şi strīnsă īnţelegere cunoscută īn Cuvīntul lui Dumnezeu (Mal. 2, 14; Prov. 2, 16, 17). Legătura dintre soţ şi soţie trebuie să fie modelată după legămīntul cel veşnic al lui Dumnezeu cu poporul Său, biserica (Efes. 5,21-33). Angajamentul lor reciproc trebuie să preia credincioşia, răbdarea şi trăinicia, ce caracterizează legămīntul lui Dumnezeu (Ps. 89, 34; Plīng. 3, 23).
Dumnezeu şi familia celor doi, prietenii şi comunitatea sīnt martori ai legămīntului pe care ei l-au făcut unul faţă de celălalt. Acest legămīnt este ratificat īn ceruri. Deci, ce a īmpreunat Dumnezeu, omul să nu despartă (Mat. 19,6). Cuplul creştin īnţelege că, īn căsătorie, ei s-au legat să fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa lor. 5
4. Un singur trup. Lăsarea şi legămīntul de alipire rezultă īntr-o unire ce este un miracol. Aici este o unitate īn cel mai deplin sens al cuvīntului - cei doi căsătoriţi merg īmpreună, stau laolaltă şi sīnt părtaşi ai unei profunde intimităţi. La īnceput, această unitate se referă la unirea fizică a căsătoriei. Dar, dincolo de aceasta, ea se referă şi la legătura intimă a minţii şi emoţiilor ce īntăreşte această latură fizică a comuniunii.
a. Drum comun. Despre legătura cu poporul Său, Dumnezeu īntreabă: Merg oare doi oameni īmpreună, fără să fie īnvoiţi? (Amos 3,3). Această īntrebare se aplică şi acelora care vor deveni un trup. Dumnezeu a instruit pe israeliţi să nu īncheie legături de căsătorie cu persoane din naţiunile din jur căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei (Deut. 7, 4; conf. Iosua 23, 11-13). Cīnd israeliţii au ignorat aceste instrucţiuni, ei s-au confruntat cu consecinţe dezastruoase (Jud. 14-16; 1 Regi 11, 1- 10; Ezra 9, 10).
Pavel repetă acest principiu īn termeni mai cuprinzători: Nu vă īnjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este īntre neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta īmpreună lumina cu īntunericul? Ce īnţelegere poate fi īntre Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se īmpacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi sīntem templul Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 14-16; cf. vers. 17-18).
Īn mod clar, Scriptura īnţelege ca cei credincioşi să se căsătorească numai cu credin- cioşi. Dar acest principiu se extinde chiar dincolo de aceasta. Adevărata unitate cere să fie o īnţelegere cu privire la convingeri şi practici. Deosebirile īn experienţa religioasă duc la deosebiri īn modul de viaţă, fapt ce poate da naştere la tensiuni profunde şi la fisuri īn căsătorie. Deci, pentru a realiza unitatea despre care vorbeşte Scriptura, oamenii trebuie să se căsătorească īn cadrul propriei lor credinţe. 6
b. Părtăşie. Pentru a deveni un trup, doi oameni trebuie să devină complet credincioşi unul altuia. Cīnd cineva se căsătoreşte, el riscă totul şi acceptă tot ceea ce vine odată cu partenerul său. El anunţă că participă la īmpărţirea răspunderii cu partenerul său, că va sta alături de acesta īmpotriva tuturor lucrurilor. Căsătoria cere o iubire activă, continuă şi care nu renunţă niciodată.
Două persoane īmpart īmpreună tot ceea ce au, nu numai corpul lor, nu numai bunurile materiale ce le posedă, ci şi gīndirea şi sentimentele lor, bucuria şi suferinţa lor, speranţele şi temerile lor, succesul şi eşecurile lor. A deveni un trup, īnseamnă ca două persoane să devină īn mod desăvīrşit una - corp, suflet şi spirit - şi cu toate acestea să rămīnă două persoane diferite. 7
c. Intimitate. A deveni un trup implică şi unire sexuală: Adam s-a īmpreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas īnsărcinată (Gen. 4, 1). Īn dorul lor de a se uni unul cu celălalt, dor pe care bărbaţii şi femeile l-au simţit din zilele lui Adam şi Eva, fiecare cuplu retrăieşte prima poveste de dragoste. Actul intimităţii sexuale este unirea fizică cea mai completă care se poate concepe; el reprezintă cea mai strīnsă apropiere pe care cei doi o pot cunoaşte, atīt pe plan emoţional, cīt şi pe plan spiritual. Iubirea creştinilor căsătoriţi trebuie să se caracterizeze prin căldură, bucurie şi satisfacţie (Prov. 5, 18, 19).
Căsătoria să fie ţinută īn toată cinstea şi patul să fie nespurcat (Evrei 13, 4). Scriptura ne spune īn mod clar că expresia sexuală plină de bucurie a iubirii dintre soţ şi soţie reprezintă planul lui Dumnezeu. Aşa cum subliniază autorul Epistolei către Evrei, ea nu este spurcată, nu este păcătoasă, nu este murdară. Ea ocupă un loc de cinste īn căsătorie - sfīnta sfintelor, unde soţul şi soţia se īntīlnesc īn intimitate pentru a celebra iubirea lor unul faţă de celălalt. Este un moment destinat a fi atīt sfīnt, cīt şi plăcut īn modul cel mai intens. 8
5. Iubirea biblică. Iubirea īn căsătorie īnseamnă devotament necondiţionat, plin de afecţiune şi intimitate, manifestat unul faţă de celălalt. Ea īncurajează pe amīndoi īn creşterea lor după chipul lui Dumnezeu, sub toate aspectele: fizic, emoţional, intelectual şi spiritual. Īn căsătorie operează diferite tipuri de iubire; ea are momente romantice, pasionante; momente intens sentimentale, momente de afecţiune liniştitoare, momente īn care predomină părtăşia prieteniei şi simţămīntul apartenenţei. Dar iubirea agape este descrisă īn Noul Testament ca fiind iubirea neegoistă care dă totul pentru celălalt; ea reprezintă temelia adevărată şi dăinuitoare a iubirii īn căsătorie.
Isus a manifestat cea mai īnaltă formă a acestui fel de iubire atunci cīnd, acceptīnd atīt vina, cīt şi consecinţele păcatelor noastre, El a mers la cruce. Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau īn lume, i-a iubit pīnă la capăt (Ioan 13, 1 u.p.). El ne-a iubit īn ciuda sfīrşitului la care L-au dus păcatele noastre. Aceasta a fost şi este iubirea necondiţionată agape a Domnului Isus Hristos.
Descriind această iubire, Pavel spunea : Dragostea este īndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mīndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mīnie, nu se gīndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată (1 Cor. 4-8).
Comentīnd acest pasaj, EdWheat scria: Iubirea 'agape' este legată de sursa puterii veşnice şi ea merge mai departe, acţionīnd atunci cīnd orice alt fel de iubire dă greş Ea iubeşte, indiferent ce se īntīmplă. Indiferent cīt de de neiubit este persoana cealaltă, 'agape' merge īnainte. 'Agape' este necondiţionată ca iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Ea este o atitudine a minţii bazată pe o alegere deliberată a voinţei. 9
6. Răspundere spirituală individuală. Deşi partenerii īn căsătorie au făcut legămīnt pentru un angajament unul faţă de celălalt, trebuie ca fiecare, īn mod individual, să poarte răspunderea pentru alegerea drumului de viaţă pe care-l urmează. (2 Cor. 5, 10). Luarea unei asemenea responsabilităţi īnseamnă că ei nu se vor blama niciodată unul pe celălalt pentru ceea ce ei īnşişi au făcut. Ei trebuie să accepte, de asemenea, responsabilitatea pentru propria lor creştere spirituală; nimeni nu poate răspunde pentru sănătatea spirituală a celuilalt. Şi totuşi, pe de altă parte, relaţia fiecăruia cu Dumnezeu poate sluji ca o sursă de tărie şi īncurajare pentru celălalt.
Efectele căderii īn păcat asupra căsătoriei
Ştirbirea reflectării chipului lui Dumnezeu asupra neamului omenesc, pe care a adus-o păcatul, īşi are efectele ei asupra căsătoriei, tot aşa de sigur ca şi asupra altor compartimente ale experienţei umane. Interesul egoist a pătruns acolo unde, cīndva, domnea iubirea desăvīrşită şi unitatea. Egoismul este motivaţia principală a tuturor acelora care nu sīnt conduşi de dragostea lui Hristos. Īmpotrivirea faţă de toate principiile de supunere şi slujire reciprocă, ca şi de bunătate generoasă, pe care le reprezintă Evanghelia, constituie numitorul comun al tuturor eşecurilor spirituale ale creştinilor.
Prin neascultarea lor, Adam şi Eva au nesocotit scopul pentru care au fost creaţi. Mai īnainte să păcătuiască, ei trăiseră īntr-o deplină deschidere īnaintea lui Dumnezeu. După cădere, īn loc să vină cu bucurie la El, ei s-au ascuns, plini de teamă, īncercīnd să acopere adevărul despre ei şi negīnd responsabilitatea pentru acţiunile lor. Cuprinşi de un profund simţămīnt de vinovăţie, pe care justificările şi pretextele lor nu-l puteau şterge, ei nu mai puteau să dea ochii cu Dumnezeu şi cu sfinţii īngeri. De atunci, această tendinţă spre izolare, refuz al realităţii şi īndreptăţire de sine, au caracterizat relaţiile oamenilor cu Dumnezeu.
Teama ce i-a determinat să se ascundă a denaturat nu numai legătura lui Adam şi Eva cu Dumnezeu, ci şi legătura unuia cu celălalt. Cīnd Dumnezeu i-a īntrebat, amīndoi au căutat să se apere, aruncīnd vina unul pe celălalt. Acuzaţiile erau o dovadă a serioasei prăbuşiri ce avusese loc īn legătura iubirii pe care Dumnezeu o stabilise la creaţiune.
După păcătuire, Dumnezeu a spus femeii: Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpīni peste tine (Gen, 3, 16). El a intenţionat ca acest principiu, care n-a schimbat egalitatea fundamentală dintre bărbat şi femeie, să fie o binecuvīntare, atīt pentru prima familie, cīt şi pentru cei ce aveau să se căsătorească după aceea.10 Din nefericire, acest principiu a fost denaturat. De atunci, dominarea prin forţă, manipularea şi distrugerea individualităţii a caracterizat căsătoria īn decursul veacurilor. Egocentrismul a īmpiedicat pe soţi să se accepte şi să se aprecieze unul pe altul.
Esenţa creştinismului constă īn lepădarea de sine şi armonia ce au caracterizat căsătoria mai īnainte de căderea īn păcat, care a nimicit această armonie. Iubirea afectuoasă dintre soţ şi soţie trebuie să contribuie la fericirea ambilor. Fiecare trebuie să cultive fericirea celuilalt. Ei trebuie să se unească devenind una şi, cu toate acestea, nici unul dintre ei nu trebuie să-şi piardă personalitatea, care aparţine lui Dumnezeu.11
Īndepărtarea de idealul lui Dumnezeu
Poligamia. Practica potrivit căreia unul dintre parteneri să aibă mai multe soţii sau mai mulţi soţi este īmpotriva unicităţii şi unirii pe care Dumnezeu le-a stabilit odată cu prima căsătorie īn Eden. Īn cadrul poligamiei nu exista părăsirea tuturor celorlalţi. Deşi Scriptura descrie căsătoriile poligame ca o realitate a culturii din timpul patriarhilor, descrierea ei arată īn mod clar că acele căsătorii n-au atins idealul divin. Diferitele tabere din cadrul acestor căsătorii au ajuns să fie implicate īn lupte pentru putere, care au adus resentimente amare şi īnstrăinare (vezi Gen. 16; 29,16-30,24), folosind copiii ca arme emoţionale pentru a răni pe alţi membri ai familiei.
Căsătoria monogamă īnzestrează cuplul cu un simţămīnt al apartenenţei ce īntăreşte intimitatea şi legătura lor. Ei īşi dau seama că legătura lor este unică şi că nimeni altul nu poate să se īmpărtăşească de ceea ce ei fac. Căsătoria monogamă reflectă īn modul cel mai clar legătura dintre Hristos şi biserica Sa şi dintre individ şi Dumnezeu. 12
Lipsaăăăăăăăă
Īn semnificaţia sa deplină, punctul de vedere biblic cu privire la adulter stă īntr-un contrast direct cu toleranţa actuală faţă de astfel de acte săvīrşite de adulţi ce consimt la ele. Multe pasaje, atīt din Vechiul, cīt şi din Noul Testament, condamnă astfel de practici (Lev. 20, 10-12; Prov. 6, 24-32; 7, 6-27; 1 Cor. 6, 9, 13, 18; Gal. 5, 19; Ef. 5, 3; 1 Tes. 4, 3; etc).
Astfel de legături pot avea consecinţe foarte īntinse şi dăinuitoare. Ele sīnt o īnşelare a partenerului sexual legitim şi īl pot afecta grav fizic, emoţional, financiar, legal şi social. Ele aduc vătămare familiei extinse şi, dacă există şi copii, ei sīnt īn mod deosebit cei care suferă. Aceste legături pot duce la transmiterea de boli venerice şi naşterea de copii nelegitimi. De asemenea, norul de minciună şi de necinste, ce planează asupra unor astfel de legături, distruge īn aşa măsură īncrederea, īncīt ea nu mai poate fi niciodată refăcută. Chiar fără poruncile Bibliei īmpotriva acestor forme de imoralitate, cortegiul consecinţelor lor nenorocite trebuie să constituie puternice avertizări īmpotriva lor.
Necurăţia gīndurilor. Păcatul nu este numai acţiunea vizibilă, exterioară; el este şi o problemă a inimii, ce pătrunde adīnc īn modul de gīndire. Dacă izvorul este murdar, rīurile nu pot fi curate. Isus a văzut că rezervorul lăuntric al minţii motivează comportamentul uman, căci din inimă ies gīndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, relele (Mat. 15, 19). Pe acest fir, El urmăreşte actul infidelităţii pīnă la gīnduri şi sentimente. Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: 'Să nu preacurveşti'. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea īn inima lui (Mat. 5, 27-28).
O īntreagă industrie s-a dezvoltat pentru a scoate venituri din pervertirea imaginaţiei. Filmele senzuale şi cărţile pe care aceasta le produce nu au ce căuta īn viaţa creştinului. Ele nu numai că īncurajează legăturile nelegitime, ci reduc pe bărbaţi şi femei la simple obiecte sexuale, stricīnd astfel adevărata valoare a sexualităţii şi īntunecīnd chipul lui Dumnezeu. Creştinii sīnt chemaţi să aibă gīnduri curate şi să trăiască o viaţă curată, pentru că ei se pregătesc să trăiască īn toată veşnicia īntr-o societate curată.
Incestul. Unii părinţi trec peste graniţa ce marchează exprimarea sănătoasă a afecţiunii faţă de copiii lor, pīnă la intimitate fizică şi emoţională cu ei. Lucrul acesta se īntīmplă mai ales, atunci cīnd legătura normală dintre soţ şi soţie a fost neglijată şi unul dintre copii a fost ales să joace rolul partenerului. Această ştergere a graniţelor poate avea loc, de asemenea, īntre copii ca şi cu alţi membri ai familiei.
Incestul a fost interzis īn Vechiul Testament (Lev. 18, 6-29; Deut. 27, 20-23) şi condamnat īn Noul Testament (1 Cor. 5, 1-5). Acest fel de abuz perturbă grav dezvoltarea sexuală a copilului şi face să existe īn el o povară nejustificată de ruşine şi vinovăţie, pe care o duce cu el īn viaţa de căsătorie de mai tīrziu. Cīnd părinţii calcă aceste graniţe, ei vatămă dezvoltarea simţămīntului de īncredere al copilului - atīt de vital pentru credinţa īn Dumnezeu.
Divorţul. O declaraţie a Domnului Isus concretizează īnvăţătura biblică cu privire la divorţ: Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Mat. 19, 6; Marcu 10, 7-9). Căsătoria este sfīntă, pentru că Dumnezeu este Acela care a binecuvīntat-o şi a sfinţit-o. De fapt, īn ultimă analiză, Dumnezeu este Acela care a unit pe soţ şi soţie şi nu numai cuvintele omeneşti sau actul sexual. Deci El este Acela care a sigilat unirea lor. Concepţia creştină cu privire la divorţ şi recăsătorire trebuie să fie deci bazată pe temeiuri biblice.
Declaraţia Domnului Isus face clar principiul Scripturii care stă la baza īnţelegerii creştine cu privire la divorţ: intenţia lui Dumnezeu a fost ca legămīntul căsătoriei să fie de nedesfăcut. Cīnd fariseii L-au īntrebat dacă nepotrivirea maritală era un motiv suficient pentru divorţ, El a afirmat că modelul edenic al căsătoriei este o unire permanentă. Cīnd ei au insistat, punīnd īn discuţie legea lui Moise privind divorţul, El a răspuns: Din pricina īmpietririi inimilor voastre a īngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la īnceput n-a fost aşa (Mat. 19, 8). El a mers mai departe, spunīnd că singurul motiv legitim pentru divorţ este infidelitatea sexuală (Mat. 5, 32; 19, 9).
Răspunsul Său dat fariseilor face clar faptul că Isus avea o īnţelegere mult mai profundă a fidelităţii conjugale decīt ei. Din ce a spus El şi din principiile referitoare la căsătorie din Vechiul şi din Noul Testament, se poate afirma că Dumnezeu a dorit ca aceia care se căsătoresc să reflecte chipul lui Dumnezeu īntr-o permanentă unire.
Chiar şi necredincioşia unuia dintre parteneri nu īnseamnă, īn mod necesar, că legătura căsătoriei trebuie să se termine īn divorţ. Calea crucii īncurajează o profundă pocăinţă şi iertare, īndepărtarea rădăcinilor de amărăciune. Chiar īn cazul adulterului, prin iertare şi puterea reconciliatoare a lui Dumnezeu, partea vătămată trebuie să caute să menţină planul original al lui Dumnezeu de la creaţiune. Vorbind din punct de vedere biblic, adulterul n-ar trebui să fie mai distructiv pentru căsătoria voastră, decīt orice alt păcat... Cīnd eşti gata să ierţi şi să renunţi la atitudinea ta ostilă, Dumnezeu va fi mai mult decīt gata să vă aducă vindecare şi să reīnnoiască iubirea voastră reciprocă. 13
Īn timp ce idealul divin pentru căsătorie este acela al unei uniri permanente şi pline de iubire, ce continuă pīnă la moartea unuia dintre parteneri, uneori o separare legală devine necesară datorită violenţei fizice asupra partenerului sau a copilului. Īn unele legislaţii civile, o astfel de separare poate fi obţinută numai prin divorţ, divorţ ce īn astfel de īmprejurări nu va fi condamnat. Dar o astfel de despărţire īn care nu există 'necredincioşia faţă de legămīntul conjugal', nu dă nici uneia din părţi dreptul scripturistic de a se recăsători, īn afară de cazul că īntre timp partea cealaltă s-a căsătorit, a comis adulter sau a murit. 14
Pentru că legătura căsătoriei este o instituţie divină, biserica are răspunderea unică şi solemnă de a preveni divorţul, iar dacă divorţul are totuşi loc, atunci ea trebuie să vindece, pe cīt este posibil, rănile pe care acesta le-a cauzat.
Homosexualitatea. Dumnezeu a creat pe bărbaţi şi pe femei ca să fie diferiţi şi totuşi să se completeze unul pe altul. Şi cīnd El a făcut acest lucru, El a orientat simţămintele lor sexuale spre aceia de sex opus lor. Deosebirile şi complementaritatea ce caracterizează pe oameni sīnt manifestate īn atracţia ce aduce laolaltă două persoane de sexe diferite, pentru a forma o legătură completă.
Īn unele cazuri, păcatul a afectat chiar şi această orientare de bază, aducīnd un fenomen ce a fost numit inversiune. Īn astfel de cazuri, orientarea naturală spre sexul opus este inversată, producīnd o orientare sexuală de bază spre persoane de acelaşi gen.
Scriptura condamnă practicile homosexuale īn termeni severi (Gen. 19, 4-10; cf. Iuda 7, 8; Lev. 18,22; 20,13; Rom. 1,26-28; 1 Tim. 1,8-10). Practicile de acest fel produc deformări grave ale chipului lui Dumnezeu īn bărbaţi şi femei.
Pentru că toţi au păcătuit şi sīnt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23), creştinii se vor comporta faţă de aceia care sīnt afectaţi de această aberaţie īn aşa fel īncīt să-i salveze. Ei vor da pe faţă atitudinea pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de femeia prinsă īn adulter: Nici Eu nu te osīndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti! (Ioan 8, 11). Nu numai aceia cu īnclinaţii spre homosexualitate, ci toate persoanele care sīnt prinse īn capcana unor comportări sau legături ce aduc nelinişte, ruşine sau vinovăţie au nevoie de prezenţa binevoitoare şi cu experienţă a unui sfătuitor creştin. Nici un comportament nu este īn afara posibilităţii de vindecare a harului vindecător al lui Dumnezeu. 15
Familia
După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, El le-a dat stăpīnire asupra lumii (Gen. 1, 26; 2, 15). Ei au compus prima familie, prima biserică şi au marcat īnceputul societăţii. Astfel că societatea a fost īntemeiată pe căsătorie şi familie. Pentru că erau singurii locuitori ai pămīntului, Dumnezeu le-a poruncit: Creşteţi, īnmulţiţi-vă, umpleţi pămīntul şi supuneţi-l (Gen. 1, 28).
După cum arată statisticile populaţiei pămīntului, astăzi nu mai există un pămīnt nepopulat, care să strige să fie umplut şi stăpīnit. Dar acele familii creştine care au hotărīt să aducă copii pe lume au īncă obligaţia de a creşte copiii lor īn cunoaşterea şi temerea de Dumnezeu. Mai īnainte ca o pereche căsătorită să se hotărască să facă acest lucru, trebuie să se ia īn consideraţie idealul lui Dumnezeu pentru familie.
Părinţii
1. Tatăl. Scripturile au dat soţului şi tatălui responsabilitatea de a fi capul şi preotul familiei (Col. 3,18-21; 1 Petru 3,1-8). El devine un tip al Domnului Hristos, capul bisericii. Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mīntuitorul trupului. Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor īn toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvīnt, ca să īnfăţişeze īnaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbīrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfīntă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine īşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine īnsuşi (Ef. 5, 23-28).
După cum Domnul Hristos conduce biserica, soţul şi soţia trebuie să se fie amīndoi gata să se supună unul altuia, dar Cuvīntul lui Dumnezeu acordă īntīietate judecăţii soţului, acolo unde nu este o problemă de conştiinţă.16 Īn acelaşi timp, el are răspunderea de a trata personalitatea ei cu cel mai mare respect.
După cum Domnul Hristos a manifestat o autoritate plină de blīndeţe, care a mers pīnă la cruce, īn slujire, tot astfel soţul trebuie să conducă cu sacrificiu de sine. Autoritatea Domnului Hristos este īnţeleaptă şi plină de iubire şi, atunci cīnd soţii īşi īndeplinesc obligaţiile ce le revin faţă de soţiile lor, atunci ei vor folosi autoritatea lor cu aceeaşi blīndeţe pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de biserică. Cīnd Duhul lui Hristos stăpīneşte pe soţ, atunci supunerea soţiei va avea ca rezultat numai pace şi prosperitate. El va cere de la ea numai ceea ce va avea ca rezultat binele ei şi īn acelaşi fel īn care Domnul Hristos a cerut supunere din partea bisericii Soţii să studieze cuvintele Domnului Hristos nu pentru a afla cīt de desăvīrşită trebuie să fie supunerea soţiei, ci cum să poată avea gīndul lui Hristos şi să devină curăţiţi şi īnnobilaţi, apţi pentru a fi domnul familiei lor. 17
Ca preot al familiei, asemenea lui Avraam, tatăl va strīnge laolaltă pe membrii familiei, la īnceputul zilei, şi-i va īncredinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Seara, el īi va conduce īn a-I aduce laudă, mulţumindu-I pentru binecuvīntările revărsate asupra lor. Acest altar familial va fi liantul ce-i ţine strīns uniţi, va fi timpul īn care se acordă prioritate lui Dumnezeu īn familie. 18
Un tată īnţelept va petrece un timp cu copiii săi. Un copil poate īnvăţa multe de la tatăl său, cum ar fi de exemplu respectul şi iubirea faţă de mama sa, iubirea faţă de Dumnezeu, importanţa rugăciunii, iubirea faţă de alţi oameni, calea muncii, modestia, iubirea pentru natură şi pentru lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Dar, dacă tata nu este niciodată acasă, copilul este lipsit de privilegiul şi bucuria aceasta.
2. Mama. Calitatea de mamă este cel mai tainic şi intim lucru de pe pămīnt, ce o face să fie īntr-o relaţie de parteneriat cu Dumnezeu. Īmpăratul pe tronul său nu are o lucrare mai īnaltă de făcut decīt are mama. Mama este regina căminului. Īn puterea ei stă modelarea caracterelor copiilor ei, pentru ca ei să fie pregătiţi pentru viaţa cea mai īnaltă, nemuritoare. Un īnger nu putea să primească o mai īnaltă misiune; căci, īndeplinind această lucrare, ea slujeşte lui Dumnezeu. Fie ca ea să īnţeleagă valoarea lucrării ei şi să se īmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată rezista ispitei de a se conforma standardelor lumii. Lucrarea ei este pentru prezent şi veşnicie. 19
Cineva din familie trebuie să poarte răspunderea finală pentru caracterul copiilor. Instruirea copiilor nu trebuie să fie făcută la voia īntīmplării sau īncredinţată altora, căci nimeni nu simte exact la fel pentru un copil cum simt părinţii lui. Dumnezeu a creat pe mamă cu capacitatea de a-l purta pe copil īn propriul său trup, de a-l alăpta, de a-l creşte şi de a-l iubi. Cu excepţia unor circumstanţe extenuante, a unor mari greutăţi financiare sau a faptului că este este singură,20 dacă ea acceptă, mama are unicul privilegiu de a rămīne cu copiii ei tot timpul. Ea se poate bucura de privilegiul de a lucra cu Creatorul la modelarea caracterelor lor pentru veşnicie.
Este necesar ca cineva să considere familia ca o carieră Asumarea carierei de mamă şi soţie este īn secolul douăzeci o operă de o valoare fabuloasă şi o muncă pasionantă şi solicitată, o alegere care merită viaţa. Este un efort zadarnic? O slujbă lipsită de satisfacţii? O sclavie lipsită de demnitate? Nu, ci este cea mai captivantă posibilitate de a te īmpotrivi curentului, de a salva specia, de a influenţa istoria, de a face ceva care va fi simţit şi auzit īn cercuri din ce īn ce mai largi. 21
Īn timpul Vechiului Testament, numele unei persoane transmitea o scurtă declaraţie despre persoana care-l purta. Eva şi-a primit numele după cădere (Gen. 3, 20). Pentru că ea avea să devină mama tuturor fiinţelor omeneşti, numele ei (īn ebraică chawwah) derivă din cuvīntul pentru viu (ebraică chay). El reflectă extraordinara poziţie de onoare pe care ea o ocupă īn istoria neamului omenesc.
Aşa după cum procrearea nu a fost un drept unic şi exclusiv nici pentru Adam, nici pentru Eva, tot la fel n-a fost nici calitatea de părinte. Aceasta trebuia să fie, de asemenea, o responsabilitate de īmpărtăşit, de purtat īn comun. Şi aşa trebuie să fie şi acum, nu numai īn naşterea de copii, ci şi īn creşterea lor. Fiecare părinte are anumite responsabilităţi şi ele trebuie aduse la īndeplinire ca pentru Domnul. Iată, fiii sīnt o moştenire de la Domnul, rodul pīntecelui, este o răsplată dată de El (Ps. 127, 3)
Copiii
1. O prioritate. Īn afară de consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi de partenerul lor de viaţă, părinţii nu au o mai īnaltă responsabilitate decīt cea faţă de copiii pe care ei i-au adus pe lume. Ei trebuie să pună interesele copiilor lor īnaintea propriei lor cariere şi confort. Copiii nu au ales să vină pe lume şi trebuie să li se asigure cele mai bune posibilităţi de a porni īn viaţă. Deoarece influenţele prenatale afectează īn mod vital sănătatea spirituală, mintală şi fizică a cuiva, binele copilului trebuie să fie o prioritate ce īncepe chiar īnainte de naştere. 22
2. Iubirea. Iubirea unui părinte trebuie să fie necondiţionată şi plină de sacrificiu de sine. Chiar dacă ea nu va fi niciodată īn totul răsplătită, copiii trebuie să se bucure de iubire pentru a avea o bună imagine de sine şi sănătate emoţională īn toată viaţa lor. Copiii care trebuie să cīştige dragostea sau care se simt respinşi, nedoriţi şi lipsiţi de importanţă, vor īncerca să obţină iubirea părinţilor lor prin comportări nedorite ce ajung să se īnrădăcineze şi devin obiceiuri.
Copiii care sīnt īn siguranţă privind iubirea părinţilor lor se vor īndrepta şi spre alţii. Ei pot fi īnvăţaţi atīt să dea, cīt şi să primească, şi că există o raţiune de a exista care trece dincolo de eu. Pe măsură ce copiii se dezvoltă şi cresc, ei pot īnvăţa să-I aducă slavă lui Dumnezeu.
3. Consacrare. Părinţii creştini trebuie să-şi consacre copiii slujirii lui Dumnezeu din cele mai timpurii momente ale vieţii. Comunităţile adventiste prevăd pentru o astfel de consacrare o ceremonie simplă, īn care, īnaintea comunităţii, părinţii īşi prezintă copilul lui Dumnezeu, īn rugăciune, aşa cum Iosif şi Maria au prezentat pe pruncul Isus Domnului, la templu (Luca 2,22-39). Īn felul acesta, copilul īncepe viaţa ca parte a marii familii spirituale. Membrii congregaţiei participă la dezvoltarea socială şi spirituală a tīnărului, ca un copil al lui Dumnezeu şi membru al trupului lui Hristos.
Īn acest serviciu, părinţii se consacră şi ei lucrării de educare a copilului īn calea Domnului, astfel īncīt chipul lui Dumnezeu să fie format īn copil. Pentru a atinge această ţintă, părinţii īşi vor aduce cu regularitate copiii la Şcoala de Sabat şi la adunare, pentru ca cei mici să fie părtaşi la trupul lui Hristos īncă de la īnceputul vieţii. Apoi, atunci cīnd copilul ajunge la vīrsta şcolară, părinţii şi biserica vor face orice efort pentru a-i oferi ocazia de a avea o educaţie creştină, care va alimenta mai departe iubirea copilului pentru Domnul.
4. Consecvenţă. Īnvăţătura spirituală pe care părinţii o transmit este un proces continuu, ce pătrunde īn fiecare fază a vieţii copilului. Să le īntipăreşti (poruncile Domnului) īn mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele cīnd vei fi acasă, cīnd vei pleca īn călătorie, cīnd te vei culca şi cīnd te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mīini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii īntre ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale (Deut. 6, 7-9; 11,18).
Copilul este influenţat de īntreaga atmosferă din cămin. Părinţii nu pot să transmită spi- ritualitate numai prin rugăciunea de la altarul familial. Ea trebuie să se reverse prin continua lor īncredere īn Isus; ea trebuie manifestată īn modul lor de viaţă, īn īmbrăcăminte şi chiar īn felul īn care este aranjată casa. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca un părinte iubitor este vitală dezvoltării creştine a copilului.
5. Īnvăţīnd ascultarea. Īnvaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi cīnd va īmbătrīni, nu se va abate de la ea (Prov. 22,6). Ce cuprinde această īnvăţare? Disciplina implică mult mai mult decīt pedeapsă. De obicei, pedeapsa are legătură cu trecutul, pe cīnd disciplina priveşte viitorul. Disciplina este un proces de educare, īn care cel tīnăr este un discipol, un ucenic al părinţilor săi pentru instruire, călăuzire şi exemplu. Ea īnseamnă īnvăţarea unor importante principii cum sīnt: loialitatea, adevărul, echitatea, consecvenţa, răbdarea, ordinea, mila, generozitatea şi munca harnică.
Cīnd copiii īnvaţă de timpuriu să asculte īn mod spontan de părinţii lor, atunci autoritatea nu le pune nici o problemă īn viaţă. Dar tipul de ascultare īnvăţat este, de asemenea, important. Adevărata ascultare nu vine doar pentru că este cerută, ci pentru că ea porneşte dinăuntru. Secretul acestui fel de ascultare stă īn naşterea din nou.
Cine īncearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu numai dintr-un simţămīnt al datoriei, pentru că i se cere, nu va ajunge niciodată să aibă bucuria ascultării. El nici nu ascultă cu adevărat. Adevărata ascultare este lucrarea unui principiu lăuntric. Ea izvorăşte din iubirea pentru neprihănire, din iubire faţă de Legea lui Dumnezeu. Esenţa īntregii neprihăniri constă īn credincioşia faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem ce este drept, pentru că este drept - pentru că a face ce este drept este un lucru plăcut īnaintea lui Dumnezeu. 24
6. Dezvoltarea sociabilităţii şi limbajului. Familia este cadrul special īn care copiii se socializează ca membri ai rasei umane, cu toate răspunderile şi privilegiile corespunzătoare. Socializarea este procesul prin care copiii īnvaţă deprinderile de bază cu care să se integreze īn societate. Limbajul, cu toate nuanţele lui de comunicare, este una dintre primele tehnici pe care le īnvaţă copilul. Limbajul folosit īn cămin are nevoie să fie bine dirijat, astfel īncīt el să descopere caracterul lui Dumnezeu. Copilul trebuie să audă mereu printre membrii familiei expresii spontane de bucurie şi iubire, de laudă la adresa lui Dumnezeu.
7. Identitatea sexuală. Căminul este cadrul īn care, prin interacţiunile sănătoase cu bărbaţii şi femeile care compun īntregul sistem al familiei, copiii īnvaţă să acţioneze ca bărbaţi şi femei īn societate. Adulţii trebuie să-i īnveţe frumuseţea sexualităţii lor īn dezvoltare printr-o corectă şi potrivită informare. De asemenea, responsabilitatea lor este aceea de a-i apăra pe copii de violenţele sexuale.
8. Īnvăţarea valorilor. Una dintre funcţiile principale de socializare ale familiei este să asigure asimilarea valorilor expuse īn familie. Valorile familiei şi conceptele religioase nu coincid totdeauna. Părinţii pot pretinde să adere la anumite principii religioase, dar valorile pe care ei le exemplifică īnaintea copiilor pot să nu fie īn armonie cu aceste principii. Este important, deci, ca părinţii să fie consecvenţi.
Familia lărgită. Căsătoria, aşa cum a conceput-o Dumnezeu, este exclusivă; familia īnsă nu este. Īntr-o societate, īn continuă mişcare, foarte rar mai găseşte cineva familii lărgite: bunici, fraţi, surori, veri - care să trăiască īntr-o strīnsă şi imediată apropiere. Familia bisericii īi poate ajuta pe aceia care sīnt departe de familie sau care nu au rude să găsească adevăratul sens al valorii şi apartenenţei. Aici şi părinţii care sīnt singuri (numai mama sau numai tata) pot găsi un loc bun şi primitor, unde să-şi crească copiii cu iubire cu tandreţe. Iar biserica poate să ofere exemplele potrivite ce s-ar putea să lipsească īn cămin.
Īnvăţīnd iubirea faţă de persoanele īn vīrstă din comunitate, copiii pot īnvăţa respectul. Şi aceia care sīnt īn vīrstă pot trăi satisfacţia de a avea pe cineva mai tīnăr, pe care să-l iubească şi de care să se bucure. Nu mă părăsi Dumnezeule, chiar la bătrīneţele cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni (Ps. 71, 18).
Dumnezeu acordă o consideraţie deosebită celor īn vīrstă, spunīnd: Perii albi sīnt o cunună de cinste, ce se găseşte pe calea neprihănirii (Prov. 16,31). Pīnă la bătrīneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, pīnă la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mīntuiesc (Is. 46, 4).
Īn biserică, cei ce sīnt singuri pot găsi un loc special, unde să fie iubiţi şi īndrăgiţi şi unde, de asemenea, să manifeste dragostea şi să pună la lucru energia lor. Prin lucrarea bisericii, ei pot ajunge să simtă grija lui Dumnezeu pentru ei: Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea īţi păstrez bunătatea Mea (Ier. 31, 3).
Īngrijiea atentă acordată celor īn nevoie face parte din religiunea curată (Iacov 1,27; Ex. 22,22; Deut. 24,17; 26,12; Prov. 23,10; Is. 1,17). Familia bisericii are o ocazie deosebită, de a oferi un liman, un adăpost, un loc de care să aparţină, acelora care nu au o familie; ea poate să cuprindă pe fiecare membru şi să-l integreze īntr-o unitate deosebită, despre care Domnul Hristos a spus că va fi īnsăşi semnul creştinismului (Ioan 17, 20-23).
Īntoarcerea
Deoarece familia este chiar sufletul bisericii şi al societăţii, familia creştină īnsăşi va fi instrumentul de cīştigare şi păstrare a membrilor ei pentru Hristos. Ultimele versete ale Vechiului Testament sīnt o profeţie a ceea ce va avea loc mai īnainte de revenirea Domnului: Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie īnainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi īnfricoşată. El va īntoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem (Mal. 4, 5-6). Īn timp ce astăzi multe forţe īncearcă să scoată pe membri din sīnul familiei, chemarea lui Dumnezeu este la revenire, la consolidare, la īntoarcere şi la refacere. Şi acele familii care răspund chemării Sale vor avea o putere ce va da pe faţă adevăratul creştinism. Comunităţile ce sīnt alcătuite din astfel de familii vor creşte, tinerii lor nu vor părăsi biserica; ei vor īnfăţişa lumii un tablou convigător al lui Dumnezeu.
1. E.G.White, Educaţia, ed. rom., pag. 18.
2. A.W.Spalding, Makers of the Home (Īntemeietorii căminului), (Mountain View, CA: Pacific Press, 1928), pag. 58.
3. Că Adam a fost răspunzător pentru planeta Pămīnt este evident din faptul că Dumnezeu l-a considerat răspunzător pentru păcat, deşi nu el a fost primul care a păcătuit (Gen. 3, 9). De asemenea, cīnd compară pe cei doi Adami, Noul Testament socoteşte pe primul Adam răspunzător pentru intrarea păcatului şi a morţii īn lume (Rom. 5, 12: 1 Cor. 15, 22; E.G.White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 593-594.
4. Dumnezeu personal a dat lui Adam un tovarăş. El i-a făcut ajutorul potrivit pentru el, un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit a fi tovarăşul său şi care putea fi una cu el īn iubire şi simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta īnsemnīnd că ea nu trebuia să-l stăpīnească pe el care era capul, dar nici să fie călcată īn picioare ca fiind inferioară, ci să stea līngă el, ca fiind egală, să fie iubită şi ocrotită de el (E.G.White, Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament, vol. 1; Patriarhi şi Profeţi, ed. 1987, pag. 32,).
5. Pentru mai multe detalii despre aspectele de legămīnt ale căsătoriei, vezi Marriage as Covenant (Căsătoria un legămīnt) din Covenant and Marriage: Partnership and Commitment (Legămīnt şi căsătorie: Parteneriat şi angajament), Leader's Notebbook (Nashville: Family Ministry Department, Sunday School Board of the Southern Baptist Convention, 1987), pag. 51-60.
6. Vezi Manualul Bisericii A.Z.Ş., pag. 150, 151; F.M.Wilcox, Marrying Unbelievers (Căsătoria cu cei necredincioşi), Review and Herald, 2 iulie 1914, pag. 9, 10; G.B.Thompson, Marrying Unbelievers: Can Two Walk Together, Except They Be Agreed? (Căsătoria cu cei necredincioşi: Pot doi să meargă īmpreună dacă nu se īnvoiesc?), Review and Herald, 31 iulie 1941, pag. 2, 12-14; F.M.Wilcox, The Marriage Relationship, Following the Divine Order (Legătura căsătoriei urmīnd porunca divină), Review and Herald, 4 mai 1944, pag. 1-4; White, Testimonies, vol. 4, p. 503-508.
7. Walter Trobisch, I Married You (M-am căsătorit cu tine), (New York, N.Y: Harper and Row, 1971), pag. 18.
8. Ed Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viaţa de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), (Grand Rapids: Zondervan, 1980), pag.72.
9. Ibid., pag. 62
10. White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), vol.1, pag. 46, 47.
11. White, Divina Vindecare, pag. 262; White, Messages to Young People (Solii către tineret), Nashville: Southern Pub. Assn., 1930, pag. 451.
12. Vezi, de asemenea, White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), pag. 143, 209-210, 349-350; White, Spiritual Gifts (Daruri spirituale), vol. 3, pag. 104, 105, vol. 4, pag. 86.
13. Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viaţa de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), pag. 202. Vezi, de asemenea, The Divorce Court or the Cross (Divorţul sau crucea) īn Roy Hession, Forgotten Factors An Aid to Deeper Repentance of the Forgotten Factors of Sexual Misbehavior (Factori daţi uitării ), (Fort Washington, PA: Christian Literature Crusade, 1976); Wheat, How to Save Your Marriage Alone (Cum să-ţi salvezi singur căsătoria) in Love Life, and Gary Chapman, Hope for the Separated Wounded Marriages Can Be Healed (Speranţă pentru cei despărţiţi) (Căsătoriile rănite pot fi vindecate), (Chicago: Moody Press, 1982).
14. Manualul Bisericii A.Z.Ş., pag. 175.
15. Vezi Hession, Forgotten Factors (Factori uitaţi). Pentru a-i ajuta pe cei ce au greşit să se pocăiască, să găsească iertarea unui Dumnezeu iubitor, acest excelent volum delimitează cu grijă profundele aspecte ale imoralităţii sexuale.
16. White, Testimonies, vol. 1, p. 307. Ea scrie, de asemenea: Noi, femeile, trebuie să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut să fim supuse bărbatului. El este capul şi judecata, părerile şi raţionamentele noastre trebuie să se armonizeze, dacă este posibil, cu ale lui. Dacă nu, īn Cuvīntul lui Dumnezeu este dată īntīietate soţului, acolo unde nu este problemă de conştiinţă. Noi trebuie să ne supunem capului (E.G.White - Scrisoarea 5, 1861).
17. E.G.White, Manuscrisul 17, 1891. Vezi, de asemenea, Larry Christenson, The Christian Family (Familia creştină) (Minneapolis, MN: Bethany Fellowship, 1970).
18. Pentru idei, pentru un altar familial plin de viaţă, vezi John şi Millie Youngberg, Heart Tuning: A Guide to Better Family Worship (Trad. rom|nească: Inimi īntoarse. Cuvīntul Evangheliei, 1993); Christenson, The Christian Family (Familia creştină), pag. 157-197.
19. White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 231, 232.
20. Părinţii care trebuie să īncredinţeze copilul īn grija altcuiva trebuie să aleagă pe acela care are valori similare cu ale lor, astfel īncīt să fie o deplină cooperare īn creşterea copilului , īn iubirea şi temerea de Dumnezeu. Părinţii trebuie, de asemenea, să observe cu grijă pe ceilalţi copii cu care va fi asociat copilul lor. Doresc ei ca fiul sau fiica lor să fie ca aceştia? Copiii īnvaţă atīt de mult, aşa de repede şi atīt de neşters, astfel că toate aspectele īngrijirii copilului trebuie să fie īn mod conştiincios cercetate.
21. Edith Schaefer, What Is a Family? (Ce este o familie?) (Old Tappan, N.J.: Fleming H. Revell Co., 1975), pag. 47.
22. Vezi White, Hristos, Lumina lumii, ed. 1981, pag. 499; White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 255-259.
23. Vezi Gary Smalley and John Trent, The Blessing (Binecuvīntarea), (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1986). Autorii prezintă cu grijă modul īn care acordarea sau reţinerea de către părinţi a iubirii necondiţionate este cheia binelui emoţional şi psihologic al copilului īn creştere.
24. White, Parabolele Domnului Hristos, ed 1980, p. 69.
![]()
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA