CE CRED ADVENTISII DE ZIUA A SAPTEA ?

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiunii, S-a odihnit în cea de a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument de aducere aminte al creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea Sabatului zilei a şaptea ca zi de odihnă, de închinare şi slujire, în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi între credincioşi. El este un simbol al răscumpărării în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al lui Dumnezeu, al legămîntului veşnic dintre El şi poporul Său. Păzirea plină de bucurie a acestui timp sfînt, de seara şi pînă seara, de la apus de soare pînă la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu.

Capitolul 19

Sabatul

Alături de Dumnezeu, Adam şi Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliştea era cuceritoare, cu neputinţă de descris. Pe cînd soarele apunea încet în acea zi de vineri, a şasea a creaţiunii, şi cînd stelele au început să apară, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1, 31). Astfel Dumnezeu a sfîrşit creaţiunea Sa, „cerurile şi pămîntul şi toată oştirea lor” (Gen. 2, 1).

Dar, oricît de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl putea da perechii nou create era privilegiul unei legături personale cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvîntări speciale, a comuniunii şi legăturii cu Creatorul lor.

ŢSUBTITSUS = Sabatul de-a lungul Bibliei

Sabatul este punctul central al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ca monument de aducere aminte al creaţiunii, el descoperă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat. El este Creatorul şi noi sîntem creaturile Sale. „Sabatul, deci, stă chiar la temelia adorării adresate lui Dumnezeu, pentru că el proclamă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nici o altă instituţie nu o face. Adevăratul temei al adorării lui Dumnezeu, nu numai aceea din ziua a şaptea, ci întreaga închinare, se află în deosebirea dintre Creator şi creaturile Sale. Acest mare principiu nu poate deveni niciodată vechi, demodat şi niciodată nu poate fi uitat”.1 El trebuie să păstreze acest adevăr pentru totdeauna înaintea neamului omenesc, de aceea Dumnezeu a instituit Sabatul.

Sabatul la creaţiune. Sabatul vine la noi dintr-o lume fără de păcat. Este darul special al lui Dumnezeu, făcînd în stare neamul omenesc să trăiască aici pe pămînt experienţa realităţilor cereşti. Trei acte divine distincte au marcat stabilirea Sabatului:

1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat. În ziua a şaptea, Dumnezeu „S-a odihnit şi a răsuflat” (Ex. 31, 17); totuşi, El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se odihnească (Is. 40, 28). Verbul „odihnit”, shabath, înseamnă în mod literal „a înceta” munca sau activitatea (cf. Gen. 8, 22). „Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea extenuării, sau a oboselii, ci o oprire după activitatea de mai înainte„. 2

Dumnezeu S-a odihnit pentru că El aştepta ca şi oamenii să se odihnească. El a dat un exemplu pe care fiinţele omeneşti să-l urmeze (Ex. 20, 11).

Dacă Dumnezeu a terminat creaţiunea în ziua a şasea (Gen. 2, 1), ce înţelege oare Scriptura atunci cînd spune că El „Şi-a sfîrşit lucrarea„ în ziua a şaptea (Gen. 2,2)? Dumnezeu a terminat crearea cerurilor şi a pămîntului în cele şase zile, dar El mai avea încă de instituit Sabatul. Prin faptul că El S-a odihnit în Sabat, El l-a creat; Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvîrşind lucrarea Sa.

2. Dumnezeu a binecuvîntat Sabatul. Dumnezeu nu numai că a făcut Sabatul, dar l-a şi binecuvîntat. „Binecuvîntarea rostită asupra zilei a şaptea implică faptul că astfel el era declarat un obiect special al favoarii divine şi o zi ce va aduce binecuvîntare pentru creaturile Sale„. 3

3. Dumnezeu a sfinţit Sabatul. A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfînt sau a-l pune deoparte ca fiind sfînt şi pentru o folosire sfîntă; a-l consacra. Oameni, locuri (ca de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) şi timpul (zile sfinte) pot fi sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea înseamnă că această zi este sfîntă, că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relaţiei divino-umane.

Dumnezeu a binecuvîntat şi a sfinţit Sabatul zilei a şaptea, pentru că El S-a odihnit în această zi „de toată lucrarea Lui”. El l-a binecuvîntat şi l-a sfinţit pentru oameni, nu pentru Sine. Prezenţa Sa personală este aceea care aduce binecuvîntarea şi sfinţenia lui Dumnezeu asupra Sabatului.

Sabatul la Sinai. Evenimentele ce au urmat plecării israeliţilor din Egipt arată că, în mare măsură ei pierduseră din vedere Sabatul. Condiţiile severe ale sclaviei se pare că au făcut ca păzirea Sabatului să fie foarte dificilă. Imediat după ce şi-au cîştigat libertatea, Dumnezeu le-a reamintit în mod serios, prin minunea cu mana şi rostirea Celor Zece Porunci, obligaţia lor de a păzi Sabatul zilei a şaptea.

1. Sabatul şi mana. Cu o lună mai înainte ca El să proclame Legea la Sinai, Dumnezeu a făgăduit poporului protecţia Sa împotriva bolilor, dacă ei vor „asculta de poruncile Lui” şi dacă vor „păzi toate legile Lui” (Ex. 15, 26; conf. Gen. 26, 5). Imediat după ce a făcut această făgăduinţă, Dumnezeu a reamintit israeliţilor sfinţenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El i-a învăţat, în termeni concreţi, cît de importantă considera El că este odihna lor în ziua a şaptea.

În fiecare zi a săptămînii, Dumnezeu a dat israeliţilor suficientă mană spre a face faţă nevoilor lor pentru ziua aceea. Ei nu trebuia să oprească nimic pentru ziua următoare, căci, dacă făceau astfel, ea avea să se altereze (Ex. 16, 4. 16-19). În ziua a şasea însă ei trebuia să strîngă îndoit faţă de ceea ce strîngeau zilnic, astfel ca să aibă suficient atît pentru ziua aceea, cît şi pentru Sabat. Învăţîndu-i că ziua a şasea trebuia să fie o zi de pregătire şi, de asemenea, cum trebuia să fie păzit Sabatul, Dumnezeu a spus: „Mîine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi pînă a doua zi dimineaţa tot ce va rămînea” (Ex. 16, 23). Numai în ziua a şaptea putea fi păstrată mana fără să se altereze (Ex. 16, 24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: „Veţi strînge timp de şase zile, dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi” (Ex. 16, 26).

Timp de patruzeci de ani sau mai bine de 2000 de Sabate săptămînale succesive, cît timp israeliţii au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: şase zile de lucru şi a şaptea de odihnă.

2. Sabatul şi Legea. Dumnezeu a aşezat porunca Sabatului în centrul Decalogului. Ea este următoarea:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o„ (Ex. 20,8-11).

Toate poruncile Decalogului sînt vitale şi nici una nu trebuie să fie neglijată (Iacov 2,10); şi totuşi Dumnezeu distinge porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: „Adu-ţi aminte”, atrăgînd atenţia omenirii asupra primejdiei de a uita importanţa lui.

Cuvintele cu care începe porunca, „adu-ţi aminte de ziua de odihnă”, arată că Sabatul n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte arată că El îşi avea originea mai devreme - de fapt, la creaţiune, aşa cum evidenţiază restul poruncii. Dumnezeu a intenţionat ca noi să păzim Sabatul ca un monument de aducere aminte a creaţiunii Sale. Acest precept indică timpul pentru odihnă şi închinare, îndreptîndu-ne să contemplăm pe Dumnezeu şi lucrările Sale.

Ca monument de aducere aminte a creaţiunii, păzirea Sabatului este un antidot împotriva idolatriei. Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul, Sabatul Îl deosebeşte pe El de toţi falşii dumnezei. Deci, păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre faţă de adevăratul Dumnezeu - un semn prin care noi recunoaştem suveranitatea Lui ca Împărat şi Creator.

Porunca Sabatului funcţionează ca un sigiliu asupra Legii lui Dumnezeu.4 În general, sigiliile conţin trei elemente: numele deţinătorului sigiliului, titlul sau calitatea sa şi jurisdicţia sau domeniul autorităţii sale. Sigiliile oficiale sînt folosite pentru a legaliza documente de mare importanţă. Documentul preia autoritatea oficialităţii al cărei sigiliu este pus pe el. Sigiliul atestă faptul că oficialitatea în persoană aprobă acest document şi că toată puterea funcţiei sale se află în spatele lui.

Dintre Cele Zece Porunci, porunca Sabatului este aceea care conţine elementele vitale ale unui sigiliu. Ea este singura dintre cele zece care identifică pe adevăratul Dumnezeu, dînd numele Său: „Domnul Dumnezeul tău”; titlul Său: Cel care a făcut, Creatorul, şi teritoriul Său: „cerurile şi pămîntul” (Ex. 20, 10-11). Deoarece numai porunca a patra arată prin a cui autoritate au fost date Cele Zece Porunci, ea conţine astfel „sigiliul lui Dumnezeu”, pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii sale şi a caracterului său obligatoriu. 5

În adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca „un amintitor sau un semn al puterii şi autorităţii Sale, într-o lume nepătată de păcat şi răzvrătire. El trebuie să fie o instituţie a unei obligaţii perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci: 'Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti'„ (Ex. 20,8).6

Această poruncă împarte săptămîna în două părţi. Dumnezeu dă omenirii şase zile în care să lucreze: „să-ţi faci lucrul tău”, şi ziua a şaptea: „să nu faci nici o lucrare în ea” (Ex. 20, 9, 10). „Şase zile”, spune porunca, sînt zile de lucru, dar „ziua a şaptea” este o zi de odihnă. Faptul că „ziua a şaptea„ este unica zi de odihnă a lui Dumnezeu reiese în mod evident din articolul hotărît al cuvîntului de la începutul poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”. 7

Deşi fiinţele omeneşti au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Îşi fundamentează porunca Sa de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămînă a lumii, tot astfel şi noi trebuie să ne odihnim.

3. Sabatul şi legămîntul. După cum Legea lui Dumnezeu era centrul legămîntului (Ex. 34,27), tot astfel Sabatul, aşezat în inima acestei Legi, este proeminent în legămîntul Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi un „semn între… Mine şi (tine), pentru ca… (tu) să ştii că Eu sînt Domnul, care (te) sfinţesc…„ (Ezech. 20,12; 20,20; Ex. 31, 17). De aceea, El a zis că păzirea Sabatului este un „legămînt necurmat” (Ex. 31, 16). „După cum legămîntul este bazat pe iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7,7.8), tot astfel Sabatul, ca semn al acestui legămînt, este un semn al iubirii divine”.8

4. Sabatele anuale. Pe lîngă Sabatele săptămînale (Lev. 23,3), mai erau şapte sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste sabate anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul zilei a şaptea sau de ciclul săptămînal. Aceste sabate, „afară de… Sabatele Domnului” (Lev. 23,38), erau prima şi ultima zi a Sărbătorii azimilor, Ziua cincizecimii, Sărbătoarea trîmbiţelor, Ziua ispăşirii, cum şi prima şi ultima zi a Sărbătorii corturilor (cf. Lev. 23, 7. 8. 21. 24. 25. 27. 28. 35. 36).

Pentru că socotirea acestor sabate depindea de începutul anului religios, care era bazat pe calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămînii. Cînd coincideau cu Sabatul săptămînal, ele erau numite atunci „zile mari” (Ioan 19, 31). „În timp ce Sabatul săptămînal a fost stabilit la sfîrşitul săptămînii creaţiunii, pentru întreaga omenire, sabatele anuale erau o parte integrantă a sistemului iudaic al ritualului şi ceremoniilor instituite la Muntele Sinai, care arăta înainte spre venirea lui Mesia şi care s-a sfîrşit cu moartea Sa pe cruce”. 9

Sabatul şi Hristos. Scriptura descoperă faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a fost Creator, tot aşa şi Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8, 6; Evr. 1, 1. 2; Ioan 1, 3). Astfel că El a fost Acela care a pus deoparte ziua a şaptea, ca zi de odihnă pentru omenire.

De-a lungul timpului, Domnul Hristos a legat Sabatul de lucrarea Sa răscumpărătoare, ca şi de cea creatoare. Ca marele „Eu sînt” (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14), El a cuprins Sabatul în Decalog, ca un puternic monument de aducere aminte al acestei închinări săptămînale stabilite de Creator. Şi El a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului: răscumpărarea poporului Său (Deut. 5, 14-15). Astfel că Sabatul îi marchează pe aceia care au acceptat pe Isus ca Mîntuitor şi Creator.

Îndoitul rol al Domnului Hristos, ca Răscumpărător şi Creator, face clar motivul pentru care El a declarat că „este Domn al Sabatului” (Marcu 2, 28). Cu o astfel de autoritate, El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar El n-a făcut acest lucru. Din contră, El l-a aplicat la toate fiinţele omeneşti, spunînd: „Sabatul a fost făcut pentru om” (vers. 27).

În întreaga Sa lucrare pe pămînt, Domnul Hristos a exemplificat pentru noi credincioşia în păzirea Sabatului. Era „obiceiul Său” să Se închine în Sabat (Luca 4,16). Participarea Sa la serviciile divine din Sabat descoperă faptul că El a confirmat Sabatul ca o zi de închinare.

Atît de preocupat a fost Hristos de sfinţenia Sabatului, încît, atunci cînd El a vorbit despre persecuţiile ce urmau să aibă loc după înălţarea Sa, El a sfătuit pe ucenicii Săi cu privire la aceasta. „Rugaţi-vă”, a spus El, „ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”(Mat. 24, 20). Acest lucru arată în mod clar, aşa cum notează Jonathan Edwards, „că atunci chiar creştinii erau legaţi de o strictă observare a Sabatului”. 10

Cînd Hristos a terminat lucrarea Sa de creaţiune - primul Său mare act în istoria lumii - El S-a odihnit în ziua a şaptea. Această odihnă însemna împlinire şi realizare. El a făcut la fel la sfîrşitul lucrării Sale pămînteşti, cînd a îndeplinit al doilea mare act istoric al Său. Vineri după-amiaza, în a şasea zi a săptămînii, Hristos a încheiat misiunea Sa răscumpărătoare pe pămînt. Ultimele Sale cuvinte au fost „S-a sfîrşit” (Ioan 19, 30). Scripturile subliniază faptul că, atunci cînd a murit, „era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului” (Luca 23, 54). După moartea Sa, El S-a odihnit într-un mormînt, simbolizînd astfel faptul că a dus la împlinire răscumpărarea neamului omenesc. 11

Astfel că Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creaţiune şi răscumpărare a Domnului Hristos. Prin păzirea lui, urmaşii Săi se bucură cu El de realizările Sale pentru omenire. 12

Sabatul şi apostolii. Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia morţii Domnului Hristos. Cînd a început Sabatul, ei au întrerupt pregătirile pentru îngropare şi „în ziua Sabatului, s-au odihnit după Lege”, plănuind să continue această lucrare duminică, „ziua întîi a săptămînii” (Luca 23, 56; 24, 1).

Aşa cum făcuse şi Domnul Hristos, apostolii s-au închinat în Sabatul zilei a şaptea. În călătoriile sale evanghelistice, Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua Sabatului şi a predicat pe Hristos (Fapte 13, 14; 17, 1, 2; 18, 4). Chiar neamurile l-au invitat să predice Cuvîntul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13, 42. 44). În localităţile în care nu exista sinagogă, el a căutat locul acela care, în mod obişnuit, era folosit pentru închinare în Sabat (Fapte 16, 13). După cum participarea Domnului Hristos la serviciile divine din Sabat arăta acceptarea de către El a zilei a şaptea ca zi specială de închinare, la fel a procedat şi Pavel.

Această păzire cu credincioşie a Sabatului săptămînal de către apostol stă într-un contrast izbitor cu atitudinea sa faţă de sabatele anuale ceremoniale. El a arătat clar faptul că creştinii nu erau obligaţi să păstreze zile de odihnă anuale, pentru că Domnul Hristos a pironit legea ceremonială pe cruce (vezi cap. 18 al acestei cărţi). El spunea: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,16,17). Deoarece „contextulul acestui pasaj se ocupă cu chestiuni rituale, sabatele la care se face referire aici sînt sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, 'care sînt o umbră' sau un tip, şi a căror împlinire avea să aibă loc în Hristos”. 13

De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerinţelor legii ceremoniale. El spunea: „Voi ţineţi zile, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4, 10. 11).

Mulţi au impresia că Ioan se referea la duminică atunci cînd declara că el a fost „în ziua Domnului… în Duhul” (Apoc. 1, 10). În Biblie, totuşi, singura zi arătată ca aparţinînd Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că „ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”, numind-o mai tîrziu „ziua Mea cea sfîntă” (Is. 58, 13). Iar Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Domnul Sabatului” (Marcu 2, 28). Deoarece în Sfînta Scriptură singura zi pe care Domnul o numeşte ziua Sa este Sabatul zilei a şaptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este acela la care s-a referit Ioan. În mod sigur nu există nici un precedent biblic care să arate că el ar fi putut să aplice acest termen la prima zi a săptămînii, duminica. 14

Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămînii decît Sabatul. Ea nu declară nici o altă zi a săptămînii ca fiind binecuvîntată sau sfîntă. Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămînii.

Din contră, Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu a intenţionat ca poporul Său să păzească Sabatul în decursul veşniciei. „Căci după cum cerurile cele noi şi pămîntul cel nou, pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui şi sămînţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Is. 66, 22.23).

Semnificaţia Sabatului. Sabatul are o largă semnificaţie şi este plin de o profundă şi bogată spiritualitate.

1. Un memorial perpetuu al creaţiunii. Aşa cum am văzut, însemnătatea fundamentală pe care Cele Zece Porunci o acordă Sabatului este aceea că el aduce aminte de creaţiunea lumii (Ex. 20, 11. 12). Porunca pentru păzirea zilei a şaptea ca Sabat este „legată în mod inseparabil de actul creaţiunii, instituţia Sabatului şi porunca de a-l păzi fiind o consecinţă directă a actului creaţiunii. Mai mult chiar, întreaga familie omenească îşi datoreşte existenţa ei actului divin al creaţiunii care se comemorează astfel; în consecinţă, obligaţia de a te supune poruncii Sabatului ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregului neam omenesc”.15 Strong numeşte Sabatul „o obligaţie perpetuă, ca memorialul stabilit de Dumnezeu al activităţii Sale creatoare.” 16

Aceia care-l păzesc ca monument de aducere aminte al creaţiunii fac lucrul acesta ca o plăcută recunoaştere a faptului că „Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul lor de drept, că ei sînt lucrarea mîinilor Sale şi sînt supuşi autorităţii Lui. Astfel, instituţia este în totalitate comemorativă şi dată omenirii întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrînsă numai la anumiţi oameni.” 17 Şi atîta vreme cît ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcţioneze ca un semn şi un monument de aducere aminte al craţiunii Sale.

2. Un simbol al răscumpărării. Cînd Dumnezeu a eliberat pe Israel din robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul aducerii aminte al creaţiunii, a devenit şi monumentul aducerii aminte al eliberării (Deut. 5, 15). „Domnul a intenţionat ca odihna Sabatului săptămînal, dacă este păzită aşa cum trebuie, să elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo ţară sau veac, dar care cuprinde orice ţară şi orice veac. Astăzi omul are nevoie să scape de sclavia lăcomiei, a dorinţei de cîştig, a dorinţei de putere, de inegalităţile sociale, de păcat şi de egoism.” 18

Cînd privim crucea, atunci înţelegem că odihna Sabatului stă ca un simbol deosebit al răscumpărării. „El este monumentul aducerii aminte, al ieşirii din sclavia păcatului, sub conducerea lui Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăţiei neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătînd înapoi la odihna lui Hristos în mormînt, odihna biruinţei asupra păcatului, oferă creştinului o reală ocazie de a accepta şi cunoaşte în realitate iertarea, pacea şi odihna Domnului Hristos”. 19

3. Un semn al sfinţirii. Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui Dumnezeu, un semn al sfinţirii şi al sfinţeniei. Domnul declară: „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sînt Domnul care vă sfinţesc” (Ex. 31, 13; cf. Ezech. 20,20). Sabatul, deci, Îl arată pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne sfinţeşte. Deoarece oamenii sînt sfinţiţi prin sîngele lui Hristos (Evr. 13, 12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a sîngelui Său pentru iertarea păcatelor.

Aşa după cum Dumnezeu a pus Sabatul deoparte pentru un scop sfînt, tot astfel El a pus deoparte poporul Său pentru un scop sfînt, acela de a fi martorul Său deosebit. Comuniunea lor cu El în această zi duce la sfinţenie; ei învaţă să depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfinţeşte.

„Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul şi asemănarea Sa. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonia cu Dumnezeu, identitatea cu El în caracter. Ea este primită prin ascultarea de acele principii care sînt transcrierea caracterului Său. Şi Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare”.20

4. Un semn al loialităţii. După cum credincioşia lui Adam şi Eva a fost pusă la probă prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, aşezat în mijlocul grădinii Edenului, tot astfel loialitatea fiecărei fiinţe omeneşti faţă de Dumnezeu va fi testată de porunca Sabatului, aşezată în mijlocul Decalogului.

Scripturile descoperă faptul că, mai înainte de a doua venire, întreaga lume va fi împărţită în două clase: aceia care rămîn loiali şi „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” şi aceia care se închină „fiarei şi chipului ei” (Apoc. 14, 12. 9). Atunci adevărul lui Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii şi va fi clar pentru toţi că păzirea în ascultare a Sabatului zilei a şaptea este o dovadă de credincioşie faţă de Creator.

5. Un timp al comuniunii.În Sabat, noi putem să cunoaştem în mod deosebit prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Fără Sabat, totul ar fi numai muncă şi sudoare fără de sfîrşit. Toate zilele ar fi la fel, închinate urmăririi aspiraţiilor lumeşti. Sosirea Sabatului, totuşi, aduce nădejde, bucurie, curaj şi dă un sens vieţii. El ne oferă un timp de comuniune cu Dumnezeu, prin închinare, rugăciune, cînt, studiu şi meditaţie asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi prin activităţile în care ducem la cunoştinţa celorlalţi Evanghelia. Sabatul este ocazia noastră de a trăi experienţa prezenţei lui Dumnezeu.

6. Un semn al neprihănirii prin credinţă. Creştinii recunosc că, prin călăuzirea unei conştiinţe iluminate, necreştinii care cercetează în mod sincer adevărul pot fi conduşi de Duhul Sfînt la o înţelegere a principiilor generale ale Legii lui Dumnezeu (Rom. 2, 14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în afară de porunca a patra, sînt practicate într-o oarecare măsură, şi în afara creştinismului. Dar lucrurile nu stau aşa cu porunca Sabatului.

Mulţi oameni pot să recunoască raţiunea unei zile de odihnă săptămînale, dar adesea este dificil pentru ei să înţeleagă de ce o activitate săvîrşită în oricare altă zi a săptămînii este bună şi lăudabilă, dar este păcat atunci cînd este făcută în ziua a şaptea. Natura nu oferă nici un temei pentru păzirea zilei a şaptea. Planetele se mişcă pe orbitele lor, vegetaţia creşte, soarele şi ploaia vin una după alta şi animalele îşi duc viaţa mai departe, ca şi cînd fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci fiinţele omeneşti trebuie să ţină Sabatul zilei a şaptea? „Pentru creştin, există un singur motiv şi numai unul, dar acest motiv este suficient: Dumnezeu a spus”. 21

Numai pe baza descoperirii speciale a lui Dumnezeu oamenii pot înţelege raţiunea păzirii zilei a şaptea. Deci, aceia care păzesc ziua a şaptea fac lucrul acesta din credinţă şi astfel afirmă că se încred în Hristos, care a rostit porunca pentru păzirea ei. Păzind Sabatul, credincioşii dau pe faţă dispoziţia de a accepta voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor, în loc de a se bizui pe propria lor judecată.

Păzind ziua a şaptea, credincioşii nu încearcă să se facă pe ei înşişi neprihăniţi. Din contră, ei păzesc Sabatul ca un rezultat al legăturii lor cu Hristos, Creatorul şi Răscumpărătorul lor.22 Păzirea Sabatului este un produs al neprihănirii Sale în îndreptăţire şi sfinţire, însemnînd că ei au fost eliberaţi din robia păcatului şi au primit neprihănirea Lui desăvîrşită.

„Un măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodeşte mere. Ci, mai întîi, el trebuie să fie măr. Apoi fructul lui, mărul, vine ca rod natural. Tot la fel şi adevăratul creştin nu păzeşte Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge să fie neprihănit. Din contră, acesta este rodul natural al neprihănirii, pe care Hristos i-o împărtăşeşte. Acela care păzeşte astfel Sabatul nu este un legalist, pentru că păzirea vizibilă a zilei a şaptea arată experienţa lăuntrică a credinciosului în ceea ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se reţine de la acţiunile oprite în Sabat cu scopul de a cîştiga favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să folosească Sabatul în primul rînd pentru o mai strînsă comuniune cu El”. 23

Păzirea Sabatului descoperă faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile noastre fapte, că recunoaştem că numai Hristos, Creatorul, poate să ne mîntuiască. În adevăr, „spiritul adevăratei păziri a Sabatului dă pe faţă o supremă iubire pentru Isus Hristos, Creatorul şi Mîntuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzire corectă a zilei adevărate să fie un semn al neprihănirii prin credinţă”. 24

7. Un simbol al rămînerii în Hristos. Sabatul, ca monument al eliberării lui Israel din Egipt, de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pămîntesc, punea deoparte pe cei răscumpăraţi din acel timp de naţiunile înconjurătoare. În acelaşi fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat şi al intrării în odihna lui Dumnezeu, punînd pe cei răscumpăraţi de o parte de lume.

Toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc… de lucrările lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4, 10). „Această odihnă este o odihnă spirituală, o odihnă de propriile noastre lucrări, o încetare de a mai păcătui. La această odihnă cheamă Dumnezeu pe poporul Său şi această odihnă este simbolizată atît de Sabat, cît şi de Canaan”. 25

Cînd Dumnezeu a terminat lucrarea creaţiunii Sale şi S-a odihnit în ziua a şaptea, El a oferit lui Adam şi Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni în El. Deşi ei au căzut, planul originar al lui Dumnezeu de a oferi această odihnă omenirii rămîne neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere aminte al acestei odihne. „Păzirea Sabatului zilei a şaptea mărturiseşte astfel nu numai despre credinţa în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi despre credinţa în puterea Sa de a transforma viaţa oamenilor şi a-i face în stare să intre în această 'odihnă' veşnică, pe care El a intenţionat de la început să o dea locuitorilor acestui pămînt”. 26

Dumnezeu a făgăduit această odihnă spirituală poporului Israel după trup. În ciuda eşecului lor de a intra în ea, invitaţia lui Dumnezeu este încă valabilă: „Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr. 4, 9). „Toţi aceia care doresc să intre în această odihnă trebuie mai întîi să intre, prin credinţă, în odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat şi de propriile sale eforturi de mîntuire”. 27

Noul Testament apelează la creştini ca să nu întîrzie să trăiască în această odihnă a harului şi credinţei, pentru că „astăzi” este timpul potrivit de a intra în ea (Evr. 4, 7; 3, 13). Toţi aceia care au intrat în această odihnă - harul mîntuitor primit prin credinţa în Isus Hristos - au încetat orice efort de a obţine neprihănirea prin propriile lor fapte. În acest fel, păzirea Sabatului zilei a şaptea este un simbol al intrării credinciosului în odihna Evangheliei.

Încercările de a schimba ziua de închinare

Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total pentru a înlătura această instituţie sfîntă.

Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de adorare pe care Dumnezeu a stabilit-o în Eden şi a reconfirmat-o la Sinai. Ceilalţi creştini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei înşişi acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cîndva: „Poţi citi Biblia de la Genesa la Apocalipsa şi nu vei găsi nici un singur rînd care să autorizeze sfinţirea duminicii. Scripturile nu cer păzirea religioasă a duminicii”. 28

A.T.Lincoln, un protestant, admite că „nu se poate susţine faptul că Noul Testament autorizează credinţa că, de la înviere, Dumnezeu a hotărît ca prima zi a săptămînii să fie păzită ca Sabat”.29 El a recunoscut: „A deveni sabatarian al zilei a şaptea este singura opţiune consecventă pentru toţi aceia care susţin că întreg Decalogul este obligatoriu ca lege morală”. 30

Dacă nu există nici o dovadă biblică că Hristos sau ucenicii Săi au schimbat ziua de închinare din ziua a şaptea, cum au ajuns aşa de mulţi creştini să accepte duminica în locul ei?

Apariţia păzirii duminicii. Schimbarea închinării de la Sabat la duminică a venit în mod gradat. Nu există nici o dovadă a închinării creştine săptămînale duminica mai înainte de secolul al doilea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol, unii creştini păzeau în mod voluntar duminica, nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închinare. 31

Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioşi dintre neamuri (Rom. 11, 13), a fost în fruntea tendinţei de închinare în ziua duminicii. În Roma, capitala imperiului, s-au stîrnit puternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai puternice pe măsură ce timpul trecea. Reacţionînd faţă de aceste sentimente, creştinii din acest oraş au încercat să se distanţeze de iudei. Ei au renunţat la unele practici avute în comun cu iudeii şi au iniţiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendinţa de păzire exclusivă a duminicii. 32

Din secolul al doilea şi pînă în secolul al cincilea, în timp ce creştea influenţa duminicii, creştinii au continuat să păzească Sabatul zilei a şaptea aproape pretutindeni, în tot Imperiul Roman. Socrates, istoric din secolul al cincilea, scria: „Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămînă, totuşi, creştinii din Alexandria şi Roma, ţinînd seama de o veche tradiţie, au încetat a mai face acest lucru”. 33

În secolele patru şi cinci, mulţi creştini se închinau atît în Sabat, cît şi duminica. Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: „Oamenii din Constantinopole şi aproape de pretutindeni se întîlnesc laolaltă în Sabat, ca şi în prima zi a săptămînii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria.”34 Aceste referinţe demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului.

De ce oare aceia care s-au întors de la închinarea în ziua a şaptea au ales duminica şi nu o altă zi a săptămînii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. „Dar, oricît de ciudat ar părea, nici un scriitor din secolele doi şi trei n-a citat vreodată un singur verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici Barnaba şi nici Ignaţiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma, nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor, care a trăit în apropierea timpului cînd a trăit Isus (aici pe pămînt), n-au avut nici o cunoştinţă despre o astfel de poruncă de la Isus sau din vreo parte a Bibliei”. 35

Popularitatea şi influenţa în adorarea soarelui pe care păgînii romani le acordau duminicii au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescîndă a ei ca zi de închinare. Adorarea soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Ea era una dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului soarelui din Orient, „din prima parte a celui de al doilea secol d.Hr., cultul lui SOL INVICTUS a fost dominant în Roma şi în alte părţi ale imperiului”. 36

Această religie populară şi-a avut impactul ei asupra bisericii primare prin noii convertiţi. „Creştinii convertiţi de la păgînism erau mereu atraşi spre venerarea Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei pratici de către Părinţii bisericii, dar şi prin importante reflectări ale adorării soarelui în liturghia creştină”. 37

Secolul al patrulea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Au fost promulgate primele legi duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7 martie 321. Avînd în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgîni ai soarelui şi stima cu care mulţi şi creştini o priveau, Constantin a sperat că, făcînd din duminică o zi sfîntă, putea să-şi asigure sprijinul acestor două segmente ale împărăţiei sale. 38

Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea sa, de adorator al soarelui. Ea sună astfel :”În venerabila zi a Soarelui (venerabili die Solis), magistraţii şi poporul ce locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi, persoanele angajate în agricultură să continue liber şi legal îndeletnicirile lor”. 39

După mai multe decenii, biserica a urmat exemplul său. Conciliul de la Laodicea (364), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima lege duminicală eclesiastică. În canonul 29, biserica stipulează faptul că toţi creştinii trebuie să cinstească duminica şi, „dacă este posibil, să nu lucreze în această zi”, în timp ce ea denunţă practica odihnei în Sabat, învăţîndu-i pe creştini să nu „lenevească în ziua sîmbetei (greceşte sabbaton - Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi”. 40

În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1260 de ani profetici (vezi cap. 12 al acestei cărţi), cel de-al treilea conciliu romano-catolic de la Orleans a emis o lege chiar mai severă decît aceea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că duminica chiar şi „munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu fie împiedicaţi de a participa la biserică”. 41

Schimbarea profetizată. Biblia descoperă faptul că păzirea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în „taina fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care era deja la lucru în zilele lui Pavel (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Prin profeţia din Daniel 7, Dumnezeu a manifestat preştiinţa Sa cu privire la schimbarea zilei de închinare.

Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale. Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (şi de către fiara din Apocalips 13, 1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creştine (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Ridicîndu-se din cea de a patra fiară şi devenind o principală putere persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 18 al acestei cărţi), cornul cel mic încearcă să „schimbe vremile şi Legea” (Dan. 7,25). Această putere apostată are un foarte mare succes în înşelarea majorităţii lumii, dar, la sfîrşit, judecata va hotărî măsuri îm- potriva ei (Dan. 7, 11. 22. 26). În timpul strîmtorării finale, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său şi îl va elibera (Dan. 12, 1-3).

Această profeţie se aplică numai unei singure puteri din mijlocul creştinismului. Nu există decît o singură organizaţie religioasă care pretinde că are putere de a modifica legile divine. Să reţinem, în decursul întregii istorii, ce au pretins autorităţile romano-catolice:

Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pămînt, avînd putere deplină de a lega şi dezlega oile sale”. 42

Impactul acestei declaraţii uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformaţiunii. Luther a susţinut că Sfînta Scriptură şi nu tradiţia bisericii era călăuza sa în viaţă. Lozinca sa era: „Sola Scriptura” - „Biblia şi numai Biblia”. John Eck, unul dintre principalii apărători ai credinţei romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzînd că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck spunea: „Scripturile învaţă: 'Adu-ţi aminte de ziua Sîmbetei ca s-o sfinţeşti; şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău, dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău' etc. Şi, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în baza propriei sale autorităţi, pentru care tu (Luther) nu ai nici o bază scripturistică”. 43

La Conciliul de la Trent (1545 -1563), convocat de papă pentru a contracara protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această problemă. „Autoritatea bisericii”, a spus el, „este deci ilustrată în modul cel mai clar în subiectul Scripturilor; căci, în timp ce pe de o parte biserica le recomandă, le declară ca fiind divine şi ni le oferă pentru a fi citite,… pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii învăţate de către Domnul au încetat în virtutea aceleiaşi autorităţi a bisericii. Sabatul, ziua cea mai slăvită a legii, a fost schimbat cu ziua Domnului… Acestea şi alte lucruri asemănătoare au încetat nu în virtutea învăţăturii lui Hristos (căci El a zis că a venit să împlinească Legea şi nu să o distrugă), ci au fost schimbate prin autoritatea bisericii”. 44

Îşi menţine încă acea biserică această poziţie? Ediţia din 1977 a „Catechismului convertitului la doctrina catolică” conţine această serie de întrebări şi răspunsuri:

„Î. Care este ziua Sabatului?

R. Sîmbăta este ziua Sabatului.

Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul Sîmbetei?

R. Noi păzim duminica în locul Sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea ei de la Sîmbătă, la duminică”. 45

În cartea sa devenită best-seller „The Faith of Milions” (Credinţa milioanelor, 1974), învăţatul romano-catolic John A. O'Brien a ajuns la această concluzie inevitabilă: „Deoarece sîmbăta şi nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că ne-catolicii, care pretind că-şi fundamentează religia lor în mod direct pe Biblie şi nu pe biserică, păzesc duminica în loc de a păzi sîmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvenţă.” Obiceiul de a păzi duminica, spune el, „se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe un text explicit al Bibliei. Această păzire rămîne ca o aducere aminte a bisericii mame, de la care sectele ne-catolice s-au despărţit - asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sale sau o buclă din părul ei”.46

Afirmarea acestor prerogative împlineşte profeţia şi contribuie la identificarea puterii cornului cel mic.

Restaurarea Sabatului. În Isaia 56 şi 58, Dumnezeu cheamă pe Israel la o reformă a Sabatului. Descoperind slava viitoare a strîngerii neamurilor în staulul Său (Is. 56,8), El leagă succesul acestei misiuni de salvare de păstrarea cu sfinţenie a Sabatului (Is. 56,1.2. 6.7).

El descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deşi misiunea lor cuprinde lumea întreagă, ea este în mod deosebit îndreptată către o clasă de oameni care mărturisesc a fi credincioşi, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is. 58, 1. 2). El exprimă în aceşti termeni misiunea lor faţă de aceia care mărturisesc a fi credincioşi: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune”. Vei fi numit 'Dregător de spărturi', 'Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit'. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedîndu-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Is. 58, 12-14).

Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiului Israel. În Legea lui Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci cînd puterea cornului cel mic a schimbat Sabatul. Aşa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituţia divină a Sabatului trebuie să fie restaurată şi spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu reparată. 47

Vestirea soliei din Apocalipsa 14, 6-12, Evanghelia cea veşnică este aceea care aduce la îndeplinire lucrarea de restaurare şi glorificare a Legii. Şi proclamarea acestei solii este misiunea bisericii lui Dumnezeu în perioada premergătoare celei de a doua veniri (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Această solie trebuie să trezească lumea, invitînd pe fiecare să se pregătească pentru ziua judecăţii.

Cuvintele chemării de a ne închina Creatorului, „Celui care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7), constituie o referire directă la cea de a patra poruncă a Legii celei veşnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura, înainte de revenirea Sa, Sabatul Său, în mare măsură uitat.

Vestirea acestei solii va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume. Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu şi păzirea Sabatului. În faţa acestui conflict, fiecare va trebui să hotărască dacă va păstra poruncile lui Dumnezeu sau pe acelea ale oamenilor. Această solie va produce un popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus. Aceia care o vor respinge vor primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14,9.12; vezi cap. 12 al acestei cărţi).

Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu şi a onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire statornică şi plină de iubire a Sabatului.

ŢSUBTITSUS = Păzirea Sabatului

Pentru a ne aduce aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţim (Ex. 20, 8), noi trebuie să ne gîndim la Sabat în decursul întregii săptămîni şi să facem pregătirile necesare pentru a-l păzi într-un mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenţi ca să nu ne epuizăm energiile în cursul săptămînii, aşa încît să nu mai putem lua parte la serviciul divin din Sabat.

Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care sîntem invitaţi să celebrăm cu bucurie opera creaţiunii şi răscumpărării, este important ca noi să evităm orice tinde să ştirbească atmosfera lui sfîntă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să încetăm activitatea noastră obişnuită (Ex. 20, 10), evitînd orice lucrare făcută pentru a ne cîştiga existenţa, cum şi toate tranzacţiile de afaceri (Neemia 13,15-22). Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu „neurmînd căile noastre, neîndeletnicindu-ne cu treburile noastre şi nededîndu-ne la flecării” (Is. 58, 13). Folosirea acestei zile pentru propria noastră plăcere, angajarea în interese, conversaţii şi gînduri lumeşti sau acţiuni sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru şi vor viola sfinţenia Sabatului.48 Preocuparea noastră pentru porunca Sabatului trebuie să cuprindă pe toţi aceia care se află sub autoritatea noastră, pe copiii noştri, pe cei care lucrează pentru noi, vizitatorii noştri şi chiar animalele noastre (Ex. 20, 10), astfel încît şi ei să se bucure de binecuvîntările Sabatului.

Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, şi se sfîrşeşte sîmbătă seara, la apusul soarelui (vezi Gen. 1,5; cf. Marcu 1,32).49 Scriptura numeşte ziua dinaintea Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15, 42), o zi în care să facem tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfinţenia lui. În această zi, cei care pregătesc hrana familiei trebuie să pregătească hrana pentru Sabat astfel încît, în timpul acestor ore sfinte, şi ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex. 16, 23; Num. 11, 8).

Cînd orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine pentru membrii familiei sau pentru grupele de credincioşi să se strîngă laolaltă chiar înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cînta, a se ruga şi a studia Cuvîntul lui Dumnezeu, invitînd astfel Duhul lui Hristos ca pe un oaspete bine venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea lui, unindu-se în rugă spre sfîrşitul Sabatului, sîmbătă seara, cerînd prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în decursul întregii săptămîni ce urmează.

Domnul cheamă poporul Său să facă Sabatul o zi de desfătare (Is. 58,13). Cum ar putea face ei acest lucru? Numai dacă urmează exemplul lui Hristos, Domnul Sabatului, numai aşa ei pot spera totdeauna să trăiască o reală bucurie şi satisfacţie, pe care Dumnezeu le are pentru ei în această zi.

Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine şi a dat învăţături religioase (Marcu 1, 21; 3, 1-4; Luca 4, 16-27; 13, 10). Dar El a făcut mai mult decît să Se închine. El a avut părtăşie cu alţii (Marcu 1, 29-31; Luca 14, 1), a petrecut timpul în natură (Marcu 2, 23) şi a umblat din loc în loc, făcînd fapte sfinte de milostenie. Ori de cîte ori putea, vindeca pe cei bolnavi şi suferinzi (Marcu 1, 21-31; 3, 1-5; Luca 13, 10-17; 14, 2-4; Ioan 5, 1-15; 9, 1-14).

Cînd a fost criticat pentru lucrarea Sa de uşurare a suferinţelor, Isus a răspuns: „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Mat. 12,12). Activitatea Sa vindecătoare era legitimă, deci nu era o călcare a Sabatului şi nici nu însemna abolirea lui. Dar aceasta a pus capăt rînduielilor împovărătoare ce deformau însemnătatea Sabatului, ca instrument al lui Dumnezeu pentru reînviorare şi desfătare spirituală.50 Dumnezeu a destinat Sabatul pentru îmbogăţirea spirituală a neamului omenesc. În el sînt îngăduite activităţi ce sporesc legătura cu Dumnezeu; acelea însă care distrag de la acest scop şi transformă Sabatul într-o zi liberă oarecare sînt nepotrivite.

Domnul Sabatului invită pe toţi să-I urmeze exemplul. Aceia care primesc chemarea Sa fac din Sabat o desfătare şi un ospăţ spiritual - o pregustare a cerului. Ei descoperă faptul că „Sabatul este destinat de Dumnezeu pentru a preveni descurajarea spirituală. Săptămînă după săptămînă, ziua a şaptea mîngîie conştiinţa noastră, asigurîndu-ne că, în ciuda caracterului nostru neîmplinit, noi sîntem desăvîrşiţi în Hristos. Ceea ce El a înfăptuit la Golgota este socotit ca ispăşire pentru noi. Astfel noi intrăm în odihna Lui”. 51

1. John N. Andrews, History of the Sabbath (Istoria Sabatului) (Battle Creek, MI: S.D.A. Publishing Assn., 1873), a 3-a ed., pag. 575.

2. Comentariul biblic.A.Z.Ş. vol. l, ed. rev., pag. 220.

3. Ibid.

4. J.L. Shuler, God's Everlasting Sign (Semnul cel veşnic al lui Dumnezeu) (Nashville: Southern Pub.Assn, 1972), pag. 114-116; M.L.Andreason, The Sabbath (Sabatul) (Washington, D.C.: Review and Herald, 1942), pag. 248; Wallenkampf, „The Baptism, Seal, and Fullness of the Holy Spirit (Botezul, sigilarea şi plinătatea Duhului Sfînt) (manuscris nepublicat), pag. 48; White, Patriarhi şi Profeţi, ed. rom., pag. 316-317; White, Tragedia Veacurilor, pag. 563-564; 587-588.

5. White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din Istoria Biblică), vol. 1, pag. 316 - 317.

6. Wallenkampf, op. cit., pag. 48.

7. Comentariul biblic A.Z.Ş., ed. rev., vol. 1, pag. 605.

8. Sabbath (Sabatul) Enciclopedia A.Z.Ş., ed. rev., pag. 1239.

9. Sabbath, Annual (Sabatul anual) ibid., pag. 1265.

10. Jonathan Edwards, The Works of President Edwards (Operele preşedintelui Edwards) (New York; Leavit and Allen, 1852 repr. of the Worcester ed) vol. 4, pag. 622. Puritanii considerau că duminica este Sabatul creştin.

11. Este interesant faptul că Isus S-a odihnit în mormînt într-o „zi de sărbătoare” - căci Sabatul acela era atît ziua a şaptea a săptămînii, cît şi primul Sabat al Săptămînii azimilor. Ce zi pentru a culmina răscumpărarea! Acel „foarte bune” de la creaţiune se contopeşte cu „s-a sfîrşit” al răscumpărării, cînd Autorul şi Desăvîrşitorul S-a odihnit încă o dată, după o lucrare desăvîrşită, încheiată.

12. Samuele Bacchiocchi, Rest for Modern Man (Odihnă pentru omul modern) (Nashville: Southern Pub. Assn, 1976), pag. 8, 9.

13. Sabbath (Sabatul) Enciclopedia A.Z.Ş., ed. rev., pag. 1244; Vezi, de asemenea, Comentariul biblic A.Z.Ş., ed. rev., vol.7, pag. 205, 206; cf. White, „The Australia Camp Meeting” (Adunările de tabără din Australia), Review and Herald, 7 ianuarie 1896, pag. 2.

14. Vezi Comentariul biblic A.Z.Ş. vol. 7, ed. rev., pag. 735, 736; cf. White, Acts of the Apostles (Faptele Apostolilor) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1911), pag. 581.

15. Sabbath (Sabatul) Enciclopedia A.Z.Ş., pag. 1237.

16. A.H.Strong, Systematic Theology (Teologia Sistematică), pag. 408.

17. White, Patriarhi şi Profeţi, (Figuri din Istoria Biblică), vol. 1, pag. 34-35.

18. Bacchiocchi, op. cit., pag. 15.

19. Ibid., pag. 19.

20. White, Testimonies, vol. 6, pag. 350.

21. Andreasen, Sabatul, pag. 25.

22. Legalismul poate fi definit ca fiind „încercarea de a obţine mîntuirea prin efort individual. El este conformarea faţă de lege şi anumite răspunderi, ca mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit, pentru că 'nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii' (Rom. 3, 20).”. Shuler, God's Everlasting Sign (Semnul cel veşnic al lui Dumnezeu), pag. 90. Shuler continuă: „Aceia care denunţă păzirea Sabatului ca legalism au nevoie să ia în consideraţie următorul fapt: Dacă un creştin, născut din nou, se abţine de la închinarea la dumnezei falşi şi păstrează respectul faţă de porunca întîi şi a treia, se opune el oare mîntuirii prin har? Sînt oare curăţia, corectitudinea şi adevărul, aşa cum sînt ele recomandate de porunca a şaptea, a opta şi a noua, opuse harului ce se dă fără plată? Răspunsul la ambele întrebări este nu. Tot aşa, păstrarea zilei a şaptea de către un om renăscut nu este legalism şi nici nu este contrar mîntuirii prin har. De fapt, porunca Sabatului este singurul precept din Lege ce stă ca un semn al eliberării din păcat şi sfinţire numai prin har” (Ibid.).

23. Ibid., pag. 89.

24. Ibid., pag. 94.

25. Andreasen, Sabatul, pag. 105.

26. Comentariul biblic A.Z.Ş. vol. 7, ed. rev., pag. 420.

27. Ibid.

28. James Gibbons, The Faith of Our Fathers (Credinţa părinţilor noştri) a 47-a ed. rev. (Baltimore: John Murphy & Co., 1895), pag. 111, 112. R.W.Dale, un congregaţionalist spunea: „Este foarte clar faptul că oricît de exact sau evlavios am petrece duminica, noi nu ţinem Sabatul… Sabatul a fost întemeiat pe o anume poruncă divină. Noi nu putem invoca nici o astfel de poruncă pentru obligaţia de a păstra duminica” (R.H.Dale, The Ten Commandments - Cele Zece Porunci, ed. a 47-a) (Londra: Hodder and Stoughton, 1884), pag. 100.

29. Andrew T. Lincoln, „From Sabbath to Lord's Day (De la Sabat la Ziua Domnului). A Biblical and Theological Perspective (O perspectivă biblică şi teologică) in From Sabbath to Lord's Day (De la Sabat la Ziua Domnului). A Biblical, Historical, and Theological Investigation (O Cercetare Biblică, Istorică şi Teologică) ed. D.A. Carson (Grand Rapids: Zondervan, 1982), pag. 386.

30. Ibid, pag. 392.

31. Vezi Justin Martirul, First Apology, in Ante-Nicene Fathers (Prima apologie, în părinţii ante-niceeni) (Grand Rapids: Wm.B.Eerdmans, 1979) vol. 1, pag. 186, Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1981), vol. 1, pag. 130.

32. Vezi .Bacchiocchi „The Rise of Sunday Observance in Early Christianity” in the Sabbath in Scripture and History (Apariţia păzirii duminicii în creştinismul primar, în „Sabatul în Scriptură şi istorie”), ed. Kenneth A. Strand (Washington D.C.; Review and Herald, 1982), pag.137; Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday (De la Sabat la Duminică) (Roma: Pontifical Gregorian University Press, 1977), pag. 223, 232.

33. Socrates, Eclesiastical History (Istoria eclesiastică), Cartea a 5-a, cap. 22, trans. în Nicene and Post-Nicene Fathers (Părinţii niceeni şi post-niceeni), seria a 2-a, vol. 2, pag. 390.

34. Sozomen, Ecclesiastical History (Istoria eclesiastică) cartea a 7-a, cap. 19, trans. în Nicene and Post-Nicene Fathers” (Părinţii niceeni şi post-niceeni), seria a 2-a, vol. 2, pag. 390.

35. Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă), vol. l, pag. 131.

36. Gaston H. Halsberghe, The Cult of Sol Invictus (Cultul lui Sol Invictus) (Leiden: E.J.Brill, 1972) pag. 26, 44. Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: Rise of Sunday Observance (Apariţia păzirii duminicii), pag. 139.

37. Bacchiocchi, Rise of Sunday Observance (Apariţia păzirii duminicii), pag. 140. Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: From Sabbath to Sunday (De la Sabat la Duminică), pag. 252, 253.

38. Vezi, Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă), vol.1, pag. 129; H.G.Heggtveit, Illustreret Kirkehistorie (Istoria bisericească ilustrată) (Christiania, Oslo, Cammermeyers Boghandel, 1891-1895, pag. 202, în S.D.A. Bible Students'Source Book, ed. rev., pag. 1000.

39. Codex Justinianus, cartea a 3-a, titlul 12,3 trad. în Schaff, History of the Christian Church (Istoria Bisericii Creştine) ed. 5-a (New York: Charles Scribner, 1902), vol. 3, pag. 380, nota 1.

40. Conciliul de la Laodicea, Canonul 29 in Charles J.Hefele, A History of the Counciles of the Church From the Original Documents(O istorie a conciliilor bisericii din documente originale) trad. şi ed. de Henry N. Oxenham (Edinburgh: T. and T, Clark, 1876), vol. 2, pag. 316. Vezi, de asemenea, şi SDA Bible Students' Source Book, ed. rev., pag. 885.

41. Giovanni Domenico Mansi, ed., Sacrorum Conciliorum, vol. 9, col. 919, citat de Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă), vol. 1, pag. 129. Citat în parte de Andrews în: History of the Sabbath and First Day of the Week, pag. 374 (Istoria Sabatului şi a primei zile a săptămînii).

42. Lucius Ferraris: Papa, art. 2, Prompta Bibliotheca (Venetiis/Veneţia, Caspa Storti, 1772), vol. 6, pag. 29, trad. în SDA Bible Students' Source Book, ed. rev., pag. 680.

43.John Eck, Enchiridion of Commonplaces Against Luther and Other Enemies of the Church (Călăuza împotriva lui Luther şi a altor vrăjmaşi ai Bisericii) trad. de Ford L. Battles, ed. a 3-a (Grand Rapids: Baker), 1979, pag. 13.

44. Gaspare (Ricciulli) de Fosso, Declaraţie făcută la cea de a 17-a sesiune a Conciliului din Trent, 18 ian. 1562, in Mansi Sacrorum Conciliorum, vol. 33, cols. 529, 530, trad. în SDA Bible Students Source Book, ed. rev., pag. 887.

45. Peter Geiermann, The Convert's Catechism of Catholic Doctrine (Catechismul convertitului la doctrina catolică) (Rockford, IL: Tan Books and Publishers, 1977) pag. 50.

46. John A. O'Brien, The Faith of Millions (Credinţa milioanelor), ed. rev. (Huntington, IN: Our Sunday Visitor Inc. 1974), pag. 400-401.

47. Cf. White, Tragedia Veacurilor, pag. 413 - 415.

48. White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 3, pag. 258.

49. În Scriptură, după cum arată foarte clar istoria creaţiunii, zilele erau marcate de la apus la apus de soare. Vezi, de asemenea, şi Lev. 23, 32.

50. Exemplul Domnului Hristos împuterniceşte oare ca spitalele creştine să fie deschise şapte zile pe săptămînă, fără să acorde odihna Sabatului personalului lor? Înţelegînd nevoia personalului spitalicesc, E. G.White spunea: „Mîntuitorul ne-a arătat, prin exemplul Său, că este bine să uşurezi suferinţa în această zi, dar medicii şi surorile medicale nu trebuie să facă vreo lucrare ce nu este necesară. Tratamentele obişnuite şi operaţiile care pot aştepta trebuie să fie programate pentru ziua următoare. Pacienţii să ştie că medicii trebuie să aibă şi ei o zi de odihnă.” Medical Ministry (Mountain View, CA; Pacific Press, 1963), pag. 214.

Onorariile pentru aceste servicii medicale din ziua Sabatului trebuie să fie puse deoparte pentru scopuri caritabile. E.G.White scria: „Poate ca să fie necesar să consacri chiar şi cîteva ore ale Sabatului cel sfînt pentru a alina suferinţa omenirii. Dar onorariul pentru această lucrare trebuie să fie pus în tezaurul Domnului, spre a fi folosit pentru săracii ce merită a fi ajutaţi, care au nevoie de îngrijire medicală, dar care nu pot plăti pentru aceasta” (Idem, pag. 216).

51. George E. Vandeman, When God Made Rest (Cînd Dumnnezeu a făcut odihna) (Boise, ID: Pacific Press), 1986, pag. 21.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA