CE CRED ADVENTISII DE ZIUA A SAPTEA ? - CAP.17 DARUL PROFETIEI

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că între darurile Duhului Sfînt se află şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al bisericii rămăşiţei şi a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sînt un izvor continuu al adevărului învestit cu autoritate, aducînd bisericii încurajare, călăuzire, instruire şi mustrare. Ele declară în mod clar că Biblia este etalonul după care orice învăţătură şi experienţă trebuie să fie verificată.

Capitolul 17

Darul profeţiei

Iosafat, împăratul lui Iuda, era disperat. Trupele inamicului se apropiau şi situaţia părea deznădăjduită. „Iosafat… şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda” (2 Cron. 20, 3). Poporul a început să curgă spre Templu pentru a cere mila şi eliberarea lui Dumnezeu.

Iosafat conducea serviciul de rugăciune şi el a rugat pe Dumnezeu să intervină. El s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpîneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mînă tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?” (vers. 6). Nu ocrotise oare Dumnezeu în mod special pe poporul Său în trecut? Nu dăduse El ţara aceasta poporului Său ales? Astfel că Iosafat a insistat: „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi sîntem fără putere… şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sînt îndreptaţi spre Tine” (vers. 12).

În timp ce tot Iuda stătea înaintea Domnului, cineva, pe nume Iahaziel, s-a ridicat. Solia sa a adus curaj şi călăuzire poporului înspăimîntat. El a spus: „Nu vă temeţi şi nu vă spăimîntaţi dinaintea acestei mari mulţimi, …căci nu voi veţi lupta, ci Domnul… Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul… Domnul va fi cu voi” (vers. 15-17). Dimineaţa, împăratul Iosafat a spus trupelor sale: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi izbuti; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti” (veţi prospera - K.J.V.) (vers. 20).1

Atît de deplin s-a încrezut împăratul în acest puţin cunoscut profet, Iahaziel, încît el a înlocuit trupele sale din prima linie a frontului cu un cor ce cînta laude la adresa lui Dumnezeu şi a frumuseţii sfinţeniei. În timp ce imnurile credinţei umpleau aerul, Domnul era la lucru, aducînd confuzie printre armatele aliate împotriva lui Iuda. Măcelul a fost aşa de mare, încît „nimeni n-a scăpat” (vers. 24).

Iahaziel a fost port-vocea lui Dumnezeu pentru acel timp special.

Profeţii au jucat un rol vital atît în timpurile Vechiului Testament, cît şi în cele ale Noului Testament. Dar a încetat profeţia să funcţioneze odată cu încheierea canonului biblic? Pentru a găsi răspuns la această întrebare să revedem istoria profeţiei.

ŢSUBTITSUS = Darul profetic în timpurile biblice

Deşi păcatul a pus capăt comuniunii faţă către faţă dintre Dumnezeu şi fiinţele omeneşti (Is. 59, 2), Dumnezeu n-a rupt relaţiile Sale cu neamul omenesc; dimpotrivă, El a dezvoltat alte căi de comunicare. El a început să trimită, prin profeţi, soliile Sale de încurajare, avertizare şi mustrare. 2

În Sfintele Scripturi, un profet este „cel care primeşte comunicări de la Dumnezeu şi transmite conţinutul lor poporului Său”.3 Profeţii nu profetizau din propria lor iniţiativă, „căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 1, 21).

În Vechiul Testament, cuvîntul prooroc sau profet este în general o traducere a cuvîntului ebraic nabi. Însemnătatea lui este arătată în Exod 7, 1-2: „Domnul a zis lui Moise: 'Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul (nabi) tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu. Iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon'„. Relaţia lui Moise cu Faraon era asemenea aceleia a lui Dumnezeu cu poporul Său. Şi, după cum Aaron transmitea cuvintele lui Moise lui Faraon, tot astfel profetul transmitea cuvintele lui Dumnezeu poporului. Termenul profet, deci, desemnează o persoană chemată în mod divin ca port-voce a lui Dumnezeu. Cuvîntul grecesc echivalent al ebraicului nabi este prophetes, de unde derivă şi cuvîntul profet în limbile moderne.

„Văzătorul”, o traducere a ebraicului roeh (Is. 30, 10) sau chozeh (2 Sam. 24, 11; 2 Regi 17, 13), este o altă desemnare a persoanelor cu darul profetic. Termenii prooroc şi văzător sînt strîns legaţi. Sfînta Scriptură explică: „Odinioară în Israel, cînd se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: 'Haidem, să mergem la văzător!' Căci acela, care se numeşte azi prooroc, se numea odinioară văzător” (1 Sam. 9, 9). Denumirea de văzător subliniază primirea de către profet a unui mesaj divin. Dumnezeu a deschis „ochii” sau mintea profeţilor faţă de informaţiile pe care El dorea să le transmită poporului Său.

În decursul anilor, Dumnezeu a transmis descoperiri ale voinţei Sale pentru poporul Său prin persoane cu darul profetic. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3, 7; conf. Evr. 1,1).

Funcţiile darului profetic în Noul Testament. Noul Testament acordă profeţiei un loc proeminent printre darurile Duhului Sfînt, o dată situîndu-se pe primul loc şi de două ori pe locul secund printre cele mai folosite daruri în biserică (vezi Rom. 12, 6; 1 Cor. 12, 28; Ef. 4, 11). El încurajează pe credincioşi să dorească în mod deosebit acest dar (1 Cor. 14, 1. 39).

Noul Testament arată faptul că profeţii au următoarele funcţii:

1. Ei au contribuit la întemeierea bisericii. Biserica a fost „zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Ef. 2, 20-21).

2. Ei au iniţiat misiunea de creştere a bisericii. Prin profeţi, Duhul Sfînt a ales pe Pavel şi Barnaba pentru prima lor călătorie misionară (Fapte 13, 1-2) şi a dat instrucţiuni cu privire la locul unde trebuie să lucreze misionarii (Fapte 16, 6-10).

3. Ei au zidit spiritual biserica. „Cine prooroceşte”, spunea Pavel, „zideşte sufleteşte biserica”. Cine prooroceşte „vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mîngîiere” (1 Cor. 14, 4. 3). Împreună cu alte daruri, Dumnezeu a dat bisericii darul profetic pentru pregătirea credincioşilor „în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 12).

4. Ei au unit şi au apărat biserica. Profeţii au ajutat la „unirea credinţei”, au protejat biserica împotriva falselor învăţături, astfel încît credincioşii „să nu mai fie copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Ef. 4, 14).

5. Ei au avertizat despre dificultăţi viitoare. Un profet al Noului Testament a avertizat despre o foamete ce stătea să vină. Ca răspuns, biserica a iniţiat un program de ajutorare pentru a sprijini pe aceia care aveau să sufere din cauza acestei foamete (Fapte 11, 27-30). Alţi profeţi au avertizat despre arestarea lui Pavel şi întemniţarea lui la Ierusalim (Fapte 20, 23; 21, 4. 10-14).

6. Ei confirmă credinţa în perioade de conflict. La primul consiliu al bisericii, Duhul Sfînt a călăuzit biserica în luarea unei hotărîri într-o problemă controversată, privind mîntuirea creştinilor dintre neamuri. Atunci, prin profeţi, Duhul Sfînt a întărit pe credincioşi în adevărata învăţătură. După ce a transmis membrilor hotărîrea consiliului, „Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Fapte 15, 32).

Darul profetic în zilele din urmă

Mulţi creştini cred că darul profeţiei a încetat la încheierea erei apostolice. Dar Biblia face cunoscută nevoia specială a bisericii de călăuzire divină, în timpul de criză din vremea sfîrşitului; ea dă mărturie despre nevoia continuă de darul profetic, cum şi despre măsurile luate în vederea continuării darului profetic în perioada Noului Testament.

Permanenţa darurilor spirituale. Nu există nici o dovadă biblică că Dumnezeu avea să retragă darurile spirituale pe care El le-a dat bisericii, mai înainte ca ele să-şi îndeplinească lucrarea. Potrivit cu Pavel, biserica avea să ajungă, astfel, la „unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Pentru că biserica n-a ajuns încă să trăiască această experienţă, este nevoie de toate darurile Duhului. Aceste daruri, inclusiv darul profeţiei, vor continua să opereze pentru folosul poporului lui Dumnezeu, pînă cînd Domnul Hristos va reveni. În consecinţă, Pavel avertizează pe credincioşi: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile.” (1 Tes. 5, 19-20), dînd sfatul: „Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi” (1 Cor. 14, 1).

Aceste daruri nu s-au manifestat totdeauna în mod abundent în biserica creştină.5 După moartea apostolilor, profeţii s-au bucurat de respect în multe cercuri, pînă pe la anul 300 d.Hr.6 Dar declinul spiritual din biserică şi apostazia ce a rezultat din aceasta (vezi cap. 12 al acestei cărţi) au dus la o diminuare, atît a prezenţei Duhului Sfînt, cît şi a darurilor Lui. În acelaşi timp, profeţii falşi au determinat o pierdere a încrederii în darul profetic. 7

Declinul darului profetic, în decursul unor perioade din istoria bisericii, n-a însemnat că Dumnezeu a retras, în mod permanent darul Său. Biblia arată faptul că, atunci cînd se va apropia sfîrşitul, acest dar va fi prezent ca să ajute biserica în decursul acelor vremuri dificile. Mai mult decît atît, ea arată spre o activitate crescîndă a acestui dar.

Darul profetic chiar înainte de a doua venire. Dumnezeu a dat darul profeţiei lui Ioan Botezătorul, ca să anunţe prima venire a lui Hristos. Într-un mod asemănător, ne putem aştepta ca El să trimită din nou darul profetic pentru a vesti a doua venire, astfel încît fiecare să aibă ocazia să se pregătească pentru a întîmpina pe Mîntuitorul.

De fapt, Domnul Hristos a menţionat apariţia de profeţi mincinoşi, ca fiind unul din semnele ce arată că venirea Sa este aproape (Mat. 24, 11.24). Dacă avea să nu mai fie nici un profet adevărat în timpul sfîrşitului, atunci Domnul Hristos n-ar mai fi avertizat împotriva nimănui care ar pretinde acest dar. Avertizarea Sa împotriva profeţilor falşi implică faptul că vor fi şi profeţi adevăraţi.

Profetul Ioel a profetizat o revărsare specială a darului profetic chiar înainte de revenirea Domnului Hristos. El a spus: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrînii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt sînge, foc şi stîlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Ioel 2, 28-31).

Prima Cincizecime a fost martora unei remarcabile manifestări a Duhului. Petru, citînd pe profetul Ioel, a scos în evidenţă faptul că Dumnezeu a făgăduit astfel de binecuvîntări (Fapte 2, 2-21). Cu toate acestea, ne putem întreba dacă profeţia lui Ioel a atins ultima ei împlinire în ziua Cincizecimii sau dacă trebuie să mai fie încă o altă împlinire, mult mai completă. Nu avem nici o dovadă a faptului că fenomenele din soare şi lună, despre care a vorbit Ioel, au precedat sau au urmat revărsării Duhului. Aceste fenomene n-au avut loc decît multe veacuri mai tîrziu (vezi cap. 24 al acestei cărţi).

Ziua Cincizecimii, deci, a fost o pregustare a deplinei manifestări a Duhului mai înainte de a doua venire. Asemenea ploii timpurii din Palestina, care cade toamna, la puţin timp după ce cerealele au fost semănate, revărsarea Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii a inaugurat dispensaţiunea Duhului Sfînt. Împlinirea completă şi finală a profeţiei lui Ioel corespunde ploii tîrzii care, căzînd primăvara, cocea grînele (Ioel 2, 23). Tot la fel, revărsarea finală a Duhului lui Dumnezeu va avea loc chiar înainte de a doua venire, după semnele profetizate din soare, lună şi stele (Mat. 24, 29; Apoc. 6, 12-17; Ioel 2, 31). Asemenea ploii tîrzii, această revărsare finală a Duhului Sfînt va coace secerişul pămîntului (Mat. 13, 30. 39) şi „oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit” (Ioel 2, 32).

Darul profetic în biserica rămăşiţei. Apocalipsa 12 ne prezintă două perioade majore de persecuţie. În timpul primei persecuţii, care a durat de la 538 pînă la 1798 (Apoc. 12,6. 14; vezi şi cap. 12 al acestei cărţi), credincioşii adevăraţi au suferit aspre persecuţii. Din nou, chiar înainte de a doua venire, Satana va ataca „rămăşiţa seminţei ei”, biserica rămăşiţei, care refuză să renunţe la loialitatea ei faţă de Hristos. Apocalipsa caracterizează pe cei credincioşi, care formează biserica rămăşiţei, ca fiind aceia care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12, 17).

Faptul că expresia „mărturia lui Isus” vorbeşte despre revelaţia profetică reiese clar din discuţia de mai tîrziu dintre înger şi Ioan. 8

Către sfîrşitul cărţii, îngerul se identifică pe sine ca fiind un „împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus” (Apoc. 19, 10) şi „un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii” (Apoc. 22, 9). Aceste expresii paralele fac clar faptul că profeţii erau aceia care aveau „mărturia lui Isus”.9 Aceasta explică declaraţia îngerului că „mărturia lui Isus este duhul proorociei” (Apoc. 19, 10).

Comentînd acest text, James Moffat scria: „Căci mărturia lui Isus (dată de Isus) este (constituie) spiritul profeţiei. Aceasta… defineşte în mod special pe fraţii care au mărturia lui Isus, ca posesori ai inspiraţiei profetice. Mărturia lui Isus este, în mod practic, echivalentă cu faptul că Isus depune mărturie (XXII, 20). Este o autodescoperire a lui Isus (conform cu Apoc. 1,1, datorată în ultimă instanţă lui Dumnezeu) care inspiră (pune în mişcare) pe profeţii creştini.”10

Astfel că expresia „Spiritul profetic” poate să se refere la: (1) Duhul Sfînt, inspirînd pe profet cu o descoperire de la Dumnezeu, (2) acţiunea darului profetic şi (3) mijloc (agent - instrument) al profeţiei.

Darul profetic, Isus dînd „mărturie bisericii prin mijlocirea profeţiei”11, constituie o caracteristică distinctivă a bisericii rămăşiţei. Ieremia a legat dispariţia acestui dar cu nelegiuirea. „Lege nu mai au şi chiar proorocii nu mai primesc nici o vedenie de la Domnul” (Plîng. 2, 9). Apocalipsul identifică posedarea celor două (legea şi proorocia) ca fiind caracteristici distinctive ale bisericii din timpul sfîrşitului; membrii ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (darul profetic) (Apoc. 12, 17).

Dumnezeu a dat darul profetic „bisericii” exodului, pentru a organiza, instrui şi călăuzi poporul Său (Fapte 7,38). „Printr-un prooroc a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un prooroc a fost păzit Israel” (Osea 12,13). Nu este o surpriză, deci, să descoperim acest dar printre aceia care sînt cuprinşi în ultimul exod - scă- parea de pe planeta Pămînt, întinată de păcat, şi intrarea în Canaanul ceresc. Acest exod, care va urma evenimentului celei de a doua veniri, este împlinirea finală şi deplină a textului din Isaia 11,11: „În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mîna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipită”…

Ajutor în criza finală. Scriptura face cunoscut faptul că poporul lui Dumnezeu din zilele din urmă ale istoriei pămîntului va trăi experienţa mîniei depline a balaurului satanic, cînd acesta se angajează într-o încercare finală de a-i nimici (Apoc. 12, 17). Aceasta va fi „o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta” (Dan. 12, 1). Pentru a-i ajuta să supravieţuiască acestui cel mai intens conflict al veacurilor, Dumnezeu, în bunătatea Sa plină de iubire, a dat poporului Său asigurarea că nu vor fi singuri. Mărturia lui Isus, Spiritul Profetic, îi va călăuzi în siguranţă spre obiectivul lor final - unirea cu Mîntuitorul lor la a doua venire.

Următoarea ilustraţie explică legătura dintre Biblie şi exemplele post-biblice de manifestare a darului profetic: „Să presupunem că sîntem gata să pornim într-un voiaj. Proprietarul vasului ne dă o carte de instrucţiuni, spunîndu-ne că ea conţine îndrumări suficiente pentru întreaga călătorie şi că, dacă le vom da ascultare, vom ajunge în siguranţă în portul destinaţiei noastre. Ridicînd pînzele şi pornind în călătorie, deschidem cartea pentru a cunoaşte conţinutul ei. Aflăm astfel că autorul cărţii stabileşte principii generale care să ne conducă în călătoria noastră şi ne dă instrucţiuni cît se poate de practice, luînd în considerare diferitele situaţii, ce pot să aibă loc pînă la terminarea călătoriei; dar ea ne spune, de asemenea, că ultima parte a călătoriei noastre va fi deosebit de periculoasă, datorită nisipurilor mişcătoare şi furtunilor; datorită cărora conturul coastei se schimbă mereu, dar pentru această parte a călătoriei, spune ea, s-au luat măsuri să aveţi un pilot, care vă va întîmpina şi vă va pilota după cum situaţiile şi primejdiile o vor cere; voi trebuie să ascultaţi de el. Cu aceste sfaturi ajungem pînă la vremurile primejdioase despre care am fost avertizaţi, şi pilotul, după făgăduinţă, a apărut. Dar unii membri ai echipajului, atunci cînd acesta şi-a oferit serviciile, s-au ridicat împotriva lui. 'Noi avem ghidul original', au spus ei, 'şi acesta este suficient pentru noi. Noi rămînem la acela şi numai la acela; nu vrem nimic de la tine'. Acum cine ascultă cele scrise în ghidul original? Aceia care resping pe pilot sau cei care-l primesc aşa cum spun instrucţiunile cărţii? Judecaţi dumneavoastră! 12

Profeţii post-biblici şi Biblia

Darul profetic a adus la existenţă chiar Biblia. În timpurile post-biblice, el nu trebuie să înlocuiască şi nici să adauge ceva la Sfînta Scriptură, deoarece canonul Scripturii este acum încheiat.

Darul profetic acţionează în vremea sfîrşitului la fel ca şi în timpul apostolilor. Lucrarea lui este aceea de a susţine Biblia ca bază a credinţei şi practicii, de a explica învăţăturile ei, precum şi de a aplica principiile ei la viaţa zilnică. Ea este implicată în lucrarea de consolidare şi edificare a bisericii, făcînd-o în stare să aducă la îndeplinire misiunea sa divină. Darul profetic mustră, avertizează, călăuzeşte şi încurajează atît pe credincioşi, în mod personal, cît şi biserica, ferindu-i de erezie şi unindu-i în adevărurile Bibliei.

Profeţii post-biblici funcţionează asemenea unor profeţi, cum au fost, de exemplu, Natan, Gad, Asaf, Semaia, Azaria, Eliezer, Ahia şi Obed, Maria, Debora, Hulda, Simeon, Ioan Botezătorul, Agab, Sila, Ana şi cele patru fiice ale lui Filip, care au trăit în timpurile biblice, dar ale căror mărturii n-au devenit niciodată o parte a Bibliei. Acelaşi Dumnezeu, care a vorbit prin profeţii ale căror scrieri sînt în Biblie, a inspirat pe aceşti profeţi şi profetese. Soliile lor nu au contrazis descoperirile divine anterioare.

Testarea darului profetic. Pentru că Biblia avertizează că mai înainte de revenirea Domnului Hristos se vor ridica profeţi falşi, este necesar să cercetăm cu atenţie toate susţinerile de posedare a darului profetic. „Nu dispreţuiţi proorociile”, spunea Pavel „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tes. 5, 20-22, cf. 1 Ioan 4, 1).

Biblia enumeră numeroase principii prin care putem dis-tinge darul profetic adevărat de cel fals.

1. Se armonizează mesajul profetic cu Biblia? „La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Is. 8, 20). Acest text implică faptul că soliile oricărui profet trebuie să fie în armonie cu legea şi mărturia lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Un profet de mai tîrziu nu trebuie să fie în contradicţie cu profeţii dinainte. Duhul Sfînt nu contrazice niciodată mărturiile Sale date mai înainte, căci la Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

2. Se împlinesc cele profetizate? „Cum vom cunoaşte cuvîntul pe care ni-l va spune Domnul? Cînd ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întîmpla, va fi un cuvînt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală. Să n-ai teamă de el” (Deut. 18, 21. 22; cf. Ier. 28,9). Deşi cele profetizate pot alcătui o parte relativ mică a mesajului profetic, exactitatea lor trebuie să fie demonstrată.

3. Este recunoscută întruparea Domnului Hristos? „Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, (care nu mărturiseşte că Isus a venit în trup, după traducerea King James) nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4, 2-3). Acest test cere ceva mai mult decît o simplă recunoaştere a faptului că Isus Hristos a trăit pe pămînt. Adevăratul profet trebuie să mărturisească învăţătura biblică cu privire la întruparea Domnului Hristos - trebuie să creadă în dumnezeirea Lui şi în preexistenţa Sa, naşterea Sa dintr-o fecioară, adevărata Sa natură umană, viaţa Sa fără de păcat, jertfa Sa ispăşitoare, învierea Sa, înălţarea şi lucrarea Sa mijlocitoare, a doua Sa venire.

4. Profetul aduce „roade” bune sau rele? Profeţia vine prin inspirarea de către Duhul Sfînt a „oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu” (2 Petru 1, 21). Putem să recunoaştem pe profeţii falşi după roadele lor. „Pomul bun nu poate face roade rele”, a spus Isus, „şi nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7, 16. 18-20).

Acest sfat este esenţial în evaluarea susţinerii cuiva că este profet. În primul rînd, el ne atrage atenţia la viaţa profetului. Aceasta nu înseamnă că profetul trebuie să fie absolut perfect. Scriptura ne spune că Ilie „era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5, 17). Dar viaţa profetului trebuie să fie caracterizată de roadele Duhului şi nu de faptele firii pămînteşti (vezi Gal. 5, 19-23).

În al doilea rînd, acest principiu se referă la influenţa pe care profetul o are asupra altora. Ce rezultate apar în viaţa acelora care primesc solia? Soliile lor înzestrează pe poporul lui Dumnezeu pentru misiunea lui şi-l uneşte în credinţa sa? (Ef. 4, 12-16).

Orice persoană care susţine că are darul proofetic trebuie să fie supusă acestor teste biblice. Dacă ea corespunde acestor criterii, putem avea încredere că, într-adevăr, Duhul Sfînt a dat acelei persoane darul profetic.

Spiritul profeţiei în Biserica adventistă de ziua a şaptea

Darul profeţiei a fost activ în lucrarea lui Ellen G. White, unul dintre întemeietorii Bisericii adventiste de ziua a şaptea. Ei i-au fost date instrucţiuni inspirate pentru poporul lui Dumnezeu, care trăieşte în vremea sfîrşitului. Lumea de la începutul secolului al nouăsprezecelea, cînd Ellen G. White a început să transmită soliile lui Dumnezeu, era o lume în care numai bărbaţii aveau un cuvînt de spus. Chemarea ei la activitatea profetică a aşezat-o sub o severă cercetare. Trecînd cu bine testele Bibliei, ea avea să slujească cu darul ei spiritual timp de 70 de ani. De la 1844, cînd ea avea 17 ani, şi pînă în 1915 - anul morţii sale - ea a avut mai bine de 2000 de viziuni. În această perioadă, ea a trăit şi lucrat în America, Europa şi Australia, sfătuind, înfiinţînd noi cîmpuri de lucru, predicînd şi scriind.

Ellen White nu şi-a asumat niciodată titlul de profet, dar nici nu a obiectat atunci cînd alţii au numit-o cu acest titlu. Ea a explicat astfel: „La început, cînd eram tînără, am fost întrebată de multe ori: 'Eşti un profet?' Eu am răspuns totdeauna: 'Eu sînt solul lui Dumnezeu'. Ştiu că mulţi m-au numit profet, dar n-am avut niciodată pretenţie la acest titlu… De ce n-am pretins a fi un profet? Pentru că, în aceste zile, mulţi care au pretins cu îndrăzneală că sînt profeţi erau o ruşine pentru cauza lui Hristos şi pentru că lucrarea mea cuprinde mai mult decît cuprinde cuvîntul 'profet'. Eu n-am pretins niciodată că aş fi un profet. Dacă alţii însă mă numesc cu acest nume, nu intru în discuţie cu ei. Dar lucrarea mea a cuprins atît de multe domenii de activitate, încît nu mă pot numi altfel decît un sol”. 13

Aplicarea testelor profetice. Cum răspunde lucrarea de slujire a lui Ellen White testării biblice a unui profet?

1. Armonizarea cu Biblia. Abundenta ei producţie literară foloseşte zeci de mii de texte biblice, însoţite adesea de interpretări amănunţite. Un studiu atent a arătat că scrierile ei sînt consecvente, corecte şi în deplină armonie cu Sfintele Scripturi.

2. Corectitudinea prezicerilor ei. Scrierile lui Ellen White conţin un număr relativ mic de preziceri. Unele sînt în curs de a fi împlinite, în timp ce altele aşteaptă încă să se împlinească. Dar acelea care pot fi testate s-au împlinit cu o uimitoare precizie. Iată două exemple ce demonstrează iluminarea sa profetică.

a. Apariţia spiritismului modern. În anul 1850, cînd spiritismul - mişcarea ce urmăreşte comunicarea cu lumea spiritelor şi cu cei morţi - tocmai apăruse, Ellen White l-a identificat ca fiind înşelăciunea zilelor din urmă şi a prevăzut creşterea şi dezvoltarea ei. Deşi la data aceea mişcarea era în mod categoric anti-creştină, ea a prevăzut că această ostilitate se va schimba şi că ea va deveni respectată printre creştini.14 De atunci, spiritismul s-a întins pe întreaga suprafaţă a pămîntului, cîştigînd milioane de aderenţi. Atitudinea lui anti-creştină s-a schimbat; într-adevăr, mulţi se numesc creştini spiritişti, pretinzînd că ei au adevărata credinţă creştină şi că „spiritiştii sînt singurii oameni religioşi care au folosit darurile făgăduite de Hristos, daruri prin care ei vindecă pe bolnavi şi demonstrează o existenţă viitoare, conştientă şi progresivă.”15 Ei chiar declară că spiritismul „îţi dă posibilitatea cunoaşterii tuturor marilor sisteme religioase şi, chiar mai mult, el oferă o mai mare cunoaştere a Bibliei creştine decît toate comentariile strînse la un loc. Biblia este o carte a spiritismului”.16

b. O strînsă cooperare între protestanţi şi romano-catolici. În timpul vieţii lui Ellen White, exista o prăpastie între protestanţi şi romano-catolici, care părea că exclude orice cooperare între aceste două biserici. Anti-catolicismul era puternic printre protestanţi. Ea a profetizat că schimbări majore în cadrul protestantismului vor duce la o îndepărtare de credinţa Reformaţiunii. În conse<P11%12>cinţă, deosebirile dintre protestanţi şi catolici se vor micşora, ducînd la construirea punţii peste prăpastia ce desparte cele două biserici. 17

Anii care au trecut de la moartea ei au fost martori ai apariţiei mişcării ecumenice, înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor, Conciliul Vatican II al Bisericii Catolice şi ignorarea, chiar respingerea deschisă de către protestanţi, a concepţiei Reformaţiunii cu privire la interpretarea profetică.18 Aceste schimbări majore au înlăturat barierele dintre protestanţi şi catolici, ducînd la o cooperare crescîndă a acestora.

3. Recunoaşterea întrupării Domnului Hristos. Ellen White a scris foarte mult despre viaţa Domnului Hristos. Rolul său ca Domn şi Mîntuitor, jertfa Sa ispăşitoare la cruce şi prezenta Sa lucrare de mijlocire domină lucrările sale literare. Cartea sa <BI>Hristos, Lumina lumii a fost declarată ca una dintre cele mai spirituale tratate scrise vreodată despre viaţa lui Hristos, în timp ce Calea către Hristos, cartea ei cea mai larg răspîndită, a condus milioane de oameni la o profundă legătură cu El. Lucrările ei înfăţişează în mod clar pe Hristos, ca fiind pe deplin Dumnezeu, pe deplin om. Prezentările ei echilibrate se armonizează pe deplin cu concepţia biblică, evitînd cu grijă sublinierea prea insistentă a unei naturi sau alta - o problemă care a dat loc la o aşa de mare controversă în decursul întregii istorii a creştinismului.

Tratarea completă de către Ellen White a lucrării Domnului Hristos are o orientare practică. Indiferent de aspectul pe care ea îl tratează, preocuparea ei generală este de a aduce pe cititor într-o legătură mai intimă cu Mîntuitorul.

4. Influenţa lucrării ei. A trecut mai bine de un veac de cînd Ellen White a primit darul profetic. Biserica ei şi viaţa acelora care au dat ascultare sfaturilor ei au arătat influenţa vieţii şi soliilor ei.

„Deşi ea n-a deţinut vreodată o poziţie oficială, nu a fost pastor întărit prin binecuvîntare şi n-a primit niciodată - pînă după moartea soţului ei - vreun salariu din partea bisericii, influenţa ei a modelat Biserica adventistă de ziua a şaptea mai mult decît oricare alt factor, cu excepţia Sfintei Scripturi.19 Ea a fost forţa ce s-a aflat în spatele înfiinţării lucrării de publicaţii a bisericii, a şcolilor, a lucrării medicale-misionare, cum şi a întinsei lucrări misionare mondiale, care a făcut ca Biserica adventistă de ziua a şaptea să fie una dintre cele mai mari organizaţii misionare protestante şi care se dezvoltă cel mai repede.

Materialul pe care ea l-a scris umple mai bine de 80 de cărţi, 200 broşuri şi 4600 articole în diferite publicaţii periodice. Predici, jurnalul zilnic, mărturii speciale şi scrisori sînt cuprinse în alte 60.000 de pagini de manuscris.

Anvergura acestui material este uluitoare. Preocuparea Ellenei G. White n-a fost limitată numai la cîteva domenii înguste. Domnul i-a dat sfaturi în probleme de sănătate, educaţie, viaţa de familie, cumpătare, evanghelism, lucrarea de publicaţii, dieta adecvată, lucrarea medicală şi în multe alte domenii. Poate că scrierile ei în domeniul sănătăţii sînt cele mai uimitoare, datorită modului în care ea le-a înţeles; unele dintre ele, scrise cu mai bine de un secol în urmă, au fost în cele din urmă verificate de ştiinţa modernă.

Scrierile ei se concentrează asupra Domnului Hristos şi susţin înaltele valori morale şi etice ale tradiţiei iudeo-creştine.

Deşi multe dintre scrierile ei sînt adresate Bisericii adventiste de ziua a şaptea, mari părţi din ele au fost apreciate de un vast public. Populara sa carte „Calea către Hristos” a fost tradusă în mai bine de o sută de limbi şi s-au vîndut mai bine de 15.000.000 de exemplare. Cea mai vastă şi bine primită lucrare a ei este seria de cinci volume ale ciclului „Conflictul Veacurilor”, care descrie în detalii marea luptă dintre Hristos şi Satana, de la originea păcatului pînă la eradicarea lui din Univers.

Impactul scrierilor ei asupra individului este profund. Recent, la Andrews University, s-a făcut un studiu, comparînd atitudinea creştină şi comportarea adventiştilor care citesc cu regularitate cărţile ei cu ale acelora care nu le citesc. Cercetările scot puternic în evidenţă impactul pe care scrierile ei le au asupra acelora care le citesc. Studiul a ajuns la următoarele concluzii: „Cei ce le citesc au o mai strînsă legătură cu Hristos, mai multă siguranţă cu privire la poziţia lor înaintea lui Dumnezeu şi sînt mult mai capabili să-şi identifice darurile lor spirituale. Aceştia sînt mai favorabili unei contribuţii materiale pentru evanghelizare publică şi contribuie mai substanţial la proiectele misionare locale. Ei se simt mult mai pregătiţi pentru a da mărturie şi se angajează efectiv în lucrarea de evanghelizare. Ei sînt cei care îşi iau timp să studieze zilnic Biblia, să se roage pentru anumite persoane, să se întîlnească în grupe pentru comuniune spirituală şi să menţină zilnic altarul familial. Ei văd biserica lor mult mai favorabil. Ei contribuie la cîştigarea celui mai mare număr de noi convertiţi”. 20

Spiritul profetic şi Biblia. Scrierile lui Ellen White nu sînt un înlocuitor al Sfintelor Scripturi. Ele nu pot fi puse la acelaşi nivel. Sfînta Scriptură stă singură, ca unicul standard după care scrierile ei şi toate celelalte scrieri trebuie să fie judecate şi căreia ele trebuie să se supună.

1. Biblia - supremul standard. Adventiştii de ziua a şaptea susţin în totul principiul Reformaţiunii, Sola Scriptura, Biblia fiind propriul ei interpret şi numai Biblia fiind baza tuturor învăţăturilor. Întemeietorii bisericii au dezvoltat principiile fundamentale de credinţă prin studierea Sfintelor Scripturi; ei nu au primit aceste învăţături prin viziunile lui Ellen White. Rolul ei principal în timpul dezvoltării şi cristalizării învăţăturilor lor doctrinale, a fost acela de a-i călăuzi în înţelegerea Bibliei şi a confirma concluziile la care au ajuns prin studierea Bibliei. 21

Ellen White, personal, a crezut şi a învăţat că Biblia era unica normă a bisericii. În prima ei carte, publicată în 1851, ea spunea: „Îţi recomand, iubite cititor, Cuvîntul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi trăirii tale. Prin acest Cuvînt noi vom fi judecaţi.” 22 Ea niciodată nu şi-a schimbat această convingere. Mulţi ani mai tîrziu, ea scria: „În Cuvîntul Său, Dumnezeu a încredinţat oamenilor cunoştinţele necesare pentru mîntuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire plină de autoritate şi infailibilă a voinţei Sale. Ele sînt norma caracterului, descoperitorul în- văţăturilor şi criteriul de verificare a experienţei”.23 În 1909, adresîndu-se pentru ultima dată unei sesiuni generale a bisericii, ea a deschis Biblia, a ţinut-o sus în faţa adunării şi a spus: „Fraţilor şi surorilor, vă recomand această Carte”. 24

Răspunzînd unor credincioşi care considerau scrierile ei ca fiind un adaos la Biblie, ea scria: „Eu am luat Biblia cea preţioasă şi am înconjurat-o cu mai multe Mărturii pentru biserică, date pentru poporul lui Dumnezeu… Voi nu sînteţi familiarizaţi cu Sfintele Scripturi. Dacă aţi fi făcut din Cuvîntul lui Dumnezeu studiul vostru, cu dorinţa de a atinge standardul biblic, de a ajunge desăvîrşirea creştină, n-aţi fi avut nevoie de Mărturii. Dar pentru că aţi neglijat să cunoaşteţi Cartea inspirată a lui Dumnezeu, El a căutat să ajungă la voi prin mărturii simple, directe, atrăgîndu-vă atenţia la cuvintele inspirate, cărora voi aţi neglijat să le daţi ascultare, îndemnîndu-vă să vă modelaţi viaţa în armonie cu învăţăturile ei curate şi înalte”. 25

2. Un ghid al Bibliei. Ellen G. White a considerat că lucrarea ei este aceea de a conduce poporul înapoi la Biblie. „Puţină atenţie se acordă Bibliei”, a spus ea, de aceea „Domnul a dat o lumină mai mică pentru a conduce pe bărbaţi şi femei către o lumină mai mare”. 26 „Cuvîntul lui Dumnezeu” scria ea, „este suficient pentru a ilumina cea mai întunecată minte şi poate fi înţeles de aceia care au dorinţa de a-l înţelege. Cu toate acestea, unii care mărturisesc a face din Cuvîntul lui Dumnezeu studiul lor trăiesc în directă opoziţie cu cele mai clare învăţături ale lui. Apoi, pentru a lăsa pe bărbaţi şi femei fără scuze, Dumnezeu a dat mărturii clare şi precise, aducîndu-i înapoi la Cuvîntul pe care ei au neglijat să-l urmeze”. 27

3. Un ghid pentru înţelegerea Bibliei. Ellen White considera scrierile ei ca fiind un ghid pentru o mai clară înţelegere a Bibliei. „Nu este adăugat nici un adevăr; dar Dumnezeu a simplificat prin Mărturii marile adevăruri date deja şi, în modul ales de Dumnezeu, le-a adus înaintea oamenilor, pentru a le trezi şi impresiona mintea cu ele, pentru ca toţi să fie lăsaţi fără scuze”. „Mărturiile scrise nu sînt date pentru a transmite o lumină nouă, ci pentru a impresiona în mod viu inima cu adevărurile inspiraţiei date deja”. 28

4. Un ghid pentru aplicarea principiilor Bibliei. Multe din scrierile ei aplică sfaturile Bibliei la viaţa de fiecare zi. Ellen White spunea că ea era „călăuzită să aducă la lumină principiile generale prin viu grai şi prin scris şi, în acelaşi timp, să arate primejdiile, erorile şi păcatele unor persoane, pentru ca toţi să fie avertizaţi, mustraţi şi sfătuiţi”.29 Domnul Hristos a făgăduit bisericii Sale o astfel de călăuzire profetică. Aşa cum nota Ellen White, „faptul că Dumnezeu a descoperit voia Sa oamenilor, prin Cuvîntul Său, nu a făcut nenecesară prezenţa continuă şi călăuzirea Duhului Sfînt. Din contră, Duhul Sfînt a fost făgăduit de Mîntuitorul nostru pentru a deschide Cuvîntul slujitorilor Săi, pentru a ilumina şi a aplica învăţăturile lui”.30

Chemarea adresată credinciosului. Profeţia Apocalipsei, care anunţă că „mărturia lui Isus” se va manifesta personal prin „spiritul profeţiei” în zilele de pe urmă ale istoriei pămîntului, somează pe fiecare, cerîndu-i a nu lua o atitudine de indiferenţă sau de necredinţă; dimpotrivă, ni se spune: „Cercetaţi toate lucrurile” şi „păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5, 21). Este mult de cîştigat sau de pierdut şi toate depind de faptul dacă noi aducem la îndeplinire această însărcinare biblică de cercetare. Iosafat spunea: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti” (2 Cron. 20, 20). Cuvintele sale sună şi astăzi tot la fel.

1. Sublinierea aparţine autorilor.

2. Pentru exemple biblice privind femei -profeţi, vezi Ex. 15, 20; Jud. 4, 4; 2 Regi 22, 14; Luca 2, 36; Fapte 21,9.

3. Frank B. Holbrook, „The Biblical Basis for a Modern Prophet” (Baza biblică pentru un profet modern), pag. 1 (Ellen G. White Estate Inc.). Cf. Jemison, A Prophet Among You” (Un profet printre voi) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1955), pag. 52- 55.

4. Vezi Holbrook, „Modern Prophet” (Profetul modern), pag. 3-5.

5. Din nefericire, nu există nici un raport complet a ceea ce s-a întîmplat în decursul erei creştine.

6. Gerhard Friedrich, „Prophets and Prophecies in the New Testament” (Profeţi şi profeţii în Noul Testament), în Dicţionarul Teologic al Noului Testament, vol. 6, pag. 859.

7. Cf. Friedrich, pag. 860, 861.

8. Expresia „mărturia lui Isus” este cel mai bine înţeleasă ca un genitiv subiectiv şi nu ca un genitiv obiectiv. Sînt posibile două traduceri: a) Mărturia despre sau cu privire la Isus (genitiv obiectiv) = ceea ce mărturisesc creştinii despre Isus. b) Mărturia de la sau de către Isus (genitiv subiectiv) = solii din partea lui Isus adresate bisericii. Dovezi ale folosirii acestei expresii în cartea Apocalipsei sugerează faptul că trebuie înţeles ca un genitiv subiectiv (o mărturie de la sau de către Isus) şi că această mărturie este transmisă prin revelaţie profetică” (Holbrook, „Modern Prophet”, pag. 7). Ca una din dovezi, Holbrook citează: Apoc. 1,1.2. „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi… şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţînd prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut”. În acest context, este clar faptul că descoperirea lui Isus Hristos denumeşte o descoperire de la sau a lui Isus făcută lui Ioan. Ioan este acela care dă raportul acestei mărturii primite de la Isus. Ambele expresii genitive îşi au sensul cel mai bun în context ca genitiv subiectiv şi se armonizează cu cuvintele de încheiere ale Domnului Hristos din această carte: „Cel ce adevereşte (Cel ce dă mărturie, după traducerea King James) aceste lucruri zice: 'Da, Eu vin curînd' (Apoc. 22, 20) (Ibid., pag. 7.8).

9. Vezi Comentariul biblic A.Z.Ş., vol. 7, ed. rev., pag. 812; T.H.Blincoe „The Prophets Were Until John” (Profeţii au fost pînă la Ioan), Ministry, suplimentul pe iulie 1977, pag. 24/L; Holbrook „Modern Prophet”, pag. 8.10.

10. James Moffatt în „Expositor's Greek Testament”, ed. W. Robertson Nicoll, vol. 5, pag. 465.

11. Spiritul Profeţiei - Enciclopedia A.Z.Ş., ed. rev., pag. 1412. Aceia care aşteaptă a doua venire, spunea Pavel, au confirmată mărturia lui Hristos, aşa că nu duc lipsă de nici un fel de dar (1 Cor. 1, 6-7).

12. Uriah Smith, „Do We Discard the Bible by Endorsing the Visions?” (Dăm noi la o parte Biblia prin acceptarea viziunilor?) Review and Herald, 13 ian. 1863, pag. 52, citat în Review and Herald, 1 dec. 1977, pag. 13.

13. White „A Messenger” (Un sol), Review and Herald, 26 iulie 1906, pag. 8. Titlul „The Lord's messenger” (Solul lui Dumnezeu) a fost dat prin inspiraţie (idem).

14. White, Early Writings (Experienţe şi Viziuni), pag. 59.

15. J.M. Peebles, „The Word Spiritualism Misunderstood, „ (Cuvîntul spiritism greşit înţeles) în Centennial Book of Modern Spiritualism in America” - (Volum la aniversarea unui secol de spiritism modern în America) (Chicago, IL; Asociaţia Naţională Spiritistă din Statele Unite ale Americii, 1948), pag. 34.

16. B.F. Austin, „A Few Helpful Thoughts” (Cîteva gînduri folositoare), idem, pag. 44.

17. White, „The Great Controversy Between Christ and Satan” (Marea luptă dintre Hristos şi Satana) (Mountain View, CA; Pacific Press, 1950), pag. 571, 588.

18. Pentru şcoala istoricistă de interpretare a profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, ce a dominat protestantismul de la Reformaţiune şi pînă în secolul al nouăsprezecelea, vezi Froom „Prophetic Faith of Our Fathers” (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol.2-4. Vezi,de asemenea, şi cap. 12 al acestei cărţi.

19. Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today” (Darurile spirituale în biserica de astăzi), Ministry, iulie 1982, pag. 17.

20. Roger L. Dudley and Des Cummings, Jr., „A Comparison of the Christian Attitudes and Behaviors Between Those Adventist Church Members Who Regularly Read Ellen White Books and Those Who Do Not,” (O comparaţie în atitudini şi comportări între acei membri ai Bisericii adventiste care studiază cu regularitate cărţile lui Ellen White şi aceia care nu le studiază),1982, pag. 41.42. Un raport al cercetărilor făcute de Institutul pentru Slujirea Bisericii, Andrews University, Berrien Springs, Michigan. Studiul a fost făcut pe un eşantion de mai bine de 8200 membri din 193 de comunităţi din Statele Unite.

21. Jemison, „Prophet Among You” (Un profet printre voi), pag. 208 - 210; Froom „Movement of Destiny” (Mişcarea destinului) Washington, D.C. Review and Herald, 1971, pag. 91-132; Damsteegt, „Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission” (Temelia soliei şi misiunii adventiştilor de ziua a şaptea), pag 103-293.

22. White, Early Writings (Experienţe şi Viziuni), pag. 78.

23. White, „Great Controversy” (Marea Luptă) pag. VII.

24. William A. Spicer, „The Spirit of Prophecy in the Advent Movement” (Spiritul Profetic în mişcarea adventă) Washington D.C./ Review and Herald, 1937), pag. 30.

25. White, Testimonies, vol. 5, pag. 664, 665.

26. White, „An Open Letter” (O scrisoare deschisă)/Review ans Herald, 20 ianuarie, 1903, pag. 15 în White, „Colporteur Ministry” (Lucrarea de colportaj) Mountain View, CA, Pacific Press, 1953), pag. 125.

27. White, Tstimonies, vol. 5, pag. 663.

28. Ibid., pag. 665.

29. Ibid., pag. 660.

30. White, Great Controversy (Marea Luptă), pag. VII.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA