« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

27 DE PUNCTE FUNDAMENTALE DE CREDINTA

ALE ADVENTISTILOR DE ZIUA A SAPTEA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

        Că biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos. Dar, în zilele sfîrşitului, un timp de apostazie foarte răspîndit, o rămăşiţă a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea ceasului judecăţii, proclamînd mîntuirea prin Hristos şi vestind apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14; ea coincide cu lucrarea judecăţii din ceruri şi are ca efect o lucrare de pocăinţă şi reformă pe pămînt. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această lucrare mondială de mărturisire.

Capitolul 12

Ramasita si misiunea ei

        Marele balaur roşu stă gata la pîndă. Deja el a doborît a treia parte din îngerii cerului (Apoc. 12,4.7-9). Acum, dacă reuşeşte să devoreze copilul ce stă gata să se nască, a cîştigat războiul.

Femeia ce stă înaintea lui este învăluită în soare, cu luna sub picioare şi poartă o cunună cu douăsprezece stele. Copilul de parte bărbătească, căruia ea este gata să-i dea naştere, este destinat să conducă neamurile „cu un toiag de fier”.

        Balaurul se repede, dar eforturile lui de a ucide Copilul sînt zadarnice. În schimb, Copilul este „răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie”. Înfuriat, balaurul îşi îndreaptă mînia împotriva mamei, căreia, în mod miraculos, i se dau aripi şi este dusă într-un loc îndepărtat, pregătit special de Dumnezeu, unde El o hrăneşte timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, trei ani şi jumătate sau 1260 de zile profetice (Apoc. 12,1-6.13.14).

        În profeţia Bibliei, o femeie curată, virtuoasă reprezintă biserica credincioasă a lui Dumnezeu.1 O femeie înfăţişată ca fiind destrăbălată sau adulteră reprezintă poporul lui Dumnezeu apostaziat (Ezech. 16; Is. 57,8; Ier. 31,4.5; Osea 1-3; Apoc. 17,1- 5).

        Balaurul, „şarpele cel vechi numit Diavolul sau Satana”, aştepta ca să mănînce Copilul de parte bărbătească, mult aşteptatul Mesia, Isus Hristos. Satana, războindu-se împotriva lui Isus, vechiul său duşman, a folosit Imperiul roman ca instrument al său. Nimic, nici chiar moartea pe cruce nu L-a putut împiedica pe Isus de la misiunea Sa, ca Mîntuitor al omenirii.

        La cruce, Hristos a înfrînt pe Satana. Vorbind despre crucificare, Hristos a zis: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Apocalipsul descrie imnul de biruinţă al cerului: „Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui; pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos… De aceea bucuraţi-vă ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri!” (Apoc. 12,10-12). Expulzarea lui Satana din ceruri i-a restrîns lucrarea. Satana nu mai putea acum să acuze pe poporul lui Dumnezeu înaintea fiinţelor cereşti.

        Dar, în timp ce cerul se bucura, pămîntul trebuia să primească avertizarea: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12,12).

Pentru a-şi descărca mînia, Satana a început persecutarea femeii, adică a bisericii (Apoc. 12,13), care, deşi a suferit nespus de mult, a supravieţuit. Regiunile puţin populate ale pămîntului - „pustia” - au oferit refugiu pentru cei ce au rămas credincioşi lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de zile profetice sau 1260 de ani literali (Apoc. 12,14-16; vezi şi cap. 4, cu privire la principiul an - zi).2

        La sfîrşitul acestei experienţe a pustiei, poporul lui Dumnezeu a apărut ca răspuns la semnele revenirii pe curînd a lui Hristos. Ioan identifică acest grup credincios ca fiind „rămăşiţa… care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,7). Diavolul urăşte în mod deosebit această rămăşiţă (Apoc. 12,17).

Cînd şi unde a avut loc această persecuţie? Cum a apărut? Cînd a început să apară biserica rămăşiţei? Care este misiunea ei? Răspunsul la aceste întrebări cere o examinare atît a Scripturilor, cît şi a istoriei.

Marea apostazie

        Persecutarea bisericii creştine a fost declanşată la început de către Roma păgînă, apoi de către apostazia din propriile ei rînduri. Această apostazie n-a fost o surpriză - Ioan, Pavel şi Hristos au profetizat-o.

În timpul ultimei Sale cuvîntări importante, Isus a avertizat pe ucenicii Săi de amăgirea ce avea să vină: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”, a spus El, „căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24,4.24). Urmaşii Săi vor trăi o perioadă de mare necaz, dar vor supravieţui (Mat. 24,21-22). Semne impresionante în natură vor marca sfîrşitul acestei persecuţii şi vor arăta apropiata revenire a lui Hristos (Mat. 24,29. 32.33).

Pavel avertizează, de asemenea: „După plecarea mea se vor vîrî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20, 29.30). Aceşti lupi vor duce biserica la apostazie sau „cădere”.

        Această apostazie trebuie să aibă loc mai înainte de revenirea lui Hristos, spunea Pavel. Aceasta era o certitudine aşa de categorică, încît faptul că ea nu avusese încă loc era un semn sigur că venirea lui Hristos nu era încă iminentă. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip”, a spus el, „căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul (biserica) lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2,3.4).

        Chiar în timpul lui Pavel, această apostazie era deja la lucru într-un mod limitat. Metoda ei de lucru era satanică, „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2,9-10). Mai înainte de sfîrşitul primului secol, Ioan declara că „în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi”. În adevăr, a spus el, acesta este „duhul lui Antihrist... El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4,1.3).

        Cum a apărut acest sistem apostat?

        Ridicarea „omului păcatului”. Cum biserica a părăsit „dragostea dintîi” (Apoc. 2,4), ea şi-a pierdut puritatea doctrinei, standardul ei înalt de comportare personală şi legătura invizibilă a unităţii date de Duhul Sfînt. În închinare, formalismul a înlocuit simplitatea. Popularitatea şi puterea personală au ajuns din ce în ce mai mult să determine alegerea conducătorilor care şi-au asumat, pentru început, o mai mare autoritate înăuntrul bisericii locale, apoi au căutat să extindă autoritatea lor asupra bisericilor învecinate.

„Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfînt a cedat în cele din urmă locul autorităţii eclesiastice, aşezate în mîinile unui singur oficial, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era personal supus şi singurul prin care el avea acces la mîntuire. Ca urmare, conducerea a căutat numai să conducă biserica, în loc de a-i sluji, şi 'cel mai mare' nu mai era deloc acela care se considera 'slujitorul tuturor'. În acest fel, în mod treptat, s-a dezvoltat conceptul unei ierarhii preoţeşti ce s-a interpus între individ şi Domnul său”.3

În timp ce importanţa individului şi a bisericii locale se deteriora, episcopul Romei a apărut ca puterea supremă în creştinătate. Cu ajutorul împăratului, acest cel mai înalt episcop sau papă4 a fost recunoscut ca fiind capul vizibil al bisericii universale, investit cu autoritate supremă asupra tuturor conducătorilor bisericii din lumea întreagă.

        Sub conducerea papalităţii5, biserica creştină s-a afundat într-o profundă apostazie. Popularitatea crescîndă a bisericii a accelerat declinul ei. Coborîrea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în pace în biserică. Mulţimile, cunoscînd foarte puţin despre adevăratul creştinism, s-au alăturat bisericii numai cu numele, aducînd cu ei învăţătura lor păgînă - chipurile, modul de închinare, ceremoniile, sărbătorile şi simbolismul.

        Aceste compromisuri între păgînism şi creştinism au dus la formarea „omului păcatului” - un gigantic sistem al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie. Profeţia din 2 Tesaloniceni 2 nu condamnă persoane luate în mod individual, ci prezintă sistemul religios răspunzător pentru marea apostazie. Mulţi credincioşi dinăuntrul acestui sistem aparţin totuşi bisericii universale a lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc în armonie cu toată lumina pe care o au.

        Biserica ce suferă. Odată cu declinul spiritualităţii, biserica Romei a dezvoltat un profil mai mult secular, avînd legături strînse cu autoritatea imperială. Biserica şi statul erau unite într-o alianţă nesfîntă.

În clasica sa lucrare „Cetatea lui Dumnezeu,” Augustin, unul dintre cei mai influenţi părinţi ai bisericii, prezintă idealul catolic al unei biserici universale, ce controlează un stat universal. Gîndirea lui Augustin a pus temelia teologiei papale medievale.

        În anul 533 d.Hr., într-o scrisoare cuprinsă în codul lui Justinian, împăratul Justinian declară pe episcopul Romei ca fiind capul sau conducătorul tuturor bisericilor.6 El recunoaşte, de asemenea, influenţa papei în eliminarea ereticilor.7

        Cînd Belizarie, generalul lui Justinian, a eliberat Roma în anul 538 d.Hr., episcopul Romei a fost eliberat de sub controlul ostrogoţilor, al căror arianism a avut ca rezultat restrîngerea dezvoltării bisericii catolice. Acum, episcopul putea să-şi exercite prerogativele ce i-au fost atribuite prin decretul lui Justinian din 533 d.Hr.; el putea să extindă autoritatea „Sfîntului Scaun”. Astfel au început cei 1260 de ani de persecuţie, aşa cum a prevăzut profeţia biblică (Dan.7,25; Apoc. 12,6.14; 13,5-7).

        În mod tragic, biserica, ajutată de stat, a încercat să impună decretele şi învăţăturile ei tuturor creştinilor. Mulţi şi-au abandonat credinţa de teama persecuţiei, în timp ce aceia care au rămas credincioşi învăţăturilor Sfintelor Scripturi au îndurat o dură persecuţie. Lumea creştină a devenit un cîmp de bătaie. Mulţi au fost întemniţaţi sau executaţi în numele lui Dumnezeu! În timpul celor 1260 de ani de persecuţie, milioane de credincioşi statornici au îndurat mari suferinţe şi mulţi au plătit cu viaţa credincioşia lor faţă de Isus Hristos.8

Fiecare picătură de sînge vărsată punea o pată pe numele lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos. Nimic n-a făcut mai mult rău cauzei creştinismului decît această nemiloasă persecuţie. Aceste acţiuni ale bisericii au viciat în mod grosolan imaginea lui Dumnezeu; împreună cu doctrina purgatoriului şi a chinurilor veşnice au făcut pe mulţi să respingă în totul creştinismul.

        Cu mult înainte de Reformaţiune, voci din mijlocul bisericii catolice au protestat împotriva uciderii fără milă a oponenţilor ei, a pretenţiilor ei arogante şi a corupţiei demoralizante. Lipsa de bunăvoinţă a bisericii faţă de reformă a dat naştere la Reformaţiunea protestantă din secolul al şaisprezecelea. Succesul ei a fost o mare lovitură dată autorităţii şi prestigiului bisericii Romei. Prin Contrareformaţiune, papalitatea a dus o luptă sîngeroasă pentru a zdrobi Reformaţiunea, dar, ea a pierdut bătălia împotriva forţelor ce se luptau pentru libertatea civilă şi religioasă.

        În cele din urmă, în 1798, 1260 de ani după 538 d.Hr., biserica romano-catolică a primit lovitura de moarte (Apoc. 13,3).9 Victoriile spectaculoase ale armatelor lui Napoleon în Italia au aşezat pe papă la dispoziţia guvernului revoluţionar francez, care considera religia romană ca fiind vrăjmaşul de neîmpăcat al republicii. Guvernul francez a cerut lui Napoleon să ia pe papa prizonier. La ordinele sale, generalul Berthier a intrat în Roma şi a proclamat sfîrşitul dominaţiei politice a papalităţii. Luînd pe papa captiv, Berthier l-a dus în Franţa, unde a şi murit în exil.10

        Răsturnarea papalităţii a fost punctul culminant al unei lungi serii de evenimente, legate de declinul ei progresiv. Acest eveniment marchează sfîrşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Mulţi protestanţi interpretează acest eveniment ca o împlinire a profeţiei.11

        Reformaţiunea

        Învăţăturile nescripturistice bazate pe tradiţie, necontenita şi nemiloasa persecutare a dizidenţilor, corupţia şi declinul spiritual al multor clerici s-au aflat printre factorii majori ce au determinat pe oameni să-şi înalţe glasul pentru reforme în cadrul bisericii organizate.

        Aspecte doctrinale. Iată unele exemple ale învăţăturilor nebiblice, care au ajutat să urgenteze Reformaţiunea Protestantă şi care separă încă pe protestanţi de romano-catolici.

        1. Capul bisericii de pe pămînt este vicarul lui Hristos. Această doctrină pretinde că numai episcopul Romei este vicarul sau reprezentantul lui Hristos pe pămînt şi capul vizibil al bisericii. În contrast cu concepţia biblică cu privire la conducerea bisericii (vezi cap. 11 al acestei cărţi), această învăţătură a fost întemeiată pe susţinerea că Hristos l-a făcut pe Petru capul vizibil al bisericii şi că papa este succesorul lui Petru.12

        2. Infailibilitatea bisericii şi a capului său. Învăţătura ce a contribuit cel mai puternic la prestigiul şi influenţa bisericii Romei a fost aceea a infailibilităţii ei. Biserica pretinde că ea n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi. Ea fundamentează această învăţătură pe următorul raţionament, care nu are nici un sprijin biblic: Pentru că biserica este de origine divină, unul dintre atributele ei inerente este infailibilitatea. Pe lîngă aceasta, pentru că Dumnezeu a intenţionat ca prin această biserică divină să conducă pe toţi oamenii de bine spre ceruri, ea trebuie să fie infailibilă în învăţarea credinţei şi a moralei.13 Hristos, deci, o va păzi de orice erezie prin puterea Duhului Sfînt.

        Corolarul logic, care neagă corupţia de bază a neamului omenesc (vezi cap. 7 al acestei cărţi), este acela că şi conducătorul bisericii trebuie să fie, de asemenea, infailibil.14 În consecinţă, literatura catolică pretinde prerogative divine pentru conducătorul ei.15

        3. Eclipsarea slujbei de Mare Preot Mijlocitor a Domnului Hristos. Pe măsură ce influenţa bisericii Romei a crescut, atenţia credincioşilor a fost îndepărtată de la lucrarea continuă de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în ceruri - antitipul jertfelor zilnice ce se aduceau continuu în cadrul serviciilor din sanctuarul Vechiului Testament (vezi cap. 4 şi 23 ale acestei cărţi) - şi îndreptată spre o preoţie pămîntească şi spre conducătorul ei din Roma. În loc să se încreadă în Hristos pentru iertarea păcatelor şi mîntuirea veşnică (vezi cap. 9 şi 10 ale acestei cărţi), credincioşii şi-au pus credinţa lor în papi, preoţi şi prelaţi. În contradicţie cu învăţătura Noului Testament cu privire la preoţia tuturor credincioşilor, slujba clericilor, de acordare a iertării, era acum privită ca vitală pentru mîntuire.

        Lucrarea preoţească a lui Hristos în ceruri, unde El aplică continuu rezultatele salvatoare ale jertfei Sale ispăşitoare credincioşilor pocăiţi, a fost practic negată atunci cînd biserica a înlocuit Cina Domnului cu mesa (liturghia). Spre deosebire de Cină - un serviciu pe care l-a instituit Isus pentru a comemora moartea Sa şi pentru a prefigura Împărăţia Sa ce stă să vină (vezi cap. 15 al acestei cărţi) - biserica catolică pretinde că mesa este jertfa fără vărsare de sînge, de către un preot omenesc, a lui Hristos, adusă lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este jertfit din nou, aşa cum El a fost adus jertfă pe Golgota, mesa a fost considerată ca aducînd un har deosebit atît credincioşilor, cît şi celor morţi.16

        Ignorînd Scripturile, cunoscînd numai mesa condusă de o preoţie omenească, mulţimile au pierdut binecuvîntarea accesului direct la Mijlocitorul nostru Isus Hristos. Astfel că făgăduinţa şi invitaţia: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,16) a fost ştearsă.

        4. Natura meritorie a faptelor bune. Părerea predominantă că o persoană care face fapte bune poate obţine meritul vital pentru mîntuire şi că nu putem fi mîntuiţi prin credinţă<%18> contrazice învăţătura Noului Testament (vezi cap. 9 şi 10 ale acestei cărţi). Biserica catolică învaţă că faptele bune, care sînt rezultatul harului revărsat în inima păcătosului, sînt meritorii, ceea ce înseamnă că ele dau individului dreptul de a pretinde în mod just mîntuirea. De fapt, cineva poate face mai multe fapte bune decît ar fi necesare pentru mîntuire - cum a fost în cazul sfinţilor - şi în acest fel acumulează merite în plus. Acest surplus de merite poate fi folosit în folosul altora. Pentru că biserica susţine că păcătoşii au fost îndreptăţiţi pe baza neprihănirii revărsate în inimile lor, faptele bune joacă un rol important în îndreptăţire.

        Faptele meritorii au, de asemenea, un rol important în doctrina cu privire la purgatoriu, care susţine că aceia care nu sînt în mod desăvîrşit curaţi trebuie să suporte o pedeapsă temporară în vederea curăţirii de păcatele lor în purgatoriu, mai înainte de a intra în bucuria cerului. Prin rugăciunile şi faptele lor bune, credincioşii cei vii pot să scurteze durata şi intensitatea suferinţelor celor din purgatoriu.

        5. Doctrina penitenţei şi a indulgenţelor. Penitenţa este sacramentul prin care creştinii pot obţine iertarea de păcatele comise după botez. Această iertare a păcatelor este realizată prin iertarea acordată de un preot, dar, mai înainte, creştinii trebuie să-şi cerceteze conştiinţa, să se pocăiască de păcatele lor şi să hotărască să nu mai păcătuiască niciodată împotriva lui Dumnezeu. Apoi, ei trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să execute o penitenţă - unele sarcini prescrise de preot.

        Cu toate acestea, penitenţa nu eliberează în totul pe păcătoşi. Ei încă mai au de suportat o pedeapsă temporară, fie în această viaţă, fie în purgatoriu. Pentru a se îngriji de această pedeapsă, biserica a instituit indulgenţele, care oferă eliberarea de pedeapsa temporară ce a rămas de executat, datorită păcatului săvîrşit, după ce vinovatul a fost absolvit de vina sa. Indulgenţele, de care pot beneficia atît cei vii, cît şi cei din purgatoriu, au fost acordate cu condiţia penitenţei şi aducerii la îndeplinire a unor fapte bune, prescrise adesea sub forma unei plăţi în bani făcute bisericii.

        Plusul de merite ale martirilor, sfinţilor, apostolilor şi în mod deosebit ale lui Isus Hristos şi ale Mariei a fost acela care a făcut posibil indulgenţele. Meritele au fost depozitate în „Comoara meritelor” şi erau transferabile asupra celor credincioşi ale căror conturi erau deficitare. Papa, ca pretins succesor al lui Petru, avea sub control cheile acestei comori şi putea elibera pe oameni de pedeapsa temporară, acordîndu-le credit din această comoară.17

        6. Autoritatea finală o are biserica. De-a lungul veacurilor, biserica de stat a adoptat multe credinţe păgîne, zile sfinte şi simboluri. Cînd vocile s-au ridicat împotriva acestor fapte abominabile, biserica Romei şi-a asumat rolul de a fi singura care poate interpreta Biblia. Biserica şi nu Biblia a devenit autoritatea finală (vezi cap. 1 al acestei cărţi). Biserica susţine că există două izvoare ale adevărului divin: (1) Sfînta Scriptură şi (2) tradiţia catolică, ce constă în scrieri ale Părinţilor bisericii, decretele conciliilor bisericeşti, crezurile aprobate, cum şi ceremoniile bisericii. Ori de cîte ori învăţăturile bisericii erau sprijinite de tradiţie şi nu de Scriptură, tradiţia avea prioritate. Credincioşii de rînd nu aveau autoritatea să interpreteze învăţăturile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Această autoritate o are numai biserica catolică.18

        Zorii unei zile noi. În secolul al paisprezecelea, John Wycliffe a chemat la o reformaţiune în biserică nu numai în Anglia, ci în toată creştinătatea. Într-un timp, cînd existau puţine exemplare ale Bibliei, el a dat prima traducere a întregii Biblii în limba engleză. Învăţăturile lui despre mîntuirea numai prin credinţa în Hristos şi că numai Scripturile erau infailibile au pus temelia Reformaţiunii protestante. Ca luceafăr al Reformaţiunii, el a încercat să elibereze biserica lui Hristos de legăturile păgînismului, care o înlănţuiau în ignoranţă. El a inaugurat o mişcare ce avea să elibereze minţile oamenilor şi naţiuni întregi din ghearele ereziilor religioase. Scrierile lui Wycliffe au mişcat sufletul lui Hus, Ieronim, Luther şi ale multor altora.

        Martin Luther - iute, impulsiv, intransigent - a fost poate cea mai puternică personalitate a Reformaţiunii. Mai mult decît oricare alt om, el a condus pe oameni înapoi la Scripturi şi la marele adevăr al Evangheliei - îndreptăţirea prin credinţă - ridicîndu-se împotriva mîntuirii prin fapte.

        Declarînd că cei credincioşi nu trebuie să primească o altă autoritate decît aceea a Scripturilor, Luther a îndreptat ochii oamenilor în sus, de la faptele oamenilor, preoţi şi penitenţă, la Hristos, ca singurul lor Mijlocitor şi Mîntuitor. „Este imposibil”, spunea el, „ca prin fapte omeneşti să uşurăm vinovăţia păcătuirii sau să evităm pedeapsa ei. Numai pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos îi pot salva pe păcătoşi. Pentru că acesta este un dar ce se dă fără plată, harul Său nu poate fi cumpărat. Deci, oamenii pot avea nădejde nu datorită indulgenţelor, ci datorită sîngelui vărsat al Răscumpărătorului crucificat.

        Asemenea unei expediţii arheologice, care găseşte comori îngropate sub resturile acumulate în decursul veacurilor, Reformaţiunea a redescoperit adevăruri de mult uitate. Îndreptăţirea prin credinţă, marele principiu al Evangheliei, a fost redescoperită, ca şi o nouă apreciere a sacrificiului ispăşitor al lui Isus Hristos, adus odată pentru totdeauna, cum şi preoţia Sa mijlocitoare în totul îndestulătoare. Multe învăţături nebiblice, ca de exemplu rugăciunile pentru cei morţi, venerarea sfinţilor şi a moaştelor, celebrarea mesei, adorarea Mariei, purgatoriul, penitenţa, apa sfinţită, celibatul preoţilor, rozariile, inchiziţia, transsubstanţiaţiunea, ungerea în cazuri extreme şi dependenţa de tradiţie au fost respinse şi abandonate.

        Reformatorii protestanţi au fost aproape unanimi în identificarea sistemului papal cu „omul păcatului”, „taina nelegiuirii” şi „cornul cel mic” din Daniel, entitate ce avea să persecute pe adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de ani din Apocalips 12,6.14 şi 13, 5 mai înainte de a doua venire.19

Doctrina „Biblia şi numai Biblia” ca normă a credinţei şi moralei a devenit o doctrină de bază a protestantismului. Reformatorii au considerat toate tradiţiile omeneşti ca fiind supuse autorităţii finale şi superioare a Scripturilor. În materie de credinţă religioasă, nici o autoritate - fie ea papa, conciliile, părinţii bisericii, regii sau învăţaţii - nu trebuie să dirijeze conştiinţa. În adevăr, lumea creştină a început să se trezească din somnul ei şi, în cele din urmă, în multe ţări a fost proclamată libertatea religioasă.

Reformaţiunea întreruptă

        Reformaţiunea bisericii creştine nu trebuia să se sfîrşească în secolul al şaisprezecelea. Reformatorii au realizat mult, dar nu au redescoperit toată lumina pierdută în timpul apostaziei. Ei au scos creştinismul dintr-un întuneric total, dar el a rămas încă în umbră. În timp ce au sfărîmat mîna de fier a bisericii medievale, au dat lumii Biblia şi au restabilit baza Evangheliei, ei au dat greş în a descoperi alte adevăruri importante. Botezul prin scufundare, nemurirea ca un dar acordat de Hristos la învierea celor drepţi, ziua a şaptea ca Sabatul biblic, precum şi alte adevăruri (vezi cap. 7, 14, 19 şi 25 ale acestei cărţi) erau încă pierdute în umbră.

Dar, în loc de a duce Reformaţiunea mai departe, succesorii ei au consolidat realizările ei. Ei şi-au concentrat atenţia asupra cuvintelor şi opiniilor reformatorilor în loc de a se îndrepta asupra Scripturii. Cîţiva au descoperit noi adevăruri, dar majoritatea au refuzat să înainteze dincolo de ceea ce au crezut primii reformatori. În consecinţă, credinţa protestantă a degenerat în formalism şi scolasticism, iar ereziile ce ar fi trebuit înlăturate au fost în- tronate. Flacăra Reformaţiunii a început în mod treptat să se stingă şi bisericile protestante au devenit reci, formale, avînd nevoie de reformă.

        Perioada post-Reformaţiunii fremăta de activitate teologică, dar s-a realizat puţin progres spiritual. Frederic W. Farrar scria că, în această perioadă, „libertatea a fost schimbată pentru robie; principiile universale, pentru elemente sărăcăcioase; adevăr pentru dogmatism, independenţă pentru tradiţie; religie pentru sistem. Un respect viu faţă de Scriptură a fost înlocuit cu o teorie moartă despre inspiraţie. Ortodoxia adevărată a cedat locul unei uniformităţi de fier şi gîndirea vie, unei dialectici a polemicii”. 20 Şi, cu toate că „Reformaţiunea frînsese sceptrul de plumb al vechiului scolasticism”, bisericile protestante au introdus „un nou scolasticism al cărui toiag a fost de fier”.21 Robert M. Grant a considerat acest nou scolasticism a fi „tot aşa de rigid ca orice construcţie teologică medievală”.22 Protestanţii „în mod practic s-au legat singuri prin limitele mărturisirilor lor în vigoare”..23

        Au izbucnit controverse. „Nu a fost niciodată o epocă în care oamenii să fie atît de mult ocupaţi cu descoperirea reciprocă de erezii sau în care să se eticheteze unii pe alţii cu atît de multe nume de ocară.”24 Astfel, vestea cea bună a devenit un război al cuvintelor. „Scripturile nu mai vorbeau deloc inimii, ci numai intelectului critic.”25 „Dogmele erau corecte (ortodoxe), dar spiritualitatea era stinsă. Teologia a fost triumfătoare, dar dragostea a fost înăbuşită.”26

        Rămăşiţa

        În ciuda apostaziei şi necazurilor din cei 1260 de ani, unii credincioşi au continuat să reflecte curăţia bisericii apostolice. Cînd cei 1260 de ani de opresiune s-au încheiat în 1798 d.Hr., balaurul nu reuşise să nimicească tot poporul credincios al lui Dumnezeu. Împotriva acestora, Satana a continuat să-şi îndrepte eforturile lui nimicitoare. Ioan spunea: „Şi balaurul, mîniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17).

        Ce este rămăşiţa? În descrierea luptei balaurului cu femeia şi descendenţii ei, Ioan a folosit expresia „rămăşiţa seminţei ei” (Apoc. 12,17). Această expresie înseamnă „cei ce rămîn”. Biblia înfăţişează rămăşiţa ca un mic grup al poporului lui Dumnezeu care, prin nenorociri, războaie şi apostazie, rămîn credincioşi faţă de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde biserica Sa vizibilă pe pămînt (2 Cron. 30,6; Ezra 9,14-15; Is. 10,20-22; Ier. 42,2; Ezech. 6,8; 14,22).

Dumnezeu a însărcinat rămăşiţa să vestească slava Sa şi să conducă poporul Său răspîndit în toată lumea spre „Ierusalim, muntele Său cel sfînt”, spre „Muntele Sion” (Is. 37,31.32; 66,20; cf. Apoc. 14,1). Despre aceştia, adunaţi astfel, Sfînta Scriptură declară că „urmează pe Miel, oriunde merge El” (Apoc. 14,4).

Apocalipsa 12,17 conţine o descriere a ultimei rămăşiţe din linia aleşilor lui Dumnezeu, a credincioşilor loiali - martorii Săi credincioşi din zilele din urmă, mai înainte de a doua venire a lui Hristos. Care sînt caracteristicile rămăşiţei?

        Caracteristicile rămăşiţei. Rămăşiţa din timpul sfîrşitului nu trebuie să fie confundată cu uşurinţă. Ioan descrie acest grup în termeni specifici. Apărînd după 1260 de ani de persecuţie, ea este compusă din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17).

Ei au răspunderea de a vesti, chiar înaintea revenirii lui Hristos avertizarea finală a lui Dumnezeu, adresată lumii întregi, întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 (Apoc. 14, 6-12). Aceste solii conţin o descriere a rămăşiţei, căci ei sînt aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12). Să analizăm mai îndeaproape fiecare din aceste caracteristici.

        1. Credinţa lui Isus. Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu este caracterizată printr-o credinţă asemănătoare aceleia pe care a avut-o Isus. Ei reflectă încrederea nezdruncinată a lui Isus în Dumnezeu şi în autoritatea Scripturilor. Ei cred că Isus Hristos este Mesia cel profetizat, Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Mîntuitor al lumii. Credinţa lor cuprinde toate adevărurile Bibliei - acelea pe care Hristos le-a crezut şi le-a învăţat.

Rămăşiţa lui Dumnezeu, deci, va proclama Evanghelia cea veşnică a mîntuirii prin credinţa în Hristos. Ei vor avertiza lumea că ceasul judecăţii a sosit şi vor pregăti şi pe alţii să întîmpine pe Domnul lor, ce va veni în curînd. Ei vor fi angajaţi într-o lucrare mondială, pentru a încheia mărturia divină adresată omenirii (Apoc. 14,6-7; 10,11; Mat. 24,14).

        2. Poruncile lui Dumnezeu. Credinţa adevărată în Isus dă rămăşiţei sarcina de a urma exemplul Său: „Cine zice că rămîne în El”, spunea Ioan, „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6). Deoarece Isus a păzit poruncile Tatălui Său ei vor păzi, de asemenea, poruncile lui Dumnezeu (Ioan 15,10).

În mod deosebit, deoarece ei formează rămăşiţa, acţiunile lor trebuie să se armonizeze cu mărturia lor; altfel, aceasta este fără valoare. Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: 'Doamne, Doamne' va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7,21). Prin puterea dată lor de Hristos, ei ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, inclusiv toate Cele Zece Porunci, Legea Morală de neschimbat a lui Dumnezeu (Ex. 20,1-17; Mat. 5,17-19; 19,17; Filip. 4,13).

        3. Mărturia lui Isus. Ioan defineşte „mărturia lui Isus” ca fiind „duhul (spiritul) proorociei” (Apoc. 19,10). Rămăşiţa va fi călăuzită de mărturia lui Isus, transmisă prin darul profetic.

Acest dar al Spiritului avea să funcţioneze în mod continuu în decursul întregii istorii a bisericii, pînă cînd „vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Ea este, deci, una din caracteristicile principale ale rămăşiţei.

        O astfel de călăuzire profetică face din rămăşiţă un popor al profeţiei, care proclamă o solie profetică. Ei vor înţelege profeţia şi vor învăţa pe alţii. Descoperirea adevărului ce ajunge la rămăşiţă îi va ajuta să-şi aducă la îndeplinire misiunea lor de pregătire a lumii pentru revenirea lui Hristos (vezi cap. 17 al acestei cărţi).

Apariţia rămăşiţei în timpul zilelor din urmă. Biblia arată că rămăşiţa apare pe scena lumii după timpul marii strîmtorări (persecuţii) (Apoc. 12,14-17). Evenimentele cutremurătoare ale revoluţiei franceze, care s-au soldat cu captivitatea papei la sfîrşitul perioadei celor 1260 de ani (1798 d.Hr.) şi împlinirea celor trei mari semne cosmice - în care pămîntul, soarele, luna şi stelele mărturisesc despre iminenta revenire a lui Hristos (vezi cap. 24 al acestei cărţi) - au dus la o mare reînviorare a studierii profeţiei. Are loc o aşteptare foarte răspîndită a apropiatei reveniri a lui Hristos. În lumea întreagă, mulţi creştini recunosc că a sosit „timpul sfîrşitului” (Daniel 12,4).27

        Împlinirea profeţiilor biblice, în timpul celei de a doua părţi a secolului al optsprezecelea şi primei părţi a secolului al nouăsprezecelea, a dat naştere la o puternică mişcare interconfesională, bazată pe nădejdea celei de a doua veniri. În fiecare biserică puteau fi găsiţi credincioşi în apropiata revenire a lui Hristos, rugîndu-se cu toţii, lucrînd şi aşteptînd momentul culminant al tuturor veacurilor.

        Nădejdea adventă a adus un profund spirit de unitate între aderenţii ei şi mulţi s-au strîns laolaltă pentru a avertiza lumea despre revenirea în curînd a Domnului Hristos. Mişcarea adventă a fost realmente o mişcare biblică interconfesională, bazată pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi speranţa adventă.

        Cu cît studiau mai mult Biblia, cu atît deveneau mai convinşi că Dumnezeu a chemat o rămăşiţă care să continue reforma bisericii creştine ce stagnase. Ei înşişi trăiseră absenţa adevăratului spirit al reformei în bisericile lor şi cunoscuseră lipsa de interes în studierea şi pregătirea pentru a doua venire. Studierea de către ei a Bibliei le-a descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă şi purificatoare experienţă - care i-a adus alături ca rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reformaţiunea care adusese atîta bucurie şi putere bisericii. Cu mulţumire şi umilinţă, ei au acceptat misiunea lor, conştienţi fiind de faptul că însărcinarea lui Dumnezeu nu le-a fost adresată datorită unei inerente superiorităţi şi că numai prin mila şi puterea lui Hristos puteau să aibă succes.

        Misiunea rămăşiţei

        Profeţiile din cartea Apocalipsei prezintă în mod clar misiunea rămăşiţei. Întreita solie îngerească din Apocalipsa 14,6-12 face cunoscută vestirea de către rămăşiţă a ceea ce va aduce o restaurare totală şi finală a adevărului Evangheliei.28 Aceste trei solii cuprind răspunsurile lui Dumnezeu la copleşitoarea înşelăciune satanică ce inundă lumea chiar înainte de revenirea lui Hristos (Apoc. 13,3.8.14-16). Imediat după ultimul apel al lui Dumnezeu adresat lumii, Hristos va reveni pentru a strînge secerişul (Apoc. 14,14-20).

        Prima solie îngerească.

        „Apoi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pămîntului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor'„ (Apoc. 14,6-7).

        Primul înger simbolizează rămăşiţa lui Dumnezeu, ducînd lumii Evanghelia cea veşnică. Această Evanghelie este aceeaşi veste bună a infinitei iubiri a lui Dumnezeu, pe care profeţii din vechime şi apostolii au vestit-o (Evr. 4,2). Rămăşiţa nu prezintă o Evanghelie diferită; avînd în vedere judecata, ei reafirmă Evanghelia cea veşnică şi că păcătoşii pot fi îndreptăţiţi prin credinţă şi pot primi neprihănirea lui Hristos.

Această solie cheamă lumea la pocăinţă. Ea îi somează pe toţi să „se teamă” sau să „venereze” pe Dumnezeu şi să-I dea „slavă” sau cinste. Noi am fost creaţi pentru acest scop şi noi putem să dăm slavă lui Dumnezeu prin cuvintele şi faptele noastre. „Prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit, ca să aduceţi multă roadă” (Ioan 15,8).

Ioan a profetizat că mişcarea care pregăteşte lumea pentru revenirea lui Hristos va pune un nou accent pe preocuparea Bibliei de glorificare a lui Dumnezeu. Ca niciodată pînă acum, ea va prezenta apelul Noului Testament pentru o administrare sacră a vieţii noastre. „Trupul vostru este Templul Duhului Sfînt”. Noi nu avem un drept exclusiv asupra puterilor noastre fizice, morale şi spirituale; Hristos a cumpărat acestea cu sîngele Său la Golgota. „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6,19-20). „Deci, fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31).

        Faptul că „ceasul judecăţii Sale” a sosit dă un sens de urgenţă chemării pocăinţei (vezi cap. 23 al acestei cărţi). În Apoc. 14,7, cuvîntul judecată este traducerea cuvîntului grec krisis, actul judecăţii în sine şi nu sentinţa judecăţii (krima). El se referă la întreg procesul judecăţii, inclusiv înfăţişarea oamenilor înaintea barei divine de judecată, cercetarea rapoartelor vieţii, verdictul de achitare sau condamnare, cum şi acordarea vieţii veşnice sau rostirea sentinţei de moarte (vezi Mat. 16,27; Rom. 6,23; Apoc. 22,12). Solia ceasului judecăţii vesteşte, de asemenea, judecata lui Dumnezeu asupra întregii apostazii (Dan. 7,9-11,26; Apoc. 17, 18).

        Solia ceasului judecăţii arată în mod deosebit asupra timpului cînd, ca o ultimă fază a slujbei lui de Mare Preot în Sanctuarul ceresc, Hristos va începe lucrarea Sa de judecată (vezi cap. 23 al acestei cărţi).

Această solie cheamă, de asemenea, pe toţi să se închine Creatorului. Chemarea lui Dumnezeu la închinare trebuie văzută în contrast cu chemarea de a te închina fiarei şi chipului ei (Apoc. 13,3.8.15). În curînd, fiecare va trebui să aleagă între adevărata şi falsa închinare - între a te închina lui Dumnezeu, potrivit cu condiţiile Lui, (neprihănirea prin credinţă) şi a te închina Lui, potrivit cu condiţiile noastre (neprihănirea prin fapte). Poruncindu-ne: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7; cf. Ex. 20,11), acest mesaj atrage atenţia asupra poruncii a patra. Ea conduce pe oameni la adevărata adorare a Creatorului, o experienţă ce cuprinde cinstirea monumentului comemorativ al creaţiunii Sale, Sabatul zilei a şaptea a Domnului, pe care El l-a instituit la creaţiune şi l-a confirmat în Cele Zece Porunci (vezi cap. 19 al acestei cărţi). Prima solie îngerească, deci, cheamă la restaurarea adevăratei închinări, prezentînd înaintea lumii pe Hristos, Creatorul şi Domnul Sabatului biblic. Acesta este semnul creaţiunii lui Dumnezeu - un semn neglijat de marea majoritate a fiinţelor create de El.

        În mod providenţial, vestirea acestei solii, ce atrage atenţia asupra lui Dumnezeu- Creatorul, a început în perioada istorică în care filozofia evoluţionistă a primit un sprijin puternic prin publicarea lucrării lui Charles Darwin, „Originea speciilor” (1859). Predicarea primei solii îngereşti constituie cel mai puternic bastion împotriva înaintării teoriei evoluţioniste.

        În final, acest apel implică restabilirea onoarei Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, care a fost călcată în picioare de către „omul fărădelegii” (2 Tes. 2,3). Numai atunci cînd adevărata închinare este restaurată şi credincioşii trăiesc principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să fie glorificat.

        A doua solie îngerească.

        „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare”, care a adăpat toate neamurile din cu vinul mîniei curviei ei (Apoc. 14,8).

        De la începuturile istoriei, cetatea Babilonului a simbolizat sfidarea lui Dumnezeu. Turnul ei a fost un monument al apostaziei şi un centru al răzvrătirii (Gen. 11,1-9). Lucifer (Satana) a fost împăratul ei invizibil (Is. 14,4.12-14) şi el dorea să facă Babilonul instrumentul planului său de conducere a neamului omenesc. În întreaga Biblie, lupta dintre cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi cetatea lui Satana, Babilonul, ilustrează conflictul dintre bine şi rău.

        În timpul primelor veacuri ale erai creştine, cînd romanii oprimau atît pe iudei cît şi pe creştini, literatura iudaică şi creştină se referea la cetatea Romei ca fiind Babilon.29 Mulţi cred că Petru a folosit Babilonul ca un pseudonim pentru Roma (1 Petru 5,13). Datorită apostaziei şi persecuţiei declarate de ea, majoritatea protestanţilor perioadei Reformaţiunii şi post-Reformaţiunii s-au referit la biserica Romei ca la Babilonul spiritual (Apoc. 17), vrăjmaşul poporului lui Dumnezeu.30

        În Apocalipsa, Babilon se referă la femeia desfrînată, mama desfrînatelor şi la fiicele ei necurate (Apocalipsa 17,5). El simbolizează toate organizaţiile religioase apostate şi pe conducătorii lor, deşi el se referă în mod deosebit la marea alianţă religioasă apostată dintre fiară şi chipul ei, care va aduce criza finală descrisă în Apocalipsa 13,15-17.

        A doua solie îngerească descoperă natura universală a apostaziei babiloniene şi a puterii ei de constrîngere, spunînd că a „adăpat toate neamurile din vinul mîniei desfrînării ei”. „Vinul” Babilonului reprezintă învăţăturile ei eretice. Babilonul va face presiuni asupra puterii statului, pentru a impune în mod universal falsele ei învăţături şi decrete religioase.

        „Desfrînarea” menţionată reprezintă relaţiile nelegitime dintre Babilon şi naţiuni - dintre biserica apostată şi puterea civilă. Biserica trebuie să se căsătorească cu Domnul ei; dar căutînd în schimb sprijinul statului, ea părăseşte pe soţul ei şi comite adulter spiritual (conf. Ezech. 16,15; Iacov 4,4).

        Această legătură nelegitimă sfîrşeşte în tragedie. Ioan îi vede pe locuitorii pămîntului „bînd” din falsele învăţături şi Babilonul însuşi este îmbătat „de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Isus”, care au refuzat să primească învăţătura lui nescripturistică şi să se supună autorităţii ei (Apoc. 17,2.6).

        Babilonul a căzut pentru că el a respins prima solie îngerească - Evanghelia neprihănirii prin credinţă în Creator. Ca şi în timpul primelor veacuri, cînd biserica Romei a apostaziat, mulţi protestanţi de astăzi s-au îndepărtat de marile adevăruri biblice ale Reformaţiunii. Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte în mod deosebit împlinirea în îndepărtarea cov|rşitoare a protestantismului de puritatea şi simplitatea Evangheliei veşnice a neprihănirii prin credinţă, ce cîndva a activat atît de puternic Reformaţiunea.

        A doua solie îngerească va avea o aplicabilitate crescîndă, pe măsură ce se apropie sfîrşitul. Ea îşi va găsi deplina ei împlinire odată cu alianţa diferitelor organizaţii religioase care au respins prima solie îngerească. Solia căderii Babilonului se repetă în Apocalipsa 18,2-4, care anunţă definitiva cădere a Babilonului şi cheamă pe aceia din poporul lui Dumnezeu care se află încă în diferite organizaţii religioase ce formează Babilonul să se despartă de ele. Îngerul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei” (Apoc. 18,4).31

        ŢSUBTITSUS = A treia solie îngerească.

        „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mînă, va bea şi el din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,9-12).

        Întîia solie îngerească proclamă Evanghelia cea veşnică şi cheamă la restaurarea adevăratei adorări a lui Dumnezeu Creatorul, pentru că ceasul judecăţii a sosit. A doua solie îngerească avertizează împotriva oricărei forme de închinare de origine omenească. În final, a treia solie îngerească dă cea mai solemnă avertizare împotriva adorării fiarei şi icoanei ei, pe care o vor face în cele din urmă toţi aceia care resping Evanghelia neprihănirii prin credinţă .

Fiara descrisă în Apocalipsa 13,1-10 este unirea bisericii cu statul care a dominat lumea creştină timp de multe veacuri şi a fost descrisă de Pavel ca fiind „omul fărădelegii” 2 Tes. 2,2-4) şi de Daniel ca fiind „cornul cel mic” Dan. 7,8.20-25; 8,9-12). Chipul sau icoana fiarei reprezintă acea formă a religiei apostate care se va dezvolta atunci cînd bisericile, pierzînd adevăratul spirit al Reformaţiunii, se vor uni cu statul pentru a impune altora învăţăturile lor. Unirea bisericii cu statul va face ca ei să devină o icoană perfectă a fiarei - biserica apostată care a persecutat timp de 1260 de ani. De aici numele de icoana fiarei. Solia îngerului al treilea vesteşte cea mai solemnă şi mai teribilă avertizare din Biblie. Ea face cunoscut faptul că aceia care se vor supune autorităţii omeneşti, în criza finală a omenirii, se vor închina în loc să se închine fiarei şi icoanei ei lui Dumnezeu. În timpul acestui conflict final, se vor dezvolta două clase distincte. O clasă va susţine o Evanghelie de provenienţă omenească şi se va închina fiarei şi icoanei ei, aducînd asupra lor cele mai teribile judecăţi. Cealaltă clasă, într-un contrast vădit, va trăi adevărata Evanghelie şi va „păstra poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,9.12). În final, totul se va rezuma la conflictul dintre închinarea adevărată şi închinarea falsă, adevărata şi falsa Evanghelie. Cînd această pro-blemă va fi în mod clar adusă înaintea lumii, aceia care resping memorialul calităţii de Creator a lui Dumnezeu - Sabatul biblic - alegînd să se închine şi să onoreze duminica, în deplină cunoaştere a faptului că ea nu este ziua stabilită de Dumnezeu pentru închinare, vor primi „semnul fiarei”. Acest semn este un semn al răzvrătirii; fiara susţine că schimbarea zilei de închinare demonstrează autoritatea ei chiar asupra Legii lui Dumnezeu.32

        A treia solie îngerească îndreaptă atenţia lumii la consecinţele refuzului de a accepta Evanghelia cea veşnică şi solia lui Dumnezeu de restaurare a adevăratei închinări. Ea înfăţişează în mod viu rezultatul final al alegerii oamenilor cu privire la închinare. Alegerea nu este uşoară, căci oricare ar fi ea implică suferinţă. Aceia care ascultă pe Dumnezeu vor simţi mînia balaurului (Apoc. 12,17) şi, în cele din urmă, vor fi ameninţaţi cu moartea (Apoc. 13,15), în timp ce aceia care au ales să se închine fiarei şi icoanei ei se vor expune ultimelor şapte plăgi şi, în final, vor avea parte de „iazul focului” (Apoc. 15,16; 20,14-15).

        Dar, în timp ce ambele alegeri implică suferinţă, urmările lor diferă. Adoratorii Creatorului vor scăpa de mînia de moarte a balaurului şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apoc. 14,1; 7,2.4). Adoratorii fiarei şi ai icoanei ei, pe de altă parte, primesc toată mînia lui Dumnezeu şi mor în prezenţa sfinţilor îngeri şi a Mielului (Apoc. 14,9.10; 20,14).

        Fiecare persoană trebuie să aleagă cui se închină. Alegerea neprihănirii prin credinţă va fi manifestată prin participarea la o formă de închinare aprobată de Dumnezeu, iar alegerea neprihănirii prin fapte va fi arătată prin participarea la o formă de adorare pe care Dumnezeu a interzis-o, dar pe care fiara şi icoana ei au impus-o, o închinare de origine omenească. Dumnezeu nu poate accepta această ultimă formă de închinare, pentru că ea dă prioritate poruncilor omeneşti şi nu acelora ale lui Dumnezeu. Ea caută îndreptăţire prin faptele omului şi nu prin credinţa ce vine dintr-o supunere faţă de Dumnezeu ca Creator, Răscumpărător şi Recreator. În acest sens, deci, a treia solie îngerească este solia îndreptăţirii prin credinţă.

        Dumnezeu are copii ai Săi în toate bisericile, dar, prin biserica rămăşiţei, El vesteşte o solie ce trebuie să restabilească adevărata Lui închinare, chemînd pe poporul Său afară din apostazie şi pregătindu-l pentru revenirea lui Hristos. Recunoscînd că mulţi din oamenii lui Dumnezeu urmează încă să i se alăture, rămăşiţa are simţămîntul nevredniciei şi slăbiciunii ei atunci cînd încearcă să împlinească această solemnă misiune. Ea îşi dă seama că numai prin harul lui Dumnezeu poate să aducă la îndeplinire monumentala ei sarcină.

        În lumina iminentei reveniri a lui Hristos şi a nevoii de pregătire pentru a-L întîmpina, chemarea urgentă, plină de milă, a lui Dumnezeu ajunge la fiecare dintre noi: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei. Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns pînă la cer, şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apoc. 18,4-5).

        1. Strălucirea orbitoare a soarelui din jurul femeii virtuoase (Apoc. 12,1) reprezintă, după diferiţi comentatori, lumina Evangheliei Noului Testament, care a dat putere şi ungere bisericii primare. Luna, ce reflectă lumina soarelui, simbolizează foarte bine reflectarea luminii Evangheliei în Vechiul Testament, prin profeţiile şi ritualurile ce arătau înainte spre cruce şi spre Acela care avea să vină. Coroana celor douăsprezece stele reprezintă rădăcinile bisericii, apărînd în Vechiul Testament, în părinţii celor douăsprezece seminţii şi extinzîndu-se în Noul Testament prin cei doisprezece apostoli.

        2. Folosirea principiului an-zi, pentru calcularea timpului profetic a fost menţionată mai înainte, cînd s-a făcut referire la profeţia mesianică din Daniel 9 (vezi şi cap. 4 al acestei cărţi).

        3. Comentariul Biblic A.Z.Ş., vol. 4, p. 835.

        4. Numele papă vine de la papa, în latina vulgară şi papas în greaca vulgară, ce înseamnă „tată”, „episcop”; grecescul pappas înseamnă „tată”. Papa este „episcopul Romei, capul Bisericii Romano-Catolice” (Webster's New Universal Unabridged Dictionary, ed. a 2-a, New York, N.Y.; Simon şi Schuster, 1979).

        5. Papalitatea poate fi definită ca fiind sistemul eclesiastic de guvernare în care autoritatea supremă este învestită în papa.

        6. Scrisoarea lui Justinian către Papa Ioan, citată în scrisoare, Papa Ioan către Justinian, în Codex Justinianus (codul lui Justinian) Cartea 1, titlul 1,8, Corpus Juris Civilis, comp. Paulus Krueger, a 12-a ed. (Berlin: Weidmannsche Verlaglsbuchhandlung, 1959), vol. 2, p. 11, in The Civil Law (în Legea Civilă), ed. şi trans. S.P.Scott (Cincinnati, Oh; Central Trust Comp., 1932) vol. 12, p. 11-13, cf. Justiniani Novellae (Noua constituţie a lui Justinian), a 131-a nouă Constituţie, cap. 2 Corpus Juris Civilis, Comps. Rudulfus Schoell and Guilelmus Kroll, ed. a 7-a, col. 3, p. 665, in Civil Law, vol. 17, p. 125. Vezi, de asemenea, Don Neufeld and Julia Neuffer, eds. Seventh-day Adventist Bible Student's Source Book (Washington D.C. Review and Herald, 1962), p. 684, 685.

        7. Scrisoare, Justinian către Arhiepiscopul Epifanie al Constantinopolului, 26 martie 533, în Codex Justinianus, Book 1, titlul 1,7, Corpus Juris Civilis, Krueger's ed. vol. 2, pag. 8, aşa cum este citată în Source Book, pag. 685.

        8.Vezi „Persecuţia”, „Encyclopaedia of Religion and Ethics (Enciclopedia religiei şi a eticii), ed. James Hastings (New York, N.Y., Charles Scribner's Sons, 1917), vol. 9, p. 749- 757; John Dowling, The History of Romanism: From the Earliest Corruptions of Christianity to the Present Time (Istoria romanismului: De la primele abateri de la creştinism şi pînă în prezent), ed. a 10-a (New York; Edward Walker 1846), pag. 237-616.

        9. Această lovitură a stricat mult prestigiul papalităţii; dar nu a pus capăt influenţei ei. Apoc. 13,3 vorbeşte despre „vindecarea rănii de moarte”, arătînd spre o reînviere a influenţei papale. În zilele de pe urmă, ea va deveni influenţa religioasă cea mai puternică din lume.

        10. George Trevor, Rome: From the Fall of the Western Empire (Roma: De la căderea Imperiului de Apus), (London, The Religions Tract Society, 1868), p. 439-440; John Adolphus, The History of France From the Year 1790, to the Peace Concluded at Amiens în 1802 (Istoria Franţei din anul 1790, pînă la pacea încheiată la Amiens în 1802): (London: George Kearsey, 1803), vol. 2, p. 364- 369. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 701-702.

        11. Leroy E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri) (Washington, D.C.:Review and Herald 1948, vol. 2, p. 765-782).

        12. Peter Geiermann, The Convert's Catechism of Catholic Doctrine (Catechismul convertitului la învăţătura catolică) (St. Louis, MO: B.Herder Book Co. 1957), p. 27-28.

        13. Ibid, p. 27.

        14. Mai tîrziu, doctrina cu privire la infailibilitatea papală s-a bazat pe susţinerea că: (1) „infailibilitatea, ca atribut al unei biserici divine, se găseşte în mod necesar şi plenar în conducătorul ei”; (2) Petru a fost infailibil în învăţarea credinţei şi moralei şi (3) papa a moştenit de la Petru atributele bisericii divine. S-a concluzionat că, atunci cînd vorbeşte „ex cathedra”, „papa este un învăţător infailibil al credinţei şi moralei” (Geiermann, pag.         29). „Ex cathedra” în limba latină înseamnă ad litteram „din scaun”. Cu referire la papa, expresia face referire la declaraţiile lui oficiale adresate Bisericii Catolice.

        15. În ceea ce priveşte pretenţiile papalităţii, vezi, de exemplu, Lucius Ferraris, „Papa” art. 2, din Prompta Bibliotheca (Veneţia; Gaspar Storti, 1772), vol. 6, p. 25-29, citată în Source Book, p. 680. Pentru pretenţiile emise chiar de papalitate, vezi Papa Leon al XIII-lea, Scrisoarea Enciclică, 10 ianuarie, 1890 şi 20 iunie, 1894 în The Great Encyclical Letters of Pope Leon XIII (Marile scrisori enciclice ale Papei Leon al XIII-lea) (New York, N.Y.: Benziger Brothers 1903), p. 193,304. Vezi, de asemenea, şi Source Book, p. 683, 684.

        16. „Catechism of the Council of Trent for Parish Priests” (Catechismul Conciliului din Trent pentru preoţii de parohie) trad. de John A. McHugh şi Charles J. Callan (New York N.Y.; Joseph P. Wagner, Inc. retipărită 1958), p. 258, 254. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 614.

        17. Comentariul Biblic A.Z.Ş., vol. 7, p. 47,48.

        18. Vezi Conciliul din Trent, Sesiunea a IV-a, 8 aprilie 1546, citat în „Crezurile creştinătăţii”, ed. Philip Schaff, ed. a 6-a, ed rev. (Grand Rapids, MI; Baker, 1983), vol. 2, p. 79-83. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 1041-1043.

        19. Froom, „Credinţa profetică a părinţilor noştri”, vol. 2, p. 528-531.

        20. Ibid. 21. Ibid.

        22. Robert M. Grant A Short History of Interpretation of the Bible („O scurtă istorie a interpretării Bibliei”). Philadelphia, Pa; Fortress Press, 1984), p. 97.

        23. Farrar, p. 361

        24. Ibid, 363.

        25. Grant, p. 97.

        26. Farrar, p. 365.

        27. Pentru originea rămăşiţei, vezi Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 4; P. Gerard Damsteegt, „Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission (Temeliile soliei şi misiunii adventiştilor de ziua a şaptea), (Grand Rapids, MI; Wm.B. Eerdmans, 1977).

        28. Cf. Damsteegt, „A Theology of Restoration” (O teologie a restaurării), (lucrare prezentată la Conferinţa Un Secol de Evanghelizare, Andrews University, 4 mai 1974).

        29. Vezi Midrash Rabbah cu referire la Cîntarea cîntărilor I, 6,4; Tertulian, Against Marcion (Împotriva lui Marcion) III, 13; Tertulian, Answer to Jews (Răspuns iudeilor) 9.

        30. Froom „Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 2, p. 531,787.

        31. Comentariul Biblic A.Z.Ş., vol. 7, p. 823-831.

        32. Biserica Catolică pretinde autoritatea de a schimba ziua de închinare. „I. Care este ziua de Sabat? R. Sîmbăta este ziua Sabatului. I. De ce păzim duminica în locul sîmbetei? R. Noi păzim duminica în locul sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea de la ziua sîmbetei la ziua duminicii” (Geiermann, p. 50). Vezi, de asemenea, Source Book, p. 886. Acest catechism a primit „binecuvîntarea apostolică” a papei Pius al X-lea, la 25 ianuarie 1910 (Ibid).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA