CE CRED ADVENTISII DE ZIUA A SAPTEA ? - CAP.10 EXPERIENTA MANTUIRI

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că, în infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu a făcut pe Hristos, care n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfînt, ne dăm seama de nevoia noastră, recunoaştem păcătoşenia noastră, ne pocăim de nelegiuirea noastră şi manifestăm credinţa în Isus,ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă, prin care primim mîntuirea, vine prin puterea divină a Cuvîntului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi sîntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpînirea păcatului. Prin Duhul, sîntem născuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reînnoieşte mintea noastră, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre şi ni se dă puterea de a trăi o viaţă sfîntă. Rămînînd în El, devenim părtaşi de natură divină şi avem asigurarea mîntuirii, acum şi în ziua judecăţii.

Capitolul 10

Experienta mântuirii

Cu veacuri în urmă, Păstorul lui Hermas a visat o femeie în vîrstă, plină de riduri, care a trăise mult. În visul său, pe măsură ce timpul trecea, ea a început să se schimbe; în timp ce corpul ei era încă bătrîn şi părul ei alb, faţa a început să arate mai tînără. În cele din urmă, ea a fost readusă la vîrsta tinereţii ei.

T.F.Torrance a asemănat această femeie cu biserica.1 Creştinii nu pot rămîne nemişcaţi. Dacă Duhul lui Hristos domneşte înăuntru (Rom. 8, 9), ei sînt în procesul schimbării.

Pavel spunea: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvînt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană” (Efes. 5, 25-27). O astfel de curăţire este ţinta bisericii. Credincioşii ce compun biserica pot mărturisi că „de aceea… chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4, 16). „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3, 18). Această transformare este punctul final al unei Cincizecimi care se realizează în lăuntrul credinciosului.

În toată Scriptura este descrisă experienţa celui credincios - mîntuirea, îndreptăţirea, sfinţirea, curăţirea şi răscumpărarea. Despre acestea se vorbeşte: 1) ca fiind împlinite deja, 2) ca realizîndu-se în prezent şi 3) ca urmînd să fie realizate în viitor. O înţelegere a acestor trei perspective ajută la rezolvarea aparentei tensiuni dintre îndreptăţire şi sfinţire. Acest capitol este deci împărţit în trei secţiuni majore, ocupîndu-se cu mîntuirea în trecutul, prezentul şi viitorul credinciosului.

Experienţa mîntuirii şi trecutul

O simplă cunoaştere despre Dumnezeu şi despre iubirea şi bunătatea Sa este insuficientă. Încercarea, fără Hristos, de a dezvolta binele din sine este nerodnică. O experienţă a mîntuirii ce pătrunde profund în suflet vine numai de la Dumnezeu. Vorbind despre această experienţă, Domnul Hristos a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3. 5).

Numai prin Isus Hristos se poate primi mîntuirea, „căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi” (Fapte 4, 12). Isus a spus: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Ioan 14, 6).

Experienţa mîntuirii cuprinde pocăinţa, mărturisirea, iertarea, îndreptăţirea şi sfinţirea.

Pocăinţa. Nu cu mult înainte de crucificarea Sa, Isus a făgăduit ucenicilor Săi Duhul Sfînt, care Îl va descoperi, dovedind „lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16, 8). Cînd, la Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt i-a convins pe oameni de nevoia lor de un Mîntuitor şi cînd ei au întrebat ce să facă, Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă!” (Fapte 2, 37-38; vezi şi 3, 19).

1. Ce este pocăinţa? Cuvîntul pocăinţă este o traducere a cuvîntului ebraic nacham, (a-ţi părea rău, a te pocăi). Echivalentul grecesc metanoeo înseamnă „a-ţi schimba mintea„, „a avea remuşcări”, „a se pocăi”. Adevărata pocăinţă rezultă dintr-o schimbare radicală în atitudine faţă de Dumnezeu şi păcat. Duhul lui Dumnezeu îi convinge pe aceia care-L primesc de seriozitatea păcatului, conducîndu-i la înţelegerea neprihănirii Domnului Hristos şi a stării lor pierdute. Ei cunosc durere şi vinovăţie. Recunoscînd adevărul că „cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28, 13), ei îşi mărturisesc păcatele în mod concret, precis. Prin exercitarea hotărîtă a voinţei lor, ei se supun fără rezervă Mîntuitorului şi părăsesc comportarea lor păcătoasă. În acest fel, pocăinţa atinge punctul ei culminant în convertire - o întoarcere a păcătosului spre Dumnezeu (de la grecescul epistrofe, „o întoarcere spre”, vezi Fapte 15, 3). 2

Pocăinţa lui David de păcatele sale de adulter şi crimă exemplifică foarte viu cum această experienţă pregăteşte calea pentru biruinţă asupra păcatului. Convins prin Duhul Sfînt de vinovăţia sa, el a urît şi a plîns pentru păcatul său, pledînd pentru curăţie: „Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta… Ai milă de mine, Dumnezeule în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Ps. 51, 3, 1.10). Experienţa ulterioară a lui David demonstrează că iertarea lui Dumnezeu nu numai că oferă iertare pentru păcat, ci ea aduce vindecare de păcat şi refacere.

Deşi pocăinţa precede iertarea, păcătosul nu poate, prin pocăinţă, să se facă singur demn a-şi asigura binecuvîntările lui Dumnezeu. De fapt, păcătosul nu poate să producă înăuntrul său nici chiar pocăinţa, căci ea este un dar de la Dumnezeu (Fapte 5, 31; vezi şi Rom. 2, 4). Duhul Sfînt atrage pe păcătos la Hristos, pentru ca el să poată găsi pocăinţa, această sinceră părere de rău pentru păcat.

2. Motivaţia pocăinţei. Domnul Hristos a spus: „După ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12, 32). Inima se înmoaie şi se supune atunci cînd înţelege că moartea lui Hristos ne îndreptăţeşte şi ne liberează de pedeapsa morţii. Imaginează-ţi simţămintele celui condamnat la moarte, aşteptînd execuţia şi căruia i se aduce dintr-o dată la cunoştinţă graţierea sa.

În Hristos, păcătosul pocăit nu numai că este iertat, dar el este şi achitat, declarat neprihănit. El nu merita şi nici nu putea cîştiga un astfel de tratament. Dar cum subliniază Pavel, Hristos a murit pentru îndreptăţirea noastră, în timp ce noi eram slabi, păcătoşi, necredincioşi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 5, 6-10). Nimic nu sensibilizează atît de mult profunzimile sufletului ca simţămîntul iubirii iertătoare a lui Hristos. Cînd cei păcătoşi contemplează această insondabilă iubire divină, care s-a manifestat la cruce, ei primesc cea mai puternică motivaţie posibilă pentru pocăinţă. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu ce ne îndeamnă la pocăinţă (Rom. 2, 4).

Îndreptăţirea. În iubirea Sa infinită şi în mila Sa, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, „Cel ce n-a cunoscut nici un păcat; El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim, neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5, 21). Prin credinţa în Isus, inima este plină de Duhul Său. Prin aceeaşi credinţă, care este un dar al harului lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8), păcătosul pocăit este îndreptăţit (Rom. 3,28).

Termenul „îndreptăţire” este o traducere a cuvintelor greceşti dikaioma, care înseamnă „cerinţă sau acţiune dreaptă”, „reglementare”, „sentinţă judecătorească”, „act de neprihănire” şi dikaiosis, ceea ce înseamnă „îndreptăţire”, „reabilitare”, „achitare”. Verbul înrudit dikaioo, însemnînd „a fi declarat şi tratat ca neprihănit”, „a fi achitat”, „a fi îndreptăţit”, „a fi eliberat, făcut curat„, „îndreptăţit”, „reabilitat”, „a face dreptate”, ne dă posibilitatea să cunoaştem mai profund însemnătatea termenului.3

În general, îndreptăţirea, aşa cum este folosită în teologie, este „actul divin prin care Dumnezeu declară îndreptăţit pe un păcătos pocăit sau îl consideră neprihănit. Îndreptăţirea este opusul condamnării” (Romani 5,16).4 Baza acestei îndreptăţiri nu este ascultarea noastră, ci a Domnului Hristos: „Căci, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare, a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţă… tot aşa prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5, 18-19). El dă această ascultare acelor credincioşi, care „sînt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său”(Romani 3, 24). „El ne-a mîntuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3, 5).

1. Rolul credinţei şi al faptelor. Mulţi cred, în mod greşit, că poziţia lor înaintea lui Dumnezeu depinde de faptele lor bune sau rele. Răspunzînd întrebării cum sînt îndreptăţiţi oamenii înaintea lui Dumnezeu, apostolul Pavel declară: „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să cîştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Filip. 3, 8-9). El a arătat spre Avraam, care „a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Rom. 4, 3; Gen. 15, 6). El a fost îndreptăţit mai înainte de a fi tăiat împrejur şi nu datorită acestui lucru (Rom. 4, 9-10).

Ce fel de credinţă a avut A-vraam? Scriptura ne relatează faptul că „prin credinţă Avraam a ascultat” atunci cînd Dumnezeu l-a chemat, părăsind patria sa şi călătorind „fără să ştie unde se duce” (Evr. 11, 8-10; vezi şi Gen. 12, 4; 13, 18). Faptul că el a avut o credinţă reală, vie, în Dumnezeu a fost demonstrat prin ascultarea sa. Pe baza acestei credinţe dinamice el a fost îndreptăţit.

Apostolul Iacov avertizează cu privire la o altă incorectă înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă: aceea că cineva poate să fie îndreptăţit prin credinţă fără să dea pe faţă fapte corespunzătoare. El a arătat că adevărata credinţă nu poate exista fără fapte. Asemenea lui Pavel, Iacov ilustrează punctul său de vedere cu experienţa lui Avraam. Dispoziţia lui Avraam de a-l aduce jertfă pe Isaac, fiul său (Iacov 2,21), demonstrează credinţa sa: „Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită” (Iacov 2, 22). „Credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi„ (Iacov 2, 17).

Experienţa lui Avraam descoperă că faptele sînt dovada unei adevărate legături cu Dumnezeu. Credinţa care duce la îndreptăţire este astfel o credinţă vie, care lucrează (Iacov 2, 24).

Pavel şi Iacov sînt de acord cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. În timp ce Pavel vorbeşte despre falsitatea obţinerii îndreptăţirii prin fapte, Iacov se ocupă de ideea la fel de primejdioasă a obţinerii îndreptăţirii fără fapte corespunzătoare. Nici faptele şi nici o credinţă moartă nu duc la îndreptăţire. Ea se poate realiza numai printr-o credinţă ce lucrează prin iubire (Gal. 5, 6) şi care purifică fiinţa.

2. Experienţa îndreptăţirii. Prin îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă. Noi sîntem în rînduială cu Dumnezeu, pentru că Hristos este Înlocuitorul nostru. Dumnezeu, spunea Pavel, „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5, 21). Ca păcătoşi pocăiţi, noi primim iertarea pe deplin şi complet. Noi sîntem împăcaţi cu Dumnezeu.

Viziunea lui Zaharia despre Iosua, marele preot, ilustrează foarte frumos îndreptăţirea. Iosua stătea înaintea îngerului Domnului, îmbrăcat în haine murdare, care reprezintă necurăţia păcatului. Cum stătea acolo, Satana cerea condamnarea lui. Învinuirile lui Satana erau corecte. Iosua nu merita să fie iertat. Dar Dumnezeu, în mila Sa divină, a mustrat pe Satana. „Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?” (Zah. 3, 2). Nu este acesta cel ce este preţios înaintea Mea şi pe care îl păstrez într-un mod deosebit?

Domnul porunceşte ca hainele cele murdare de pe el să fie imediat scoase şi declară: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare” (Zah. 3, 4). Dumnezeul nostru iubitor şi plin de milă înlătură acuzaţiile lui Satana, îndreptăţeşte pe păcătosul tremurînd, acoperindu-l cu haina neprihănirii Domnului Hristos. Cum hainele murdare ale lui Iosua reprezintă păcatul, tot astfel haina cea nouă reprezintă noua experienţă a credinciosului în Hristos. În procesul îndreptăţirii, păcatul mărturisit şi iertat este transferat asupra Fiului lui Dumnezeu cel curat şi sfînt, Mielul purtător de păcat. „Credinciosul pocăit, deşi nu merita, este îmbrăcat cu neprihănirea atribuită lui Hristos. Această schimbare de haine, această divină tranzacţie mîntuitoare, este însăşi esenţa doctrinei biblice a îndreptăţirii.„5 Credinciosul îndreptăţit a primit iertarea şi a fost curăţit de păcate.

Rezultatele. Care sînt rezultatele pocăinţei şi ale îndreptăţirii?

1. Sfinţirea. Cuvîntul sfinţire este o traducere a cuvîntului grecesc hagiasmos, însemnînd „sfinţenie”, „consacrare”, „sfinţire”, de la hagiazo, „a face sfînt”, „a consacra”, „a sfinţi”, „a pune deoparte”. Echivalentul ebraic este qadaş, „a separa de ceea ce este obişnuit”. 6

Adevărata pocăinţă şi îndreptăţire duc la sfinţire. Îndreptăţirea şi sfinţirea sînt strîns legate,7 distincte, dar niciodată separate. Ele definesc două faze ale mîntuirii. Îndreptăţirea este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, în timp ce sfinţirea este ceea ce Dumnezeu face în noi.

Nici îndreptăţirea şi nici sfinţirea nu sînt rezultatul unor fapte meritorii. Ambele sînt datorate numai harului şi neprihănirii lui Hristos. „Neprihănirea prin care sîntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care sîntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima ne dă dreptul legal să intrăm în cer, prin a doua avem calitatea să rămînem în cer.” 8

Cele trei faze ale sfinţirii, prezentate de Biblie, sînt:

(1) un act împlinit în trecutul credinciosului;

(2) un proces în experienţa prezentă a credinciosului;

(3) rezultatul final, de care credinciosul beneficiază la revenirea Domnului Hristos.

Cu privire la trecutul credinciosului, în momentul îndreptăţirii,<%-21> credinciosul este, de aseme- nea, sfinţit în „numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6, 11). El devine un „sfînt”. La acel punct, omul credincios este răscumpărat şi aparţine pe deplin lui Dumnezeu.

Ca rezultat al chemării lui Dumnezeu (Rom. 1, 7), credincioşii sînt numiţi „sfinţi”, pentru că ei sînt „în Hristos” (Filip. 1, 1; vezi şi Ioan 15, 1-7), dar nu pentru că ei ar fi atins o stare de nevinovăţie. Mîntuirea este o experienţă prezentă. „Îndurarea Lui”, spunea Pavel, „ne-a mîntuit… prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt” (Tit 3,5), punîndu-ne deoparte şi consacrîndu-ne unui scop sfînt şi unei umblări cu Hristos.

2. Adopţiunea în familia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, noii credincioşi au primit un „duh de înfiere”. Dumnezeu i-a adoptat ca fii ai Săi, ceea ce înseamnă că cei credincioşi sînt fii şi fiice ale Împăratului. El i-a făcut moştenitori ai Săi, „împreună moştenitori cu Hristos” (Rom. 8, 15-17). Ce privilegiu, onoare şi bucurie!

3. Certitudinea mîntuirii. Îndreptăţirea aduce, de asemenea, asigurarea primirii celui credincios. Ea aduce bucuria de a fi reunit acum cu Dumnezeu. Oricît de păcătoasă ar fi fost viaţa cuiva în trecut, Dumnezeu iartă toate păcatele şi noi nu mai sîntem sub condamnarea şi blestemul Legii. Răscumpărarea a devenit o realitate. „În El avem răscumpărarea, prin sîngele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1, 7).

4. Începutul unei vieţi noi şi biruitoare. Astfel înţelegem faptul că sîngele Mîntuitorului acoperă trecutul nostru păcătos, vindecînd corpul, sufletul şi spiritul. Simţămîntul vinovăţiei poate să fie înlăturat, căci în Hristos totul este iertat, totul este nou. Revărsînd zilnic harul Său asupra noastră, Hristos începe transformarea noastră după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În timp ce credinţa noastră în El creşte, vindecarea şi transformarea noastră progresează şi El ne dă tot mai multe biruinţe asupra puterilor întunericului. Biruinţa Lui asupra lumii garantează eliberarea noastră din sclavia păcatului (Ioan 16, 33).

5. Darul vieţii veşnice. Noua noastră relaţie cu Hristos aduce cu ea darul vieţii veşnice. Ioan afirmă că „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5, 12). Trecutul nostru păcătos a fost şters; prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt noi ne putem bucura de binecuvîntarea mîntuirii.

ŢSUBTITSUS = Experienţa mîntuirii şi prezentul

Prin sîngele lui Hristos care aduce curăţire, îndreptăţire şi sfinţire, credinciosul „este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17).

O chemare la o viaţă de sfinţire. Mîntuirea cuprinde trăirea unei vieţi de sfinţire, pe baza a ceea ce Domnul Hristos a împlinit la Golgota. Pavel face apel la credincioşi să ducă o viaţă consacrată sfinţirii morale şi unui comportament etic (1 Tes. 4, 7). Pentru a-i face în stare să trăiască experienţa mîntuirii, Dumnezeu a dat credincioşilor „duhul sfinţeniei” (Rom. 1, 4). „Şi-L rog”, spunea Pavel, „ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efes. 3, 16-17).

Ca o nouă creaţiune, credincioşii au şi răspunderi noi. „După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvîrşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum”, spunea Pavel, „trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (Rom. 6, 19). Acum ei trebuie să trăiască „prin Duhul” (Gal. 5, 25).

Credincioşii plini de Duhul „nu trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8, 1; 8, 4). Ei sînt transformaţi, deoarece „umblarea după lucrurile firii pămînteşti este moarte, pe cînd umblarea după îndemnurile Duhului este viaţă şi pace” (Rom. 8, 6). Prin locuirea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu, ei „nu mai sînt pămînteşti, ci duhovniceşti” (Rom. 8, 9).

Cel mai înalt ideal al vieţii pline de Duhul este acela de a fi plăcut lui Dumnezeu (1 Tes. 4, 1). Sfinţirea este voia lui Dumnezeu, spunea Pavel. De aceea, „trebuie să vă feriţi de curvie (imoralitate sexuală) şi nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său…Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (1 Tes. 4, 3. 6. 7).

Schimbare lăuntrică. La a doua venire, noi vom fi schimbaţi din punct de vedere fizic. Acest corp supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire (1 Cor. 15, 51-54). Totuşi, caracterele noastre trebuie să sufere o transformare în pregătirea pentru a doua venire.

Transformarea caracterului cuprinde aspecte mintale şi spirituale ale chipului lui Dumnezeu, „omul nostru dinlăuntru” care „se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4, 16; Rom. 12, 2). În acest fel, ca şi bătrîna doamnă din povestirea Păstorului lui Hermas, biserica creştină devine mai tînără înăuntru, iar fiecare creştin ce se supune pe deplin ascultării de Hristos este schimbat din slavă în slavă pînă cînd, la a doua venire, transformarea după chipul lui Dumnezeu va fi completă.

1. Rolul lui Hristos şi al Duhului Sfînt. Numai Creatorul poate aduce la îndeplinire lucrarea creatoare de transformare a vieţii noastre (1 Tes. 5,23). Cu toate acestea, El nu face acest lucru fără participarea noastră. Noi trebuie să ne aşezăm în poziţia potrivită lucrării Duhului, lucru pe care noi îl putem face numai privind la Hristos. Meditînd la viaţa lui Hristos, Duhul Sfînt reface în noi facultăţile fizice, mintale şi spirituale (Tit 3, 5). Lucrarea Duhului Sfînt cuprinde descoperirea lui Hristos şi refacerea noastră după chipul Domnului Hristos (Rom. 8, 1-10).

Dumnezeu doreşte să trăiască în mijlocul poporului Său. Aceasta pentru că El a făgăduit că „Eu voi locui… în mijlocul lor” (2 Cor. 6, 16; 1 Ioan 3, 24; 4, 12). Aşa că Pavel a putut să spună: „Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20; Ioan 14, 23). Locuirea zilnică a Creatorului înăuntrul nostru reînviorează lăuntric pe credincioşi (2 Cor. 4, 16), reînnoind mintea lor (Rom. 12, 2; Filip. 2, 5).

2. Părtaşi naturii divine. „Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Hristos” angajează puterea Sa divină pentru o completă transformare a caracterelor noastre (2 Petru 1, 4). Acest acces la puterea divină ne îngăduie ca, în mod sîrguitor, „să unim cu credinţa… fapta, cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1, 5-7). „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”, spune Petru, „ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb” (2 Petru 1, 8-9).

a) Numai prin Hristos. Ceea ce transformă fiinţele omeneşti după chipul Creatorului lor este îmbrăcarea sau împărtăşirea cu Domnul Isus Hristos (Rom. 13, 14; Evr. 3, 14), „înnoire făcută de Duhul Sfînt” (Tit 3, 5). Ea este ducerea la desăvîrşire a iubirii lui Dumnezeu în noi (1 Ioan 4, 12). Aici este o taină asemănătoare aceleia a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum Duhul Sfînt L-a făcut în stare pe divinul Hristos să Se facă părtaş de natură omenească, tot astfel Duhul ne face în stare şi pe noi să împărtăşim trăsăturile divine de caracter. Această dobîndire a naturii divine reînnoieşte lăuntrul persoanei, făcînd-o asemenea lui Hristos, deşi la un nivel diferit. În timp ce Domnul Hristos a devenit om, credincioşii nu devin divini, ci mai degrabă asemenea lui Dumnezeu, în caracter.

b) Un proces dinamic. Sfinţirea este progresivă. Prin rugăciune şi studiul Cuvîntului, noi creştem în mod constant în comuniunea cu Dumnezeu.

Numai o înţelegere intelectuală a planului de mîntuire nu este suficientă. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sîngele Lui”, spunea Domnul Hristos, „n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sîngele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el” (Ioan 6, 53-56).

Limbajul Său figurat, atît de izbitor, transmite faptul că cei credincioşi trebuie să asimileze cuvintele Domnului Hristos. Isus a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sînt duh şi viaţă” (Ioan 6, 63; Mat. 4,4).

Caracterul este compus din ceea ce mintea „mănîncă şi bea„. Cînd digerăm pîinea vieţii, noi sîntem transformaţi asemenea chipului lui Hristos.

3. Două transformări. În 1517, în acelaşi an în care Luther a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg, Rafael a început să picteze, la Roma, faimosul său tablou „Schimbarea la faţă”. Aceste două evenimente au ceva în comun. Actul lui Luther marchează naşterea protestantismului, iar pictura lui Rafael, cu totul neintenţionat, rezumă spiritul Reformaţiunii.

Pictura Îl înfăţişează pe Domnul Hristos stînd pe munte, iar pe demonizat, privind din vale către El, plin de speranţă (Marcu 9, 2-29). Cele două grupe de ucenici, una pe munte şi cealaltă în vale, înfăţişează două grupe de creştini.

Ucenicii de pe munte doreau să rămînă cu Hristos, părînd că nu-i interesează nevoile celor din vale. În decursul veacurilor, mulţi au zidit „pe munţi„, foarte departe de nevoile lumii. Experienţa lor este rugăciune fără fapte.

Pe de altă parte, ucenicii din vale lucrau fără să se roage şi eforturile lor de a scoate demonul afară au rămas fără rezultate. Mulţi au fost prinşi fie în cursa de a lucra pentru alţii fără putere, fie în aceea de a se ruga mult, fără însă a lucra pentru alţii. Amîndouă categoriile de creştini au nevoie de a avea chipul lui Dumnezeu refăcut în ei.

a) Adevărata transformare. Dumnezeu nădăjduieşte să schimbe fiinţele omeneşti căzute după chipul Său, transformîndu-le voinţa, mintea, dorinţele şi caracterele. Duhul Sfînt aduce credincioşilor perspectiva unei viziuni diferite. Roadele sale sînt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor” (Gal. 5, 22-23), care constituie acum felul lor de viaţă, chiar dacă ei rămîn muritori, supuşi greşelii, pînă la revenirea Domnului Hristos.

Dacă noi nu ne împotrivim Lui, Hristos „Se va identifica astfel cu gîndurile şi scopurile noastre, inimile şi mintea noastră vor fi în aşa fel unite în a se conforma voinţei Lui, încît atunci cînd Îl ascultăm, nu vom face decît să aducem la îndeplinire propriile noastre simţăminte. Voinţa, curăţită şi sfinţită, îşi va găsi marea ei bucurie în a face lucrarea Sa”. 9

b) Două destinaţii. Schimbarea la faţă a Domnului Hristos mai descoperă şi un alt contrast izbitor. Hristos S-a schimbat la faţă, dar, într-un anumit sens, s-a schimbat şi băiatul din vale. Băiatul însă a fost schimbat într-un chip demonic (Marcu 9, 1-29). Aici, vedem evidenţiate două planuri opuse: planul lui Dumnezeu de a ne reface şi planul lui Satana de a ne ruina. Scripturile ne spun că Dumnezeu poate să ne păzească de cădere (Iuda 24). Satana, pe de altă parte, face tot ceea ce poate pentru a ne ţine în starea de decădere.

Viaţa implică schimbări continue. Nu există teren neutru. Noi sîntem sau înnobilaţi, sau înjosiţi. Sîntem sau „robi ai păcatului…„, sau „robi ai neprihănirii” (Rom. 6, 17-18). Ceea ce ocupă mintea noastră aceea ne ocupă pe noi. Dacă, prin Duhul Sfînt, Hristos ocupă mintea noastră, atunci vom deveni oameni asemenea lui Hristos. O viaţă plină de Duhul face „ca orice gînd să fie rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10, 5). Dar a fi fără Hristos ne desparte de Izvorul Vieţii, ne schimbă şi face ca distrugerea noastră finală să fie inevitabilă.

Desăvîrşirea lui Hristos. Ce este desăvîrşirea biblică? Cum poate fi ea primită?

1. Desăvîrşirea în sens biblic. Cuvintele desăvîrşit şi desăvîrşire sînt traduceri ale cuvîntului ebraic tam sau tamim, care înseamnă „complet”, „drept„, „paşnic”, „întreg”, „sănătos”, „fără pată”. În general, cuvîntul grecesc teleios înseamnă „complet”, „perfect”, „crescut pe deplin”, „matur”, „pe deplin dezvoltat” şi „atingîndu-şi scopul”.10

În Vechiul Testament, cînd era folosit cu referire la fiinţele omeneşti, cuvîntul desăvîrşit avea un sens relativ. Noe, Avraam şi Iov, fiecare dintre ei a fost descris ca fiind desăvîrşit sau fără pată (Gen. 6, 9; 17, 1; 22, 18; Iov 1, 1. 18), deşi fiecare dintre ei avea imperfecţiunile lui (Gen. 9, 21; 20; Iov 40, 2-5).

În Noul Testament, cuvîntul desăvîrşit descrie adesea natura persoanelor care au trăit după cea mai bună lumină pe care au avut-o şi au atins potenţialul puterilor lor spirituale, intelectuale şi fizice (1 Cor. 14, 20; Filip. 3,15; Evr. 5,14). Credincioşii, spunea Domnul Hristos, trebuie să fie desăv|rşiţi în sfera lor limitată, după cum Dumnezeu este desăvîrşit în sfera Lui infinită şi absolută (Mat. 5, 48). Înaintea lui Dumnezeu, o persoană desăvîrşită este aceea a cărei inimă şi viaţă sînt în întregime predate adorării şi slujirii lui Dumnezeu, care creşte continuu în cunoaşterea lui Dumnezeu şi care, prin harul lui Dumnezeu, trăieşte după toată lumina pe care a primit-o, în timp ce se bucură de o viaţă de biruinţă (Col. 4, 12: Iacov 3, 2).

2. Deplina desăvîrşire în Hristos. Cum putem deveni desăvîrşiţi? Duhul Sfînt ne aduce desăvîrşirea Domnului Hristos. Prin credinţă, caracterul desăvîrşit al lui Hristos devine caracterul nostru. Oamenii nu pot niciodată să pretindă, în mod independent, această desăvîrşire, ca şi cînd ea ar fi posesiunea lor, ceva înnăscut sau care le-ar aparţine de drept. Desăvîrşirea este un dar al lui Dumnezeu.

Despărţite de Hristos, fiinţele omeneşti nu pot obţine neprihănirea. „Cine rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu”, a spus El, „aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Hristos este Acela care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1,30).

În Hristos, aceste calităţi constituie desăvîrşirea noastră. El a desăvîrşit odată pentru totdeauna sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Nimeni nu mai poate adăuga nimic la ceea ce a făcut El. Haina noastră de nuntă sau haina neprihănirii a fost realizată prin viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos. Duhul Sfînt ia acum „produsul finit” şi îl face să funcţioneze în viaţa creştinului. În acest fel, noi putem fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19).

3. Mergînd înainte spre desăvîrşire. Ce rol jucăm noi în toate acestea? Prin locuirea lăuntrică a lui Hristos, noi creştem spre maturitate spirituală. Prin darurile lui Hristos date bisericii Sale, noi ne putem dezvolta pînă la „starea de om mare, la înălţimea staturii plin<P11%3>ătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Noi trebuie să creştem dincolo de experienţa noastră spirituală din copilărie (Efes. 4, 14), dincolo de adevărurile de bază ale experienţei creştine, mergînd înainte spre „hrana cea tare” pregătită pentru credincioşii maturi (Evr. 5, 14). „De aceea”, spunea Pavel, „să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvîrşite” (Evrei 6,1). „Şi mă rog”, spunea el, „ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi pînă în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Filip. 1, 9-11).

Viaţa de sfinţire nu este o viaţă fără greutăţi severe şi obstacole. Pavel sfătuia pe credincioşi să ducă „pînă la capăt mîntuirea voastră cu frică şi cutremur„. Dar el adaugă cuvintele încurajatoare: „căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filip. 2, 12-13).

„Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi”, spunea el, „cîtă vreme se zice: 'astăzi' pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3, 13-14; Matei 24, 13).

Dar Scriptura ne avertizează: „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu ne rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii” (Evr. 10, 26. 27).

Aceste îndemnuri fac evident faptul că cei credincioşi „au nevoie de ceva mai mult decît îndreptăţirea şi sfinţirea legale. Ei au nevoie de sfinţenia caracterului, chiar dacă mîntuirea se capătă totdeauna prin credinţă. Dreptul legal pentru ceruri se bazează numai pe neprihănirea lui Hristos. Pe lîngă îndreptăţire, planul de mîntuire al lui Dumnezeu prevede, prin acest titlu, o calitate pentru cer, prin locuirea lăuntrică a Domnului Hristos. Această calitate trebuie să se dea pe faţă în caracterul moral al omului, ca o dovadă a faptului că mîntuirea a avut loc.”11

Ce înseamnă aceasta în termenii existenţei omeneşti? Rugăciunea continuă este indispensabilă pentru trăirea unei vieţi sfinte, care să fie desăvîrşită la orice stadiu al dezvoltării ei. „De aceea şi noi… nu încetăm să ne rugăm pentru voi… pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducînd roade în tot felul de fapte bune şi crescînd în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Col. 1, 9-10).

Îndreptăţirea zilnică. Toţi credincioşii care trăiesc o viaţă sfinţită, plină de Duhul Sfînt (stăpînită de Hristos), au o continuă nevoie de o îndreptăţire zilnică (dată de Domnul Hristos). Avem nevoie de aceasta datorită păcătuirii conştiente, cum şi datorită greşelilor pe care le-am putea săvîrşi fără să vrem. Dîndu-şi seama de păcătoşenia inimii omeneşti, David cere iertare pentru greşelile „pe care nu le cunosc” (Psalmul 19, 12; vezi şi Ieremia 17, 9). Vorbind în mod deosebit despre păcatele credincioşilor, Dumnezeu ne asigură că „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2, 1).

ŢSUBTITSUS = Experienţa mîntuirii şi viitorul

Mîntuirea noastră va fi încheiată şi pe deplin realizată atunci cînd noi vom fi, fie glorificaţi în înviere, fie transformaţi şi luaţi la cer. Prin glorificare, Dumnezeu împarte cu cei răscumpăraţi propria Sa slavă strălucitoare. Aceasta este nădejdea pe care noi toţi, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, o anticipăm. Pavel spunea: „Fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5, 1).

Ea va fi împlinită la a doua venire, cînd Domnul Isus Hristos va veni „ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă” (Evr. 9, 28).

Glorificare şi sfinţire. Locuirea Domnului Hristos în inimile noastre este una din condiţiile pentru mîntuirea viitoare - glorificarea corpurilor noastre muritoare. „Hristos în voi”, spunea Pavel, este „nădejdea slavei” (Col. 1, 27); şi, în alt loc, explica: „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom. 8, 11). Pavel ne asigură că Dumnezeu „v-a ales pentru mîntuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului… ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tes. 2, 13- 14).

În El, noi sîntem deja în sala tronului din ceruri (Col. 3, 1-4). Aceia care sînt „părtaşi Duhului Sfînt” au gustat realmente „puterile veacului viitor” (Evr. 6,4-5). Contemplînd slava Domnului şi fixîndu-ne ochii la frumuseţea atractivă a caracterului lui Hristos, „sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3, 18) - sîntem pregătiţi pentru transformarea care se va produce la a doua venire.

Răscumpărarea noastră finală şi înfierea definitivă, ca fiind copii ai lui Dumnezeu, au loc în viitor. Pavel spunea: „Şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, adăugînd că „şi noi, care avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 19. 23; Efes. 4, 30).

Acest eveniment culminant are loc la „vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte 3,21). Hristos îl numeşte „înnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 19,28). „Apoi, „firea (creaţiunea) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 19).

Poziţia Scripturii, că într-un sens înfierea şi răscumpărarea au fost deja realizate şi că în alt sens ele nu sînt încă realizate, a derutat pe unii. Un studiu al domeniului deplin al lucrării lui Hristos ca Mîntuitor oferă şi răspunsul. „Pavel leagă mîntuirea noastră prezentă de prima venire a Domnului Hristos. Din punct de vedere istoric, prin crucea, învierea şi slujirea cerească a Domnului Hristos, îndreptăţirea şi sfinţirea noastră sînt asigurate odată pentru totdeauna. Mîntuirea noastră viitoare, glorificarea corpurilor noastre, Pavel le leagă totuşi de a doua venire a Domnului Hristos.

Pentru acest motiv, Pavel poate să spună în acelaşi timp: 'Noi sîntem mîntuiţi', avînd în vedere crucea şi învierea lui Hristos în trecut; şi 'noi nu sîntem încă mîntuiţi', avînd în vedere viitoarea întoarcere a lui Hristos pentru a răscumpăra trupurile noastre”.12

A sublinia mîntuirea noastră prezentă pînă la ignorarea mîntuirii noastre viitoare dă loc la o înţelegere incorectă, nefericită, a mîntuirii complete în Domnul Hristos.

Glorificare şi desăvîrşire. Unii, în mod greşit, cred că finala desăvîrşire ce va aduce glorificarea este deja accesibilă oamenilor. Despre sine însă Pavel, acel om consacrat lui Dumnezeu, scria spre sfîrşitul vieţii sale: „Nu că am şi cîştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvîrşit; dar alerg înainte, căutînd să-l apuc, întrucît şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitînd ce este în urma mea şi aruncîndu-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus„ (Filip. 3, 12-14).

Sfinţirea este un proces al unei vieţi întregi. În prezent, sfinţirea ne aparţine numai în Hristos, dar transformarea finală, atotcuprinzătoare, a vieţii noastre după chipul lui Dumnezeu va avea loc la a doua venire. Pavel avertizează: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12). Istoria lui Israel şi viaţa lui David, a lui Solomon şi Petru sînt pentru toţi serioase avertismente. „Atîta vreme cît va ţine viaţa este nevoie de stăpînirea sentimentelor şi a pasiunilor, cu un scop precis. Există corupţie lăuntrică ca şi ispite ce vin din exterior şi, oriunde va înainta lucrarea lui Dumnezeu, Satana plănuieşte astfel şi aranjează împrejurările în aşa fel ca ispita să vină cu o forţă copleşitoare asupra sufletului. Nici un moment nu putem fi în siguranţă, decît dacă ne sprijinim pe Dumnezeu şi viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.13

Transformarea noastră finală este adusă la îndeplinire atunci cînd nestricăciunea şi nemurirea devin ale noastre, cînd Duhul Sfînt reface în mod complet creaţiunea originală.

Temeiul acceptării noastre de către Dumnezeu

Nici trăsăturile de caracter, asemenea celor ale lui Hristos, şi nici comportamentul fără greş nu constituie temelia acceptării noastre de Dumnezeu. Neprihănirea mîntuitoare vine din partea Singurului Om neprihănit, Isus, şi ne este transmisă prin Duhul Sfînt. Noi nu putem contribui cu nimic la darul neprihănirii dat de Hristos; noi nu putem decît să-l primim. Nimeni altul decît Domnul Hristos nu este drept (Rom.3,10). Neprihănirea omenească independentă de El nu constituie nu decît zdrenţe murdare (Is. 64,6; vezi şi Dan. 9,7.11.20; 1 Cor. 1,30). 14

Chiar ceea ce facem noi, ca răspuns la iubirea mîntuitoare a lui Hristos, nu poate să formeze baza acceptării noastre de către Dumnezeu. Această acceptare este identificată cu lucrarea lui Hristos. Aducîndu-ni-L pe Hristos, Duhul Sfînt aduce această acceptare.

Acceptarea noastră este bazată pe neprihănirea care îndreptăţeşte, pe neprihănirea Sa care sfinţeşte sau pe amîndouă? Calvin scotea în evidenţă faptul că, „după cum Hristos nu poate fi împărţit, tot astfel cele două, îndreptăţirea şi sfinţirea, pe care noi le înţelegem a fi unite laolaltă în El, sînt inseparabile”.15 Lucrarea Domnului Hristos trebuie văzută în totalitatea ei. Astfel este deosebit de important să evităm speculaţiile cu privire la aceşti doi termeni prin „încercarea de a defini în amănunt punctele subtile de deosebire dintre îndreptăţire şi sfinţire… De ce oare să încercăm să fim mai minuţioşi decît Inspiraţia cu privire la întrebările vitale ale neprihănirii prin credinţă?”.16

Aşa cum soarele are lumină şi căldură inseparabile, dar totuşi cu funcţii distincte, tot astfel Hristos a devenit pentru noi neprihănire şi sfinţire (1 Cor. 1,30). Nu numai că sîntem pe deplin îndreptăţiţi, ci, de asemenea, sîntem pe deplin sfinţiţi în El.

Duhul Sfînt aduce acel „S-a sfîrşit” al Golgotei înăuntrul nostru făcîndu-ne individual beneficiarii acelei unice experienţe a acceptării de către Dumnezeu a neamului omenesc. Acest „S-a sfîrşit” al crucii contestă toate celelalte încercări omeneşti de a cîştiga acceptarea. Aducînd pe Cel crucificat înăuntrul nostru, Duhul aduce unicul temei al acceptării noastre de către Dumnezeu, prevăzînd unicul drept legal autentic pentru mîntuire şi calitatea pentru mîntuire, pe care le putem dobîndi.

1. T.F.Torrance, Royal Priesthood, Scottisch Journal of Theology Occasional Papers (Preoţia împărătească) Lucrări ocazionale, nr. 3; (Edinburgh: Oliver and Boyd, 1963), pag. 48.

2. Vezi „Convertirea” şi „Pocăinţa” din Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 235, 933.

3. W.E.Vine, An Expository Dictionary of the New Testament Words (Dicţionar explicativ al cuvintelor Noului Testament) (Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell, 1966), pag. 284-286; W.F.Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Un lexicon grec-englez al Noului Testament şi al altor lucrări literare ale creştinismului primar), (Chicago IL; University of Chicago Press), 1973, pag. 196.

4. „Îndreptăţirea”. Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 635.

5. LaRondelle, pag. 47.

6. „Sfinţirea”. Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., ed. rev., pag. 979.

7. Idem.

8. White, Messages to Young People (Solii către tineret), (Nashville, TN: S.P.A., 1930), pag. 35.

9. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii) pag. 668.

10. „Desăvîrşit, Desăvîrşire” - Dicţionarul Biblic A.Z.Ş., pag. 864.

11. LaRondelle, pag. 77.

12. Idem, pag. 89.

13. White, Comentariul Biblic A.Z.Ş., vol. 2, pag. 1032.

14. Comentînd asupra Domnului Hristos ca Marele nostru Preot, E.G. White spunea: „Serviciile religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirea păcatului adusă cu pocăinţă se înalţă de la adevăraţii credincioşi, asemenea tămîii către Sanctuarul ceresc, dar trecînd prin canalele corupte ale naturii umane, ele sînt atît de mînjite încît, dacă nu sînt curăţite prin sînge, nu pot avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele se înalţă nu în curăţie fără de pată şi dacă n-ar fi Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu, care prezintă şi curăţeşte totul prin neprihănirea Lui, acestea n-ar fi primite de către Dumnezeu. Toată tămîia de la sanctuarele pămînteşti trebuie să fie pătrunsă de către stropii curăţitori ai sîngelui lui Hristos” (1SM/344).

15. Calvin, Institutes of the Christian Religion (Institutele religiei creştine) (Grand Rapids: Associated Publishers and Authors), III, 11, 6.

16. White, Comentariul Biblic A.Z.Ş., vol.6, pag. 1072.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA