27 DE PUNCTE FUNDAMENTALE DE CREDINTA
ALE ADVENTISTILOR DE ZIUA A SAPTEA
Adventiştii de ziua a şaptea cred
Că bărbatul şi femeia au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dotaţi cu individualitate şi cu libertatea de a gīndi şi de a acţiona. Deşi au fost creaţi ca fiinţe libere, reprezentīnd o unitate indivizibilă a corpului, minţii şi spiritului, erau dependenţi de Dumnezeu pentru viaţă, suflare şi toate celelalte. Cīnd primii noştri părinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependenţa lor de El şi au căzut din īnalta lor poziţie, pe care au avut-o cīnd au ascultat de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu īn ei a fost mīnjit şi au devenit supuşi morţii. Urmaşii lor au īmpărtăşit această natură căzută īmpreună cu consecinţele ei. Aceştia se nasc cu slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, īn Hristos, a īmpăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, a refăcut īn muritorii pocăiţi chipul Făcătorului lor. Creaţi spre slava lui Dumnezeu, ei sīnt chemaţi să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de cele din jurul lor.
Capitolul 7
Natura omului
Apoi Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră (Gen. 1, 26). Dumnezeu n-a adus la existenţă coroana creaţiunii Sale prin puterea Cuvīntului Său. Ci El S-a oprit plin de iubire ca să modeleze, să dea chip, din pulberea pămīntului, acestei noi creaturi.
Cel mai mare şi mai inspirat sculptor de pe pămīnt n-ar fi putut niciodată să sculpteze o fiinţă aşa de nobilă. Poate un Michelangelo ar fi putut realiza o formă exterioară uimitoare; dar ce putem spune despre anatomia şi fiziologia, minuţios realizate, pe cīt de frumoase, pe atīt de funcţionale?
Sculptura perfectă, forma modelată de mīna lui Dumnezeu, stătea acolo completată cu fiecare fir de păr, cu genele, cu unghiile puse la locul lor, dar Dumnezeu nu terminase lucrarea. Acest om nu era făcut doar ca să fie acoperit de praf, ci ca să trăiască, să gīndească, să creeze şi să crească īn slavă.
Aplecat asupra acestei forme magnifice, Creatorul i-a suflat īn nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu (Gen. 2, 7; cf. 1, 26). Īnţelegīnd nevoia omului de un tovarăş de viaţă, Dumnezeu i-a făcut un ajutor potrivit pentru el. Dumnezeu a trimis un somn adīnc peste el şi, pe cīnd Adam dormea, Dumnezeu a scos una din coastele lui şi din ea a făcut o femeie (Gen. 2, 18. 21. 22). Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Apoi Dumnezeu i-a binecuvīntat şi le-a zis: Creşteţi, īnmulţiţi-vă, umpleţi pămīntul, şi supuneţi-l; şi stăpīniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămīnt. O grădină, căminul lor, mai minunată decīt cea mai frumoasă grădină ce există pe pămīnt astăzi a fost dată lui Adam şi Evei. Erau īn această grădină dealuri, văi, copaci, viţă-de-vie, flori, toate īmpodobite de Creator. Doi pomi speciali, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, au fost aşezaţi acolo. Dumnezeu a permis lui Adam şi Evei să mănīnce după plac din toţi pomii, cu excepţia pomului cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2, 8. 9. 17).
Astfel, evenimentul ce a īncoronat săptămīna creaţiunii a fost realizat. Şi Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune (Gen. 1, 31).
ŢSUBTITSUS = Originea omului
Deşi astăzi mulţi cred că fiinţele omeneşti īşi au originea īn formele inferioare ale vieţii animale şi sīnt un rezultat al unui proces natural care a durat milioane de ani, o astfel de idee nu se armonizează cu raportul biblic. Faptul că fiinţele omeneşti au fost supuse unui proces de degenerare este un adevăr hotărītor īn ceea ce priveşte perspectiva biblică asupra naturii omului. 1
Dumnezeu l-a creat pe om. Originea neamului omenesc se află īntr-un sfat divin. Dumnezeu a zis: Să facem om (Gen. 1, 26). Pluralul să facem se referă la Treimea Divină, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfīnt (vezi cap. 2 al acestei cărţi). Fiind una īn scop, Dumnezeu a īnceput să creeze prima fiinţă omenească (Gen. 1, 27).
Creat din pulberea pămīntului. Dumnezeu l-a modelat pe om din ţărīna pămīntului (Gen. 2, 7), folosind materia existentă deja (adusă la existenţă la crearea pămīntului) şi nu alte forme ale vieţii, cum ar fi cea marină sau animalele terestre. Numai atunci cīnd El a modelat fiecare organ şi l-a pus la locul lui, numai atunci a introdus īn el suflarea de viaţă, care l-a făcut pe om o persoană vie.
Creat după chipul divin. Dumnezeu a creat fiecare fiinţă din lumea animală - peştii, păsările, reptilele, insectele, mamiferele, etc. - după soiul lor (Gen. 1, 21. 24. 25). Fiecare specie are o formă tipică, proprie ei, cum şi capacitatea de a reproduce specia respectivă. Omul a fost creat totuşi după chipul divin şi nu după un chip din lumea animală. Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră (Gen. 1, 26). Există o clară discontinuitate īntre fiinţele omeneşti şi lumea animală. Īnceputul genealogiei din Luca descrie originea neamului omenesc, exprimīnd această diferenţă īn mod simplu, dar profund: Adam, fiul lui Dumnezeu (Luca 3, 38).
Īnalta Poziţie a Omului. Crearea omului a īnsemnat momentul de apogeu al īntregii creaţiuni. Dumnezeu a dat īn grija omului, creat după chipul Dumnezeului Atotstăpīnitor, planeta Pămīnt şi toată viaţa animală. L. Berkhof spune despre Adam că era datoria şi privilegiul lui să facă īntreaga natură şi toate fiinţele create, care au fost puse sub conducerea sau stăpīnirea sa, să fie supuse voinţei şi planului său, pentru ca el şi īntreaga sa stăpīnire glorioasă să poată proslăvi pe Atotputernicul Creator şi Domn al universului (Gen. 1, 28; Ps. 8, 4- 9). 2
Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din cartea Genezei demonstrează faptul că generaţiile succesive după Adam şi Eva sīnt descendenţi sau urmaşi ai primei perechi. Ca fiinţe omeneşti, sīntem cu toţii părtaşi aceleiaşi naturi care constituie o unitate genetică sau genealogică. Apostolul Pavel spunea: El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pămīntului (Fapte 17, 26).
Mai mult chiar, noi vedem şi alte indicii ale unităţii organice a neamului omenesc īn declaraţiile biblice, că neascultarea şi păcătuirea lui Adam au adus păcatul şi moartea asupra tuturor ca şi īn planul făcut pentru mīntuirea tuturor prin Isus Hristos (Rom. 5, 12. 19; 1 Cor. 15, 21. 22).
Unitatea naturii omului
Care sīnt părţile caracteristice ale fiinţelor omeneşti? Sīnt ele făcute din mai multe componente independente, ca de exemplu un corp, un suflet şi un spirit?
Suflarea de viaţă. Dumnezeu a făcut pe om din ţărīna pămīntului, i-a suflat īn nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu (Gen. 2, 7).
Cīnd Dumnezeu a schimbat elementele pămīntului īntr-o fiinţă vie, El a suflat suflare de viaţă īn nările corpului lipsit de viaţă al lui Adam. Această suflare de viaţă este suflarea Celui Atotputernic ce dă viaţă (Iov 33, 4) - scīnteia vieţii. Noi putem s-o comparăm cu un curent electric care, atunci cīnd circulă prin diferite componente electrice, transformă un panou cenuşiu de sticlă īntr-un ecran, īn care pulsează un flux de culori şi acţiuni - atunci cīnd deschidem televizorul color. Electricitatea aduce sunet şi mişcare acolo unde nu era nimic mai īnainte.
Omul - un suflet viu. Ce a făcut suflarea de viaţă? Cīnd Dumnezeu a modelat fiinţa omenească din elemente ale pămīntului, erau prezente acolo toate organele: inima, plămīnii, rinichii, ficatul, splina, creierul, etc., toate īntr-o formă perfectă, dar fără viaţă. Atunci Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă īn această materie fără viaţă şi omul a devenit un suflet viu.
Ecuaţia Scripturii este simplă: ţărīna pămīntului (elementele pămīntului) + suflarea de viaţă = o fiinţă vie sau un suflet viu. Din această unire a elementelor pămīntului cu suflarea de viaţă a rezultat o fiinţă vie sau un suflet viu.
Această suflare de viaţă nu este limitată la oameni. Fiecare creatură vie o posedă. Biblia, de exemplu, atribuie suflarea de viaţă atīt animalelor care au intrat īn corabia lui Noe, cīt şi acelora care nu au intrat (Gen. 7, 15. 22).
Termenul ebraic din Gen. 2, 7, care a fost tradus prin fiinţă vie sau suflet viu, este nefesh chayyah. Această expresie nu desemnează īn mod exclusiv pe om, căci ea se referă, de asemenea, la animale marine, insecte, reptile şi fiare (Gen. 1, 20. 24; 2, 19).
Nefesh, tradus fiinţă sau suflet, vine de la nafash, ce īnseamnă a respira. Echivalentul grec īn Noul Testament este psuche. Avīnd īn vedere că suflarea este dovada cea mai vădită a vieţii, nefesh desemnează īn esenţă pe om ca o fiinţă vie, ca o persoană.3 A-tunci cīnd este folosit īn legătură cu animalele, ca īn raportul creaţiunii, el le descrie ca fiinţe sau creaturi vii, pe care le-a creat Dumnezeu.
Este important să reţinem faptul că Biblia spune că omul a devenit un suflet viu. Nimic din raportul creaţiunii nu arată că omul a primit un suflet - un fel de entitate separată care, la creaţiune, a fost unită sau adăugată corpului omenesc.
O unitate indivizibilă. Importanţa raportului biblic al creaţiunii pentru o corectă īnţelegere a naturii omului este absolut covīrşitoare. Subliniind unitatea sa organică, Scriptura īnfăţişează pe om ca un tot. Care este atunci relaţia suflet- spirit īn natura omului?
1. Īnsemnătatea biblică a sufletului. Aşa cum am menţionat deja, īn Vechiul Testament cuvīntul suflet este o traducere a ebraicului 'nefesh'. Īn Geneza 2, 7, el desemnează omul ca o fiinţă vie după ce suflarea de viaţă a intrat īn corpul său fizic, format din elementele pămīntului. Tot la fel, un suflet nou vine la existenţă ori de cīte ori se naşte un copil, fiecare suflet fiind o nouă unitate a vieţii, īn mod unic diferită şi separată de alte unităţi similare. Această calitate a individualităţii fiecărei fiinţe omeneşti, ce face din ea o entitate unică, este ideea subliniată de termenul ebraic nefesh. Cīnd este folosit īn sensul acesta, nefesh nu este o parte a unei persoane, ci este persoana īn sine şi, īn multe cazuri, cuvīntul are sensul de 'persoană' (vezi Gen. 14, 21; Num. 5, 6; Deut. 10, 22; Ps. 3, 2) sau 'eu' (Lev. 11, 43; 1 Īmp. 19, 4; Is. 46, 2. etc).
Pe de altă parte, expresii ca acestea: 'sufletul meu', 'sufletul tău', 'sufletul său' etc., sīnt īn general expresii pentru pronumele personal 'eu', 'mie', 'tu', 'el', etc. (vezi Gen. 12, 13; Lev. 11, 43. 44; 19, 8; Iosua 23, 11; Ps. 3, 2; Ier. 37, 9). De mai mult de 100 de ori, īn 755 de ocazii din Vechiul Testament, traducerea King James redă nefesh prin viaţă (Gen. 9, 4. 5; 1 Sam. 19, 5; Iov 2, 4. 6; Ps. 31, 13 etc).
Adesea, nefesh face referire la dorinţe, apetit sau pasiune (Deut. 23, 24; Prov. 23, 2; Ecl. 6, 7) şi, uneori, este tradus prin apetit (Prov. 23, 2: Ecl. 6, 7). El se mai poate referi la sediul sentimentelor (Gen. 34, 3; Cīnt. Cīnt. 1, 7) şi, uneori, reprezintă partea voinţei din om, ca atunci cīnd este tradus prin 'plăcere' (K.J.), īn Deut. 23, 24; Ps. 105, 22; Ier. 34, 16. Īn Numeri 31, 19, nefesh este tradus prin 'ucis', iar īn Jud. 16, 30, prin 'să mor eu'. Īn Num. 5, 2 (mort) şi 9, 6 (un mort) se referă la un cadavru (Lev. 19, 28; Num. 9, 7. 10).
Folosirea termenului grecesc psuche īn Noul Testament este similară cu nefesh din Vechiul Testament. El este folosit pentru viaţa animală, ca şi pentru viaţa umană (Apoc. 16, 3). Īn traducerea K.J., acest termen este tradus de patruzeci de ori, simplu prin 'viaţă' sau 'vieţi' (vezi Mat. 2, 20; 6, 25; 16, 25). Īn unele cazuri, el este folosit ca īnsemnīnd simplu 'oameni' (vezi Fapte 7, 14; 27, 37; Rom. 13, 1; 1 Petru 3,20), iar īn alte cazuri este echivalentul pronumelui personal (vezi Mat. 12, 18; 2 Cor. 12, 15). Uneori, el se referă la emoţii (Marcu 14, 34; Luca 2, 35), la 'suflet' (minte) (Fapte 14, 2; Fil. 1, 27) sau la 'inimă' (Ef. 6,6). 4
Psuche nu este nemuritor, ci supus morţii (Apoc. 16, 3). El poate fi nimicit (Mat. 10, 28).
Dovezile biblice arată faptul că, uneori, nefesh şi psuche se referă la īntreaga persoană, iar alteori, la un anume aspect particular al omului, cum ar fi sentimente, emoţii, apetit şi afecţiune. Totuşi, această folosire a termenului nu arată nicidecum că omul este făcut din două părţi distinct separate. Trupul şi sufletul există laolaltă; īmpreună ele formează o unitate indivizibilă. Sufletul nu are o existenţă conştientă, separată de corp. Nu există nici un text care să arate că sufletul supravieţuieşte corpului, ca o entitate conştientă.
2. Īnţelesul biblic al spiritului. Īn timp ce termenul ebraic nefesh este tradus prin suflet, denotīnd individualitatea sau personalitatea, termenul ebraic al Vechiului Testament, ruah, tradus prin spirit, se referă la scīnteia energizantă a vieţii, ce este esenţială existenţei individuale. El denumeşte energia divină sau principiul vieţii, care animă fiinţele omeneşti.
'Ruah' se īntīlneşte de 377 de ori īn Vechiul Testament şi foarte frecvent este tradus prin 'spirit', 'vīnt' sau 'suflare' (Gen. 8, 1). Cuvīntul este folosit, de asemenea, pentru a desemna vitalitate (Jud. 15, 19), curaj (Iosua 2, 11), supărare sau mīnie (Jud. 8, 3), dispoziţie (Is. 54, 6), caracter moral (Ez. 11, 19) şi sediul emoţiilor (1 Sam. 1, 15).
Īn sensul de suflare, ruah-ul oamenilor este identic cu ruah-ul animalelor (Ecl. 3, 19).<MIS> Ruah-ul omului părăseşte corpul atunci cīnd acesta moare (Ps. 146, 4) şi se īntoarce la Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 34, 14). Ruah este folosit īn mod frecvent pentru Spiritul lui Dumnezeu, ca īn Isaia 63, 10. Niciodată īn Vechiul Testament, cu referire la om, ruah nu denotă o entitate inteligentă, capabilă de sentimente şi care să existe aparte de un corp fizic.
Īn Noul Testament, echivalentul lui ruah este pneuma, 'spirit' de la pneo, 'a sufla' sau 'a respira'. Ca şi īn cazul cuvīntului ruah, nu există nimic inerent īn cuvīntul 'pneuma', care să denote o entitate īn om, capabilă de o existenţă conştientă aparte de corp, şi nici Noul Testament nu-l foloseşte cu referire la om īn vreun fel care să cuprindă un astfel de concept. Īn pasaje ca cele din Romani 8, 15; 1 Cor. 4, 21; 2 Tim. 1, 7; 1 Ioan 4, 6, pneuma denotă 'dispoziţia', 'atitudinea' sau 'starea simţămintelor'. El este folosit, de asemenea, cu privire la diferite aspecte ale personalităţii, ca īn Galateni 6, 1; Romani 12, 11. Ca şi īn cazul cuvīntului ruah, pneuma este dat Domnului īnapoi la moarte (Luca 23, 46; Fapte 7, 59). Ca şi ruah, pneuma este, de asemenea, folosit pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 11. 14; Ef. 4, 30; Evrei 2, 4; 1 Petru 1, 12; 2 Petru 1, 21). 5
3. Unitatea corp, suflet şi duh. Care este legătura dintre corp, suflet şi duh? Care este influenţa acestei relaţii asupra unităţii omului ?
a. O unitate a două părţi. Deşi Biblia vede natura omului ca o unitate, ea nu precizează, īn mod detaliat, relaţia dintre corp, suflet şi duh. Uneori, sufletul şi duhul sīnt folosite īn mod alternativ. Să notăm paralelismul lor īn expresia de bucurie a Mariei, după vestea adusă de īnger: Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul īn Dumnezeu, Mīntuitorul meu (Luca 1, 46. 47).
Cu o ocazie, omul este caracterizat de către Isus Hristos ca fiind corp şi suflet (Mat. 10, 28) şi īntr-o altă situaţie de către Pavel ca fiind corp şi duh (1 Cor. 7, 34). Īn primul, suflet se referă la īnaltele facultăţi ale omului, presupunīnd capacitatea intelectuală (mintea) prin care el comunică cu Dumnezeu. Īn ultimul, duh se referă la această īnaltă facultate. Īn ambele cazuri, corpul include atīt aspectele fizice, cīt şi cele emoţionale ale unei persoane.
b. O unitate de trei componente. Există o excepţie la caracterizarea generală a omului. Pavel, care vorbeşte despre o dublă unire a trupului şi spiritului, vorbeşte, de asemenea, īn termenii unei unităţi a trei părţi. El declară: Dumnezeul păcii să vă sfinţească El īnsuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite īntregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5,23). Acest pasaj transmite dorinţa lui Pavel ca nici unul dintre aceste aspecte ale persoanei să nu fie exclusă de la procesul sfinţirii.
Īn cazul acesta, duh poate fi īnţeles ca īnaltul principiu al inteligenţei şi gīndirii, cu care omul este īnzestrat şi cu care Dumnezeu poate comunica prin Duhul Său (Rom. 8, 16). Prin īnnoirea minţii şi prin activitatea Duhului Sfīnt, persoana este transformată după chipul lui Hristos (Rom. 12, 1. 2).
Prin suflet, atunci cīnd īl deosebim de spirit, poate fi īnţeleasă acea parte a naturii omului care īşi găseşte expresia prin instincte, emoţii şi dorinţe. Această parte a naturii cuiva poate să fie, de asemenea, sfinţită. Cīnd, prin lucrarea Duhului Sfīnt, mintea sau sufletul este adusă īn conformitate cu mintea sau gīndul lui Dumnezeu şi raţiunea sfinţită are īn stăpīnire natura interioară, impulsiunile, care altfel ar fi potrivnice lui Dumnezeu, devin supuse voinţei Lui. 6
Corpul, care este controlat fie de natura superioară, fie de cea inferioară, este constituţia fizică - carnea, sīngele şi oasele.
Ordinea īn care Pavel le prezintă - mai īntīi duhul, apoi sufletul şi īn final trupul - nu este o coincidenţă. Cīnd spiritul este sfinţit, mintea este sub control divin. Mintea sfinţită, la rīndul ei, va avea o influenţă sfinţitoare asupra sufletului, asupra dorinţelor, simţămintelor şi emoţiilor. Persoana īn care se realizează sfinţirea nu se va purta rău cu trupul său şi astfel sănătatea lui fizică va īnflori. Īn acest fel, trupul devine instrumentul sfīnt prin care creştinul poate sluji pe Domnul şi Mīntuitorul său. Chemarea lui Pavel la sfinţire īşi are īn mod clar rădăcina īn concepţia despre unitatea naturii umane şi descoperă faptul că pregătirea eficientă pentru revenirea Domnului Hristos necesită pregătirea īntregii persoane - suflet, spirit şi trup.
c. O unire indivizibilă, interdependentă. Este clar faptul că fiecare fiinţă omenească este o unitate indivizibilă. Corpul, sufletul şi spiritul acţionează īntr-o strīnsă cooperare, dīnd pe faţă o intensă legătură şi interdependenţă īntre facultăţile spirituale, mintale şi fizice ale unei persoane. Deficienţele dintr-un compartiment vor stīnjeni pe celelalte două. Un spirit sau o minte bolnavă, necurată, va avea un efect păgubitor asupra sănătăţii emoţionale şi fizice a persoanei respective. Reversul este, de asemenea, valabil. O constituţie fizică slabă, bolnavă sau suferindă, īn general va avea un efect negativ asupra sănătăţii emoţionale şi spirituale a cuiva. Influenţa pe care facultăţile o au unele asupra celorlalte arată că fiecare persoană are o responsabilitate dată de Dumnezeu, şi anume aceea de a menţine aceste facultăţi īn cele mai bune condiţii cu putinţă. Aceasta constituie o parte vitală a refacerii după chipul Creatorului.
Omul după chipul lui Dumnezeu
Fiinţele vii pe care Dumnezeu le-a creat īn ziua a şasea a creaţiunii au fost făcute după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1, 27). Ce īnseamnă a fi creat după chipul lui Dumnezeu?
Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se sugerează adesea faptul că dimensiunile morale şi spirituale ale omului ne descoperă ceva din natura morală şi spirituală a lui Dumnezeu. Dar, deoarece Biblia īnvaţă că omul cuprinde o indivizibilă unitate a corpului, sufletului şi spiritului, latura fizică a omului reflectă, de asemenea, īntr-un anumit mod, chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este spirit? Cum poate oare o fiinţă care este spirit să fie asociată cu vreo formă sau īnfăţişare?
Un scurt studiu cu referire la īngeri descoperă faptul că ei, asemenea lui Dumnezeu, sīnt fiinţe spirituale (Evr. 1, 7. 14). Cu toate acestea, ei totdeauna apar īn forma chipului omenesc (Gen. 18,1-19.22; Dan. 9,21; Luca 1,11-38; Fapte 12,5-10). Poate oare o fiinţă spirituală să aibă un trup duhovnicesc cu formă şi īnfăţişare? (1 Cor. 15, 44)
Biblia ne arată că sīnt persoane care au văzut īn parte persoana lui Dumnezeu. Moise, Aaron, Nadab, Abihu, cum şi cei şaptezeci de bătrīni au văzut picioarele Lui (Ex. 24, 9-11). Deşi El a refuzat să-Şi arate faţa, după ce a acoperit pe Moise cu mīinile Sale, Dumnezeu i-a descoperit spatele Său, trecīnd pe dinaintea lui (Ex. 33, 20-23). Dumnezeu a apărut lui Daniel, īntr-o viziune a scenei judecăţii, ca Cel Īmbătrīnit de zile şezīnd pe un tron (Dan. 7, 9-10). Domnul Hristos este descris ca fiind chipul Dumnezeului Celui nevăzut (Col. 1, 15) şi īntipărirea Fiinţei Lui (Evr. 1, 3). Aceste pasaje par să arate faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală şi are o formă personală. Aceasta nu trebuie să surprindă, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Omul a fost creat cu puţin mai prejos decīt īngerii (Evr. 2, 7), o indicaţie a faptului că el a fost īnzestrat cu daruri intelectuale şi spirituale. Deşi lui Adam īi lipseau experienţa şi dezvoltarea caracterului, el a fost făcut fără prihană (Ecl. 7, 29) - o referire la curăţia morală. 7 Fiind făcut după chipul moral al lui Dumnezeu, el era neprihănit şi sfīnt (Ef. 4, 24) şi era o parte a creaţiunii despre care Dumnezeu a spus că toate erau foarte bune (Gen. 1, 31).
Deoarece omul a fost creat după chipul moral al lui Dumnezeu, Lui i-a fost dată ocazia de a-şi demonstra iubirea şi loialitatea faţă de Creatorul său. Asemenea lui Dumnezeu, el avea puterea de a alege, libertatea de a gīndi şi de a acţiona īn armonie cu imperativele morale. Īn acest fel, el a fost liber să iubească şi să asculte, sau să fie neīncrezător şi să nu asculte. Dumnezeu Şi-a asumat riscul ca omul să facă o alegere greşită, pentru că numai avīnd libertatea de alegere omul poate să-şi dezvolte un caracter care să poată manifesta pe deplin principiul iubirii, care este īnsăşi esenţa lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 8). Destinul său era acela de a atinge expresia cea mai īnaltă a chipului lui Dumnezeu: a iubi pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu tot cugetul său şi a iubi pe ceilalţi ca pe sine (Mat. 22, 36-40).
Creat pentru a avea relaţii cu alţii. Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur (Gen. 2, 18) şi El a făcut-o pe Eva. Tot aşa cum cei trei Membri ai Dumnezeirii sīnt uniţi īntr-o comuniune plină de iubire, tot astfel noi am fost creaţi pentru comuniunea ce o găsim īn prietenie şi căsătorie (Gen. 2, 18). Īn aceste legături, noi avem ocazia de a trăi pentru alţii. A fi realmente uman īnseamnă a fi orientat spre relaţii şi comuniune. Dezvoltarea acestui aspect al chipului lui Dumnezeu este o parte integrantă a armoniei şi prosperităţii Īmpărăţiei lui Dumnezeu.
Creat pentru a se īngriji de mediul īnconjurător. Apoi Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpīnească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămīntul şi peste toate tīrītoarele care se mişcă pe pămīnt (Gen. 1, 26). Dumnezeu menţionează aici imaginea divină a omului şi stăpīnirea lui asupra creaţiunii. Omul, ca reprezentant al lui Dumnezeu, a fost aşezat mai presus de celelalte creaturi. Regnul animal nu poate īnţelege suveranitatea lui Dumnezeu, dar multe animale sīnt capabile să-l iubească şi să-l slujească pe om.
David, referindu-se la stăpīnirea omului, spunea: I-ai dat stăpīnire peste lucrurile mīinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele cīmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor (Ps. 8, 6-8). Poziţia īnaltă a omului a fost o dovadă a slavei şi onoarei cu care el a fost īncoronat (Ps. 8, 5). Responsabilitatea lui a fost aceea de a conduce cu bunătate lumea, reflectīnd conducerea binefăcătoare a lui Dumnezeu asupra Universului. Deci, noi nu sīntem victime ale īmprejurărilor, dominate de către forţele mediului. Mai curīnd, putem spune că Dumnezeu ne-a īnsărcinat să aducem o contribuţie pozitivă la īngrijirea mediului īnconjurător, folosind fiecare situaţie īn care ne găsim ca ocazie de a aduce la īndeplinire voia Lui.
Această īnţelegere ne dă cheia īmbunătăţirii relaţiilor umane, īntr-o lume īn care abundă destrămările acestor relaţii. Ea ne dă, de asemenea, răspunsul la consumarea egoistă a resurselor naturale ale pămīntului şi poluarea nechibzuită a aerului şi a apei, care duc la o deteriorare crescīndă a calităţii vieţii. Adoptarea perspectivei biblice asupra naturii umane, oferă unica siguranţă a unui viitor prosper.
Creat pentru a-L imita pe Dumnezeu. Ca fiinţe omeneşti, noi trebuie să acţionăm asemenea lui Dumnezeu, pentru că sīntem făcuţi a fi asemenea Lui. Deşi sīntem umani şi nu sīntem divini, noi trebuie să reflectăm pe Făcătorul nostru īn sfera noastră, īn orice mod posibil. Porunca a patra face apel la această obligaţie. Noi trebuie să urmăm exemplul Creatorului nostru, lucrīnd şase zile din săptămīnă şi odihnindu-ne īn cea de a şaptea (Ex. 20, 8-11).
Creat cu posibilitatea condiţionată a nemuririi. La creaţiune, primilor noştri părinţi le-a fost dată nemurirea, deşi posedarea ei era condiţionată de ascultare. Avīnd acces la pomul vieţii, ei erau destinaţi să trăiască veşnic. Singura cale prin care ei puteau să pună īn primejdie starea lor de nemurire era călcarea poruncii care le interzicea să mănīnce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Neascultarea avea să ducă la moarte (Gen. 2, 17; 3, 22).
Căderea
Deşi creaţi desăvīrşiţi, după chipul lui Dumnezeu şi aşezaţi īn condiţii de viaţă perfecte, Adam şi Eva au devenit călcători ai legii. Cum a avut loc o astfel de radicală şi teribilă transformare?
Originea păcatului. Dacă Dumnezeu a creat o lume desăvīrşită, cum s-a putut dezvolta păcatul?
1. Dumnezeu şi originea păcatului. Este Dumnezeu Creatorul şi, īn acelaşi timp, autorul păcatului? Sfīnta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu, prin natura Sa, este sfīnt (Is. 6, 3) şi īn El nu există nelegiuire. Lucrările Lui sīnt desăvīrşite, căci toate căile Lui sīnt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate. El este drept şi curat (Deut. 32, 4). Scriptura declară: Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea (Iov 34, 10). Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El Īnsuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1, 13); El urăşte păcatul (Ps. 5, 4; 11, 5). Creaţiunea originară a lui Dumnezeu a fost foarte bună (Gen. 1, 31). Departe de a fi autorul păcatului, El este urzitorul unei mīntuiri veşnice (Evr. 5, 9).
2. Autorul păcatului. Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul, creīnd un univers de roboţi, care aveau să facă numai ceea ce erau programaţi să facă. Dar iubirea lui Dumnezeu cerea ca El să creeze fiinţe ce puteau răspunde īn mod liber iubirii Sale şi un astfel de răspuns este posibil de primit numai de la fiinţe care au capacitatea de a alege.
Īnzestrīnd totuşi fiinţele omeneşti cu acest fel de libertate, Dumnezeu a trebuit să-Şi asume riscul ca unele fiinţe create să se īndepărteze de El. Din nefericire, Lucifer, o fiinţă ce ocupa o poziţie īnaltă īn lumea īngerilor, s-a mīndrit (Ezech. 28, 17; 1 Tim. 3, 6). Nemulţumit cu poziţia sa īn conducerea lui Dumnezeu (Iuda 6), el a īnceput să poftească chiar poziţia lui Dumnezeu (Is. 14, 12-14). Īntr-o īncercare de a lua conducerea Universului, acest īnger căzut a semănat seminţele discordiei printre ceilalţi īngeri şi a cīştigat simpatia şi adeziunea multora. Īn consecinţă, conflictul care a avut loc īn ceruri a luat sfīrşit atunci cīnd Lucifer, acum cunoscut sub numele de Satana, adversarul lui Dumnezeu, şi īngerii lui au fost alungaţi din ceruri (Apoc. 12, 4. 7-9. Vezi, de asemenea, şi cap. 8 al acestei cărţi).
3. Originea păcatului īn neamul omenesc. Fără să fie descurajat de expulzarea lui din cer, Satana s-a hotărīt să ispitească şi pe alţii să se alăture răzvrătirii sale īmpotriva conducerii lui Dumnezeu. Atenţia sa a fost atrasă de neamul omenesc nou creat. Cum să-i determine pe Adam şi Eva să se răzvrătească? Ei trăiesc īntr-o lume desăvīrşită, Creatorul īngrijindu-Se de toate trebuinţele lor. Cum ar putea ei să devină nemulţumiţi şi neīncrezători īn Acela care a fost izvorul fericirii lor? Raportul primului păcat ne dă răspunsul.
Īn asaltul său asupra primelor fiinţe omeneşti, Satana s-a hotărīt să-i prindă atunci cīnd erau mai puţini veghetori. Apropiindu-se de Eva, pe cīnd aceasta se afla aproape de pomul cunoştinţei binelui şi răului, Satana - sub īnfăţişarea unui şarpe - o īntrebă despre interdicţia lui Dumnezeu de a mīnca din pom. Cīnd Eva a confirmat că Dumnezeu a zis că ei vor muri dacă vor mīnca din fructele pomului, Satana a pcontestat interdicţia divină, spunīnd: Cu siguranţă că nu veţi muri. El i-a trezit curiozitatea, sugerīndu-i faptul că Dumnezeu īncerca s-o ţină departe de o nouă şi minunată experienţă: aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu (Gen. 3, 4. 5). Imediat, īndoiala cu privire la Cuvīntul lui Dumnezeu a prins rădăcini. Eva a fost fascinată īn faţa marilor posibilităţi pe care credea că le oferă fructul. Ispita a īnceput să acţioneze asupra minţii sale nepătate. Credinţa īn cuvīntul lui Dumnezeu a fost īnlocuită acum de credinţa īn cuvīntul lui Satana. Deodată, ea şi-a imaginat că pomul era bun de mīncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. Nemulţumită de poziţia ei, Eva a cedat ispitei de a deveni asemenea lui Dumnezeu. A luat deci din rodul lui, şi a mīncat: a dat şi bărbatului ei, care era līngă ea şi bărbatul a mīncat şi el (Gen. 3, 6).
Īncrezīndu-se mai degrabă īn judecata ei decīt īn Cuvīntul lui Dumnezeu, Eva s-a rupt de dependenţa ei de Dumnezeu, a decăzut din poziţia sa īnaltă şi s-a afundat īn păcat. Căderea neamului omenesc s-a caracterizat īn primul rīnd printr-o prăbuşire a credinţei īn Dumnezeu şi īn Cuvīntul Său. Această necredinţă a dus la neascultare, care, la rīndul ei, a rezultat īntr-o rupere a legăturii şi, īn final, la despărţirea dintre Dumnezeu şi om.
Efectele păcatului. Care au fost consecinţele imediate şi cele pe termen lung ale păcatului? Cum a afectat el natura umană? Şi care este perspectiva eliminării păcatului şi īnnobilării naturii umane?
1. Consecinţele imediate. Prima consecinţă a păcatului a fost o schimbare produsă īn natura umană, care a afectat relaţiile interpersonale, ca şi relaţiile cu Dumnezeu. Această nouă experienţă, plină de euforie şi care a deschis ochii, a adus lui Adam şi Evei numai simţăminte de ruşine (Gen. 3, 7). Īn loc de a deveni egali cu Dumnezeu, aşa cum promisese Satana, ei au devenit temători şi au căutat să se ascundă (Gen. 3, 8-10).
Cīnd Dumnezeu a īntrebat pe Adam şi pe Eva īn legătură cu păcatul lor, īn loc să-şi recunoască greşeala, ei au īncercat să arunce vina unul pe altul. Adam a spus: Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie līngă mine, ea mi-a dat din pom şi am mīncat (Gen. 3, 2). Cuvintele lui implică faptul că atīt Eva, cīt şi, Dumnezeu, erau răspunzători pentru păcatul său, arătīnd īn mod clar cum păcatul rupsese legătura cu soţia sa şi cu Creatorul său. La rīndul ei, Eva a aruncat vina pe şarpe (Gen. 3, 13).
Consecinţele teribile care au rezultat descoperă seriozitatea păcatului lor. Dumnezeu l-a blestemat pe şarpe, mediumul Satanei, condamnīndu-l să se tīrască pe burtă, ca un semn veşnic al căderii (Gen. 3, 14). Femeii, Dumnezeu i-a zis: Voi mări foarte mult suferinţa şi īnsărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpīni peste tine (Gen. 3, 16). Iar pentru că Adam a ascultat de soţia sa īn loc să asculte de Dumnezeu, pămīntul a fost blestemat să mărească īngrijorarea, frămīntarea şi truda muncii sale: Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mīncat din pomul despre care īţi poruncisem 'să nu mănīnci de loc din el', blestemat este acum pămīntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el, īn toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănīnci iarba de pe cīmp. Īn sudoarea frunţii tale să-ţi mănīnci pīinea, pīnă te vei īntoarce īn pămīnt, căci din el ai fost luat, căci ţărīnă eşti şi īn ţărīnă te vei īntoarce (Gen. 3, 17- 19).
Reafirmīnd neschimbabilitatea legii Sale şi faptul că orice păcat duce cu siguranţă la moarte, Dumnezeu a zis: Căci ţărīnă eşti, şi īn ţărīnă te vei īntoarce (Gen. 3, 19). El a adus la īndeplinire acest verdict, scoţīnd pe păcătoşi afară din căminul edenic, īntrerupīnd legătura lor directă cu Dumnezeu (Gen. 3, 8) şi īmpiedicīndu-i să se mai hrănească din pomul vieţii, izvorul vieţii veşnice. Īn acest fel, Adam şi Eva au ajuns supuşi morţii (Gen. 3, 22).
2. Caracterul păcatului. Multe pasaje scripturistice, incluzīnd īn mod deosebit raportul căderii īn păcat, fac clar faptul că păcatul este un rău moral, rezultatul alegerii unui agent moral liber de a călca voinţa descoperită a lui Dumnezeu (Gen. 3, 1-6; Rom. 1, 18-22).
a. Definiţia păcatului. Păcatul cuprinde: călcarea legii (Oricine face păcat, face şi fărădelege, 1 Ioan 3,4), neīmplinirea binelui (Deci cine ştie să facă bine şi nu face, săvīrşeşte un păcat, Iacov 4, 17) şi trăirea fără credinţă (tot ce nu vine din īncredinţare - din credinţă - e păcat, Rom. 14, 23). O definiţie mai larg cuprinzătoare a păcatului este: Orice deviere de la voinţa cunoscută a lui Dumnezeu, fie nefăcīnd ceea ce El a poruncit, fie făcīnd ceea ce El a interzis. 8
Păcatul nu cunoaşte neutralitate. Domnul Hristos declara: Cine nu este cu Mine este īmpotriva Mea (Mat. 12, 30). A nu crede īn El este păcat (Ioan 16, 9). Păcatul are un caracter absolut pentru că este răzvrătire īmpotriva lui Dumnezeu şi a voinţei Sale. Orice păcat mare sau mic are ca rezultat verdictul vinovat. Astfel, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte īntr-o singură poruncă, se face vinovat de toate (Iacov 2, 10).
b. Păcatul implică atīt gīnduri, cīt şi acţiuni. Īn mod frecvent, despre păcat se vorbeşte numai īn termenii unor acte concrete şi vizibile de călcare a legii. Dar Domnul Hristos a spus că, dacă te mīnii pe cineva, calci cea de a şasea poruncă a Decalogului: Să nu ucizi (Ex. 20, 13); şi dorinţele păcătoase sīnt o călcare a poruncii: Să nu comiţi adulter (Ex. 20, 14). Păcatul deci cuprinde nu numai neascultarea deschisă prin acţiuni vizibile, ci, de asemenea, gīnduri şi dorinţe.
c. Păcat şi vinovăţie. Păcatul produce vinovăţie. Din perspectiva biblică, vinovăţia implică faptul că acela care săvīrşeşte păcat este pasibil de pedeapsă. Şi, pentru că toţi sīnt păcătoşi, īntreaga lume este vinovată īnaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 19).
Dacă nu este tratată aşa cum trebuie, vinovăţia distruge facultăţile fizice, intelectuale şi spirituale. Şi, īn final, dacă nu este rezolvată, ea produce moartea, căci plata păcatului este moartea (Rom. 5, 23).
Antidotul vinovăţiei este iertarea (Mat. 6, 12), care are ca rezultat o conştiinţă curată, liniştea şi pacea sufletească. Dumnezeu este doritor să acorde această iertare păcătoşilor pocăiţi. Pe cei īmpovăraţi de păcat şi chinuiţi de vinovăţie, Domnul Hristos īi cheamă binevoitor: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi īmpovăraţi şi Eu vă voi da odihnă (Mat. 11, 28).
d. Centrul de control al păcatului. Sediul păcatului este īn ceea ce numeşte Biblia ca fiind inima şi ceea ce cunoaştem noi ca fiind mintea. Căci din inimă ies izvoarele vieţii (Prov. 4, 23). Domnul Hristos descoperă faptul că gīndurile omului sīnt acelea care mīnjesc, căci din inimă ies gīndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele (Mat. 15, 19). Inima este aceea care influenţează īntreaga persoană - intelectul, voinţa, afecţiunile, emoţiile şi corpul. Pentru că inima este nespus de īnşelătoare şi de deznădăjduit de rea (Ier. 17, 9), natura omenească poate fi descrisă ca fiind coruptă, stricată şi īn totul păcătoasă.
3. Efectele păcatului asupra neamului omenesc. Unii pot considera că sentinţa de moarte a fost o pedeapsă prea aspră pentru mīncarea din pomul oprit. Dar noi nu putem determina gravitatea păcătuirii decīt īn lumina efectului păcatului lui Adam asupra neamului omenesc.
Primul fiu al lui Adam şi al Evei a făptuit crimă. Descendenţii lor au violat īn curīnd legătura sacră a căsătoriei, prin practicarea poligamiei şi, nu peste mult timp, răutatea şi violenţa au umplut pămīntul (Gen. 4, 8.23; 6, 1-5. 11-13). Apelurile lui Dumnezeu la pocăinţă şi reformaţiune au rămas fără răspuns şi numai opt persoane au fost salvate din apele potopului, care au nimicit pe cei ce nu s-au pocăit. Istoria neamului omenesc după potop este, cu puţine excepţii, un raport trist al urmărilor păcătoşeniei naturii umane.
a. Păcătoşenia universală a neamului omenesc. Istoria ne descoperă faptul că descendenţii lui Adam s-au făcut părtaşi de păcătoşenia naturii sale. Īn rugăciunea sa, David spunea: Nici un om viu nu este fără prihană īnaintea Ta (Ps. 143, 2;14, 3). Căci nu este om care să nu păcătuiască (1 Regi 8, 46). Iar Solomon spunea: Cine poate zice: 'Mi-am curăţit inima, sīnt curat de păcatul meu'? (Prov. 20, 9). Fiindcă pe pămīnt nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască (Ecl. 7, 20). Noul Testament este, de asemenea, clar īn această privinţă, declarīnd: căci toţi au păcătuit, şi sīnt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23) şi, dacă zicem că n-avem păcat, ne īnşelăm singuri, şi adevărul nu este īn noi (1 Ioan 1, 8).
b. Natura păcătoasă este moştenită sau dobīndită? Apostolul Pavel spunea: Toţi mor īn Adam (1 Cor. 15, 22). Īn altă parte, el reţinea faptul că după cum printr-un singur om a intrat păcatul īn lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit (Rom. 5, 12).
Stricăciunea inimii omeneşti afectează īntreaga persoană. Īn această lumină Iov exclama: Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul (Iov 14, 4). David spunea: Iată că sīnt născut īn nelegiuire, şi īn păcat m-a zămislit mama mea (Ps. 51, 5). Pavel declara că umblarea după lucrurile firii pămīnteşti este vrăjmăşie īmpotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sīnt pămīnteşti, nu pot să placă lui Dumnezeu (Rom. 8, 7-8). Mai īnainte de convertire, scotea el īn evidenţă, credincioşii erau din fire copii ai mīniei, ca şi ceilalţi (Ef. 2, 3), ca şi restul neamului omenesc.
Deşi, de cīnd sīntem copii noi preluăm comportarea păcătoasă prin imitaţie, textele de mai sus confirmă faptul că noi moştenim o natură fundamental păcătoasă. Păcătoşenia universală a neamului omenesc este dovada faptului că de la natură noi tindem spre rău şi nu spre bine.
c. Schimbarea comportamentului păcătos. Cīt succes pot să aibă sīnt oamenii īn īndepărtarea păcatului din viaţa lor şi din societate?
Fiecare efort de a ajunge o viaţă neprihănită prin puterea proprie este sortit eşecului. Domnul Hristos spunea că oricine a păcătuit este un rob al păcatului. Numai puterea divină poate să ne elibereze din această sclavie. Domnul Hristos ne-a asigurat, de asemenea, că, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi (Ioan 8, 36). Puteţi da pe faţă neprihănire, spunea El, numai dacă rămīneţi īn Mine, pentru că fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 4-5).
Chiar şi apostolul Pavel nu a reuşit, prin propria sa putere să trăiască o viaţă neprihănită. El cunoştea standardul desăvīrşit al legii lui Dumnezeu, dar nu era īn stare să-l atingă. Vorbind despre eforturile sale, el spunea: Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac. Apoi el ne īndreaptă către impactul pe care păcatul l-a avut īn viaţa lui. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sīnt eu cel ce fac lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte īn mine. Īn ciuda eşecului său, el admiră standardul perfect al lui Dumnezeu, spunīnd: Fiindcă după omul dinăuntru īmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd īn mădularele mele o altă lege, care se luptă īmpotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este īn mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? (Rom. 7, 15. 19. 20. 22-24).
Īn final, apostolul Pavel recunoaşte că are nevoie de puterea divină pentru a fi biruitor. Prin Hristos el renunţă la trăirea vieţii după īndemnurile firii pămīnteşti şi īncepe o nouă viaţă după īndemnurile Duhului (Rom. 7, 25; 8, 1).
Această nouă viaţă īn Duh este darul transformator al lui Dumnezeu. Prin harul divin, noi, care sīntem morţi īn greşelile şi īn păcatele noastre, devenim biruitori (Ef. 2, 1.3. 8-10). Renaşterea spirituală transformă īn aşa măsură viaţa (Ioan 1, 13; 3, 5), īncīt putem vorbi despre o făptură sau o creaţiune nouă. Cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5, 17). Viaţa cea nouă totuşi nu exclude posibilitatea păcătuirii (1 Ioan 2, 1).
4. Evoluţionism. Īncepīnd chiar de la creaţiune, Satana a derutat pe mulţi, slăbindu-le īncrederea īn raportul Scripturii cu privire la originea neamului omenesc şi cu privire la căderea omului. Numim evoluţionism concepţia naturală īn legătură cu neamul omenesc, părere bazată pe presupunerea că viaţa a īnceput din īntīmplare şi că neamul omenesc, printr-un lung proces de evoluţie, s-a ridicat din formele inferioare ale vieţii. Printr-un proces de supravieţuire a celor mai bine pregătiţi pentru viaţă, ei au evoluat la starea prezentă. Fără să-şi fi atins potenţialul lor, ei evoluează īncă.
Un număr din ce īn ce mai mare de creştini au adoptat evoluţionismul, care susţine că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a realiza creaţiunea raportată īn Geneza. Cei ce īmpărtăşesc evoluţionismul nu consideră capitolul 1 al cărţii Geneza ca fiind literal, ci ca o alegorie sau ca un mit.
a. Concepţia biblică cu privire la om şi evoluţionismul. Creştinii creaţionişti sīnt īngrijoraţi de impactul teoriei evoluţioniste asupra credinţei creştine. James Orr scria: Creştinismul este confruntat astăzi nu cu atacuri succesive asupra doctrinei lui , ci cu o concepţie opusă cu privire la lume, care pretinde că se bazează pe dovezi ştiinţifice, este construită şi apărată cu multă pricepere, īn timp ce, ideile ei fundamentale lovesc la temelia sistemului creştin. 9
Biblia respinge interpretarea alegorică sau mitică a Genezei. Scriitorii Bibliei interpretează Geneza 1-11 ca fiind o istorie literală. Adam, Eva, şarpele şi Satana sīnt consideraţi toţi ca fiind personaje istorice īn drama marii controverse (Iov 31, 33; Ecl. 7, 29; Mat. 19, 4. 5; Ioan 8, 44; Rom. 5, 12. 18. 19; 2 Cor. 11, 3; 1 Tim. 2, 14; Apoc. 12, 9).
b. Golgota şi evoluţia. Evoluţia, indiferent de formă sau chip, vine īn contradicţie cu punctele fundamentale ale credinţei creştine. Aşa cum Leonard Verduin declara: Istoria 'căderii', a fost īnlocuită de istoria 'ascensiunii'.10 Creştinismul şi evoluţionismul sīnt diametral opuse. Ori primii noştri părinţi au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au trecut prin experienţa căderii īn păcat, ori nu au trecut prin această experienţă. Şi, dacă nu au trecut, atunci de ce să mai fii creştin?
Golgota pune īn modul cel mai categoric problema evoluţionismului. Dacă n-a fost nici o cădere, atunci de ce era nevoie ca Dumnezeu să moară pentru noi? Această moarte nu a fost o moarte oarecare, iar moartea Domnului Hristos pentru noi arată faptul că neamul omenesc nu era īn ordine. Lăsaţi īn voia noastră, noi am fi continuat să ne deteriorăm pīnă cīnd neamul omenesc ar fi fost nimicit.
Speranţa noastră se sprijină pe Omul care a atīrnat pe cruce. Numai moartea Lui deschide posibilitatea unei vieţi mai bune, plenare, care nu se va sfīrşi niciodată. Golgota declară că noi avem nevoie de un īnlocuitor care să ne elibereze.
c. Īntruparea şi evoluţia. Poate că problema creaţiune sau evoluţie primeşte răspunsul cel mai bun atunci cīnd privim creaţiunea neamului omenesc din perspectiva īntrupării. Introducīnd īn istorie pe Domnul Hristos, cel de al doilea Adam, Dumnezeu a intervenit printr-un act creator. Dacă Dumnezeu a putut realiza acest suprem miracol, atunci nu mai este nici o īndoială cu privire la puterea Sa de a crea pe primul Adam.
d. A ajuns omul la maturitate? Īn mod frecvent, evoluţioniştii scot īn evidenţă progresul fantastic al ştiinţei din ultimele secole, ca o dovadă că omul este arbitrul propriului său destin. Cu ştiinţa care īi procură cele necesare, īn timp el va rezolva toate problemele omenirii.
Şi totuşi, rolul mesianic al tehnologiei se loveşte de un scepticism crescīnd, pentru că tehnologia a īmpins planeta pe marginea prăpastiei, distrugerii. Omenirea a dat cu totul greş īn a supune inima păcătoasă. Īn consecinţă, tot progresul ştiinţific n-a făcut decīt ca lumea să fie īntr-o primejdie şi mai mare.
Din ce īn ce mai mult, filozofia nihilismului şi a disperării apare ca fiind valabilă. Dictonul lui Alexander Pope: Speranţa izvorăşte continuu īn pieptul omului sună fals astăzi. Iov a īnţeles mai bine realitatea: timpul merge īnainte şi nu mai am nici o nădejde (Iov 7, 6). Lumea omului aleargă spre nimicire. Cineva din afara istoriei omenirii trebuie să vină, s-o cucerească şi să aducă o nouă realitate īn viaţa ei.
Raze de speranţă. Cīt de mare a fost stricăciunea omenirii? La cruce, oamenii L-au ucis pe Creatorul lor. Cel mai josnic şi mai īngrozitor paricid! Dar Dumnezeu n-a lăsat omenirea fără speranţă.
David a contemplat poziţia neamului omenesc īn cadrul creaţiunii. La īnceput, impresionat de vastitatea Universului, David a gīndit că omul este fără importanţă. Apoi, a devenit conştient de adevărata poziţie a neamului omenesc. Vorbind despre relaţia prezentă a omului cu Dumnezeu, el a spus: L-ai făcut cu puţin mai prejos decīt Dumnezeu şi l-ai īncununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpīnire peste lucrurile mīinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui (Ps. 8, 5. 6; Evr. 2, 7).
Īn ciuda căderii, a mai rămas un sentiment al demnităţii umane. Deşi mutilat, chipul divin n-a fost cu totul şters. Deşi căzut, corupt, păcătos, omul este īncă reprezentantul lui Dumnezeu pe pămīnt. Natura sa este mai prejos de cea divină, totuşi el deţine o poziţie demnă, aceea de administrator al creaţiunii pămīntene a lui Dumnezeu. Cīnd David şi-a dat seama de aceasta, a răspuns cu laude şi mulţumiri: Doamne, Dumnezeul nostru, cīt de minunat este Numele Tău pe tot pămīntul (Ps. 8, 9).
Legămīntul harului
Prin păcătuire, prima pereche de oameni a devenit păcătoasă. Nemaiputīnd să reziste Satanei, vor mai putea fi ei vreodată liberi sau vor fi lăsaţi să piară? Mai era vreo speranţă?
Legămīntul dat la cădere. Mai īnainte ca Dumnezeu să pronunţe pedeapsa pentru păcatele comise de perechea decăzută, El le-a adus nădejde, dīndu-le legămīntul harului. El a spus: Vrăjmăşie voi pune īntre tine şi femeie, īntre sămīnţa ta şi sămīnţa ei. Aceasta īţi va zdrobi capul, şi tu īi vei zdrobi călcīiul (Gen.3, 15).
Solia lui Dumnezeu a adus īncurajare, pentru că ea anunţa că, deşi Satana a adus omenirea sub blestemul păcatului, īn final el va fi īnfrīnt. Legămīntul a fost făcut īntre Dumnezeu şi neamul omenesc. Īn primul rīnd, Dumnezeu a făgăduit că, prin harul Său, va ridica o fortăreaţă īmpotriva păcatului. El va pune ură īntre şarpe şi femeie, īntre urmaşii lui Satana şi poporul lui Dumnezeu. Aceasta va īntrerupe legătura omului cu Satana şi va deschide calea pentru o legătură reīnnoită cu Dumnezeu.
Războiul dintre biserica lui Dumnezeu şi Satana avea să continue de-a lungul veacurilor. Conflictul avea să atingă apogeul lui odată cu moartea Domnului Isus Hristos, care a fost personificarea profetizată a Seminţei femeii. La Golgota, Satana a fost īnfrīnt. Deşi a reuşit să rănească Sămīnţa femeii, autorul păcatului a fost totuşi īnfrīnt.
Toţi aceia care acceptă darul harului lui Dumnezeu vor cunoaşte o vrăjmăşie īmpotriva păcatului care īi va face biruitori īn lupta cu Satana. Prin credinţă, ei se vor īmpărtăşi de biruinţa Mīntuitorului de la Golgota.
Legămīntul făcut īnainte de creaţiune. Legămīntul harului nu a luat fiinţă după cădere. Scripturile ne fac cunoscut cum, īnainte de creaţiune, Persoanele Dumnezeirii au convenit īntre Ele să salveze neamul omenesc, dacă acesta va cădea īn păcat. Pavel spunea că Dumnezeu ne-a ales īnainte de īntemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană īnaintea Lui, după ce, īn dragostea Lui ne-a rīnduit mai dinainte să fim īnfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său (Ef. 1, 4-6; 2 Tim. 1, 9). Vorbind despre jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, Petru spunea: El a fost cunoscut mai īnainte de īntemeierea lumii (1 Petru 1, 20).
Legămīntul s-a bazat pe o temelie nezdruncinată - făgăduinţa şi jurămīntul personal al lui Dumnezeu (Evr. 6, 18). Isus Hristos era Garantul legămīntului (Evr. 7, 22). Garantul este cineva care ia asupra sa orice datorie sau obligaţie īn cazul īn care o persoană nu-şi poate īndeplini obligaţiile. Faptul că Domnul Hristos slujeşte ca Garant īnsemna că, dacă neamul omenesc va cădea īn păcat, El va lua asupra Sa pedeapsa cuvenită păcatului. El va plăti preţul răscumpărării lor; El va face ispăşire pentru păcatele lor; El va īmplini cerinţele legii călcate a lui Dumnezeu. Nici o fiinţă omenească şi nici un īnger nu puteau să-şi asume această răspundere. Numai Domnul Hristos, Creatorul, ca reprezentant unic al neamului omenesc, putea să-Şi asume această responsabilitate (Rom. 5, 12-21; 1 Cor. 15, 22).
Fiul lui Dumnezeu nu este numai Garantul legămīntului; El este, de asemenea, Mijlocitorul şi Executorul. Descrierea misiunii Sale ca Fiu īntrupat al omului descoperă acest aspect al rolului Său. El a spus: Căci M-am coborīt din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis (Ioan 6, 38; 5, 30. 43). Voinţa Tatălui este ca oricine vede pe Fiul, şi crede īn El, să aibă viaţa veşnică (Ioan 6, 40). Şi viaţa veşnică este aceasta, spune El, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu (Ioan 17, 3). La sfīrşitul misiunii Sale, El a mărturisit despre īmplinirea īnsărcinării date de Tatăl Său, spunīnd: Eu Te-am proslăvit pe pămīnt, am sfīrşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac (Ioan 17, 4).
La cruce, Domnul Hristos a īmplinit angajamentul Său de a fi Garantul neamului omenesc īn cadrul legămīntului. Strigătul Său: S-a sfīrşit (Ioan 19, 30) marchează īmplinirea misiunii Sale. Cu propria Sa viaţă El a plătit pedeapsa pentru cerinţele legii lui Dumnezeu călcate, garantīnd mīntuirea neamului omenesc pocăit. Īn acel moment, sīngele Domnului Hristos a ratificat legămīntul harului. Prin credinţa īn sīngele Său ispăşitor, păcătoşii pocăiţi vor fi adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice.
Acest legămīnt al harului demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Īncheiat īnainte de creaţiune, legămīntul a fost făcut cunoscut după cădere. La data aceea, īntr-un sens special, Dumnezeu şi omenirea au devenit parteneri.
Reīnnoirea legămīntului.Din nefericire, omenirea a respins acest minunat legămīnt al harului atīt īnainte de potop, cīt şi după el (Gen. 6, 1-8; 11,1-9). Cīnd Dumnezeu a oferit din nou legămīntul, El a făcut lucrul acesta prin Avraam. Din nou, El a afirmat făgăduinţa răscumpărării: Toate neamurile pămīntului vor fi binecuvīntate īn sămīnţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea (Gen. 22, 18; 12, 3; 18, 18).
Scriptura scoate īn mod deosebit īn evidenţă credincioşia lui Avraam faţă de condiţiile legămīntului. Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire (Gen. 15, 6). Participarea lui Avraam la binecuvīntările legămīntului se baza pe harul lui Dumnezeu şi era, de asemenea, condiţionată de ascultarea sa. Aceasta descoperă faptul că legămīntul susţine autoritatea legii lui Dumnezeu (Gen. 17, 1; 26, 5).
Credinţa lui Avraam era de o aşa calitate, īncīt lui i s-a dat titlul de tatăl tuturor celor ce cred (Rom. 4, 11). El este modelul de neprihănire prin credinţă care se manifestă prin ascultare (Rom. 4, 2-3; Iacov 2, 23-24). Legămīntul harului nu revarsă īn mod automat binecuvīntările sale asupra descendenţilor naturali ai lui Avraam, ci numai asupra acelora care urmează exemplul de credinţă al lui Avraam. Īnţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sīnt cei ce au credinţă (Gal. 3, 7). Fiecare persoană īn parte de pe pămīnt poate primi făgăduinţele legămīntului mīntuirii, īndeplinind condiţia: Dacă sīnteţi ai lui Hristos, sīnteţi sămīnţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă (Gal. 3, 29). Din partea lui Dumnezeu, legămīntul sinaitic (numit de asemenea şi primul legămīnt) a fost o reīnnoire a legămīntului avraamic al harului (Evrei 9, 1). Dar Israel l-a pervertit, făcīndu-l un legămīnt al faptelor (Gal. 4, 22-31).
Noul legămīnt. Pasajele scripturistice de mai tīrziu vorbesc despre un legămīnt mai nou şi mai bun.11 Aceasta se face nu pentru că legămīntul cel veşnic a fost schimbat, ci pentru că 1) prin necredincioşia lui Israel, legămīntul cel veşnic al lui Dumnezeu a fost pervertit īntr-un sistem al faptelor; 2) el a fost asociat cu o nouă descoperire a iubirii lui Dumnezeu īn īntruparea, viaţa, moartea, īnvierea şi mijlocirea Domnului Isus Hristos (Evrei 8, 6-13); 3), dar numai la cruce el a fost ratificat cu sīngele lui Hristos (Dan. 9, 27; Luca 22, 20; Rom. 15, 8; Evr. 9, 11-22).12
Ceea ce oferă acest legămīnt acelora care īl acceptă este extraordinar. Prin harul lui Dumnezeu, el le oferă iertarea păcatelor. El oferă lucrarea Duhului Sfīnt de a scrie Cele Zece Porunci īn inimă şi de a-l reface pe păcătosul pocăit după chipul Celui ce l-a făcut (Ier. 31, 33). Experienţa noului legămīnt, a naşterii din nou, aduce neprihănirea lui Hristos şi experienţa īndreptăţirii prin credinţă.
Reīnnoirea inimii, pe care el o produce, īi transformă pe oameni astfel, īncīt ei să aducă roadele Duhului Sfīnt: dragostea, bucuria, pacea, īndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blīndeţea, īnfrīnarea poftelor (Gal. 5, 22. 23). Prin puterea harului mīntuitor al Domnului Hristos, ei pot să umble, aşa cum a umblat Hristos, bucurīndu-se zilnic de lucrurile ce sīnt plăcute lui Dumnezeu (Ioan 8, 29). Singura nădejde a omenirii căzute este să accepte invitaţia lui Dumnezeu de a intra īn legămīntul harului Său. Prin credinţa īn Isus Hristos, noi putem trăi īn acea relaţie care asigură adoptarea noastră ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi moştenitori īmpreună cu Hristos ai Īmpărăţiei Sale.
Mei dintre toate popoarele, căci tot pămīntul este al Meu; Īmi veţi fi o īmpărăţie de preoţi şi un neam sfīnt (Ex. 19, 5. 6; vezi şi Gen. 17, 7. 9. 19). Legămīntul a fost bazat pe neprihănirea prin credinţă (Rom. 10, 6-8; Deut. 30, 11-14), iar legea trebuie să fie scrisă īn inima lor (Deut. 6, 4-6; 30, 14).
Legămīntul harului este totdeauna expus pervertirii lui atunci cīnd cei credincioşi īl transformă īntr-un sistem al mīntuirii prin fapte. Pavel foloseşte faptul că Avraam nu a avut īncredere īn Dumnezeu şi s-a bizuit pe propriile fapte pentru a-şi atinge scopurile, ca o ilustrare a vechiului legămīnt (Gen. 16; 12, 10-20; 20; Gal. 4, 22-25). De fapt, experienţa neprihănirii prin fapte a existat chiar de cīnd păcatul a intrat īn această lume şi astfel legămīntul cel veşnic a fost rupt (Osea 6, 7).
Īn toată istoria poporului Israel, majoritatea oamenilor au īncercat să capete o neprihănire a lor prin faptele legii (Rom. 9, 30-10, 4) Ei au trăit īn conformitate cu litera legii şi nu după spirit (2 Cor. 3, 6). Īncercīnd să se īndreptăţească singuri prin lege (Gal. 5, 4), ei au trăit sub condamnarea legii, sīnt īn robie şi nu sīnt liberi (Gal. 4, 21-23). Īn acest fel, ei au pervertit legămīntul de la Sinai.
Epistola către Evrei aplică primul sau vechiul legămīnt la istoria lui Israel, de după Sinai, şi descoperă natura lui temporară. Se arată că preoţia levitică avea să fie temporară, īndeplinind o funcţie simbolică pīnă cīnd avea să vină realitatea, Hristos (Evr. 9, 10). Este destul de trist că mulţi au dat greş īn a vedea că, īn ele īnsele, ceremoniile erau fără valoare (Evr. 10, 1). Aderarea la acest sistem al umbrelor, cīnd tipul a īntīlnit antitipul, cīnd umbra a īntīlnit realitatea, a deformat īnţelegerea adevăratei misiuni a lui Hristos. Din acest motiv s-a folosit un limbaj atīt de apăsat pentru a sublinia superioritatea legămīntului mai bun sau a legămīntului nou faţă de cel de la Sinai.
Vechiul legămīnt, deci, poate fi descris īn termeni negativi şi pozitivi. Īn mod negativ, el se referă la un popor care a pervertit legămīntul cel veşnic al lui Dumnezeu. Īn mod pozitiv, el desemnează pentru slujba pămīntească, temporară, destinată de Dumnezeu a face faţă cazurilor de forţă majoră, determinate de căderea neamului omenesc.
Vezi, de asemenea, White, Patriarchs and Prophets (Patriarhi şi Profeţi), pag. 370-373; White, Our Work (Lucrarea noastră), Review and Herald, iunie 1904, pag. 8; White, A Holy Purpose to Restore Jerusalem (Scopul sfīnt al restaurării Ierusalimului), Southern Watchman, 1 martie 1904, pag. 142; Hasel, Covenant īn Blood (Legămīntul īn sīnge), (Mountain View, CA, Pacific Press, 1982); Wallenkampf, Salvation Comes From the Lord (Mīntuirea vine de la Domnul) (Washington, D.C., Review and Herald, 1983), pag. 84-90.
12. Cf. Hasel, Covenant in Blood (Legămīntul sīngelui).
![]()
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA