CE CRED ADVENTISII DE ZIUA A SAPTEA ?

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor şi că El a aşezat în Scriptură raportul autentic al activităţii Sale creatoare. În şase zile Dumnezeu „a făcut cerurile şi pămîntul” şi toate fiinţele vii de pe pămînt şi S-a odihnit în ziua a şaptea a acelei prime săptămîni. În acest fel, El a stabilit Sabatul ca un monument permanent al încheierii lucrării Sale creatoare. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca o încoronare a lucrării creaţiunii, dîndu-li-se stăpînire peste pămîntul întreg şi fiind însărcinaţi cu răspunderea de a se îngriji de el. Cînd lucrarea de creare a lumii a fost terminată, ea era „foarte bună”, declarînd slava lui Dumnezeu.

Capitolul 6

Creatiunea

Raportul biblic este simplu. La porunca creatoare a lui Dumnezeu, „cerurile şi pămîntul, marea şi tot ce este în ele” (Ex. 20, 11) au apărut dintr-o dată. Cele numai şase zile au fost martore ale schimbării de la „pustiu şi gol” la o planetă luxuriantă, plină de creaturi pe deplin maturizate, ca şi de diferite forme de plante. Planeta noastră a fost împodobită, în culori clare, curate şi strălucitoare, cu forme şi parfumuri, toate puse laolaltă cu un deosebit gust, exactitate a detaliului şi funcţionării.

Apoi, Dumnezeu „S-a odihnit”, oprindu-Se să sărbătorească şi să Se bucure de tot ce a creat. Frumuseţea şi maiestatea acestor şase zile nu vor fi uitate niciodată tocmai datorită acestei opriri a lui Dumnezeu. Să aruncăm o privire fugară asupra raportului biblic al începutului.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul”. Pămîntul era acoperit de apă şi întuneric. În prima zi, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, numind lumina „zi” şi întunericul „noapte”.

În ziua a doua, Dumnezeu a „despărţit apele”, separînd atmosfera de apa ce acoperea pămîntul, făcînd astfel condiţii potrivite pentru viaţă.

În ziua a treia, Dumnezeu a strîns apele laolaltă într-un singur loc, aducînd la existenţă pămîntul (uscatul) şi marea. Apoi Dumnezeu a îmbrăcat ţărmurile, dealurile şi văile ce erau goale şi „pămîntul a dat verdeaţă, iarbă cu sămînţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămînţa în ei, după soiul lor.” (Gen 1, 12).

În ziua a patra, Dumnezeu a făcut soarele, luna şi stelele, ca „să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii”. Soarele avea să stăpînească ziua, iar luna - noaptea (Gen. 1, 14-16).

Dumnezeu a modelat păsările şi viaţa marină în ziua a cincea. El le-a creat „după soiul lor” (Gen. 1, 21), cu specificarea ca toate creaturile pe care El le-a adus la existenţă să se reproducă invariabil după soiul lor.

În ziua a şasea, Dumnezeu a făcut cele mai înalte forme ale vieţii animale. El a spus: „Să dea pămîntul vieţuitoare după soiul lor, vite, tîrîtoare şi fiare pămînteşti, după soiul lor” (Gen. 1, 24).

Apoi, ca o încoronare a creaţiunii, Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Gen. 1, 27). „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1, 31).

Cuvîntul creator al lui Dumnezeu

Psalmistul ne spune că „cerurile au fost făcute prin Cuvîntul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Ps. 33, 6). Cum a lucrat acest Cuvînt creator?

Cuvîntul creator şi materia preexistentă. Cuvintele din Geneza: „Dumnezeu a zis” introduc dinamica poruncă divină, responsabilă pentru evenimentele maiestuoase ale celor şase zile ale creaţiunii (Gen. 1, 3. 6. 9. 11. 14. 20. 24). Fiecare poruncă era încărcată cu o energie creatoare, care a transformat o planetă „pustie şi goală” într-un paradis. „Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33, 9). În adevăr, „lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu” (Evr. 11, 3).

Acest Cuvînt a creat ex nihilo, fără să fi fost dependent de o materie preexistentă. „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evr. 11, 3). Deşi uneori Dumnezeu a folosit materie preexistentă - Adam şi animalele au fost modelate din pămînt, iar Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam (Gen. 2, 7. 19. 22) - în ultimă instanţă, Dumnezeu este Cel care a creat întreaga materie.

Istoria creaţiunii

Multe întrebări au fost puse în legătură cu raportul Genezei privitor la creaţiune. Cele două relatări ale creaţiunii din prima carte a Bibliei se contrazic sau sînt armonioase? Sînt zilele creaţiunii literale sau reprezintă lungi perioade de timp? Au fost cerurile (soarele, luna şi chiar stelele) făcute în adevăr cu numai 6000 de ani în urmă?

Raportul creaţiunii. Cele două rapoarte ale Bibliei cu privire la creaţiune, unul în Geneza 1,1 pînă la Geneza 2, 3 şi celălalt în Geneza 2, 4-25, se armonizează.

Prima naraţiune redă, în ordine cronologică, crearea tuturor lucrurilor.

A doua naraţiune începe prin cuvintele: „Iată istoria”..., expresie ce în Geneza introduce o istorie a unei familii (Gen. 5, 1; 6, 9; 10, 1). Această naraţiune descrie locul omului în creaţiune. Ea nu este în mod strict cronologică, dar arată faptul că totul serveşte la pregătirea mediului pentru om.1 Ea ne dă mai multe amănunte decît prima asupra creării lui Adam şi a Evei, cum şi condiţiile pe care Dumnezeu le-a pregătit în grădina Edenului. Pe lîngă aceasta, ea ne informează despre natura neamului omenesc şi a conducerii lui Dumnezeu. Numai dacă aceste două rapoarte ale creaţiunii sînt acceptate ca fiind literale şi istorice, ele se armonizează cu restul Sfintelor Scripturi.

Zilele creaţiunii. Zilele raportului biblic cu privire la creaţiune indică perioade literale de 24 de ore. Tipică pentru felul în care oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament măsurau timpul este expresia „o seară şi o dimineaţă” (Gen. 1, 5. 8. 13. 19. 23. 31) şi care specifică zile individuale, cu ziua începînd seara sau la apusul soarelui (Lev. 23, 32; Deut. 16, 6). Nu există nici o justificare pentru a spune că această expresie înseamnă o zi literală, în Leviticul de exemplu, şi mii sau milioane de ani, în Geneza.

Cuvîntul ebraic tradus cu zi în Geneza 1 este yom. Cînd yom este însoţit de un număr definit, el întotdeauna înseamnă o zi literală de 24 ore (Gen. 7, 11; Ex. 16, 1) - un alt indiciu al faptului că raportul creaţiunii vorbeşte despre zile literale de douăzeci şi patru de ore.

Cele Zece Porunci oferă o altă dovadă a faptului că raportul genezic al creaţiunii implică zile literale. În porunca a patra, Dumnezeu spune: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Ex. 20, 8-11).

În mod succint, Dumnezeu repovesteşte istoria creaţiunii. Fiecare zi (yom) a fost plină de activitate creatoare şi apoi a venit Sabatul, care a fost punctul de apogeu al săptămînii creaţiunii. Ziua Sabatului, de 24 de ore, a comemorat, deci, o săptămînă literală a creaţiunii. Porunca a patra ar fi fără sens dacă fiecare zi s-ar fi întins pe lungi perioade sau ore. 2

Aceia care, citînd 2 Petru 3, 8: „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sînt ca o zi”, încearcă să dovedească faptul că zilele creaţiunii n-au fost zile literale, de douăzeci şi patru de ore, trec cu vederea faptul că acelaşi verset se termină cu afirmaţia că „o mie de ani sînt ca o zi”. Aceia care citesc în zilele creaţiunii mii de ani sau lungi şi nedefinite perioade de milioane sau chiar miliarde de ani pun sub semnul întrebării valabilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu, tot aşa cum şarpele a ispitit-o pe Eva să facă.

Ce sînt „cerurile”? Unii oameni sînt derutaţi - şi lucrul aceasta este de înţeles - avînd în vedere versetele care spun că Dumnezeu „a făcut cerurile şi pămîntul” (Gen. 1,1; confruntă cu 2, 1; Ex. 20, 11) şi că El a făcut soarele, luna şi stelele în ziua a patra a săptămînii creaţiunii, acum 6000 de ani (Gen. 1, 14-19). Au fost oare toate corpurile cereşti aduse la existenţă la data aceea?

Săptămîna creaţiunii nu a cuprins şi cerul în care Dumnezeu a locuit din veşnicie. „Cerurile” din Geneza 1 şi 2 se referă, probabil, la planetele şi stelele cele mai apropiate de Pămînt.

În adevăr, Pămîntul, în loc de a fi prima creaţie a Domnului Hristos, a fost foarte probabil ultima creaţie a Sa. Biblia înfăţişează pe fiii lui Dumnezeu, probabil Adamii tuturor lumilor necăzute, întîlnindu-se cu Dumnezeu într-un loc îndepărtat al Universului (Iov 1, 6-12). Pînă acum, sondele spaţiale n-au descoperit alte planete locuite. Se pare că ele sînt situate în vastitatea spaţiului, cu mult dincolo de zona de contact a sistemului nostru solar infectat de păcat, asigurate împotriva contaminării păcatului.

Dumnezeul creaţiunii

Dar ce fel de Dumnezeu este Creatorul nostru? Este oare o Personalitate infinită interesată de noi, particule minuscule de viaţă într-un colţ îndepărtat al Universului Său? După crearea pămîntului, a continuat El cu lucruri mai mari şi mai bune?

Un Dumnezeu ce poartă de grijă. Raportul biblic al creaţiunii începe cu Dumnezeu şi merge apoi la fiinţele omeneşti. El implică faptul că, în crearea cerurilor şi a pămîntului, Dumnezeu a pregătit condiţii desăvîrşite pentru neamul omenesc. Omenirea, bărbaţi şi femei, este glorioasa Sa capodoperă.

Raportul Îl descoperă pe Dumnezeu ca un arhitect plin de grijă, interesat de creaţiunea Sa. El a plantat o grădină deosebită, căminul lor, şi a aşezat asupra lor răspunderea de a o cultiva. El a creat fiinţele omeneşti astfel încît ele să poată avea comuniune cu El. Aceasta nu trebuia să fie o legătură forţată, nenaturală; El i-a creat cu libertatea alegerii şi capacitatea de a-L iubi şi de a-I sluji.

Cine a fost Dumnezeul creator ?

Toţi membrii Dumnezeirii au fost cuprinşi în lucrarea creaţiunii (Gen. 1, 2. 26). Agentul activ a fost totuşi Fiul lui Dumnezeu, preexistentul Hristos. În prologul raportului său referitor la creaţiune, Moise scria: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul”. Reamintind aceste cuvinte, Ioan sublinia rolul lui Hristos în creaţiune: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu… Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El (Ioan 1, 1-3). În continuare, în acelaşi pasaj, Ioan arată foarte clar despre Cine anume scria el: „Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi (vers. 14). Isus a fost Creatorul, Cel la al cărui cuvînt pămîntul a venit la existenţă (vezi Efes. 3, 9; Evrei 1, 2).

O desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu. Cît de profundă este iubirea lui Dumnezeu! Cînd Hristos S-a plecat asupra lui Adam cu grijă iubitoare, modelînd mîna celui dintîi om, El trebuie să fi ştiut că mîinile omului, cîndva, se vor purta brutal cu El şi în cele din urmă Îl vor ţintui pe cruce. Într-un anumit sens, creaţiunea şi crucea s-au contopit, căci Hristos Creatorul a fost junghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13, 8). Şi, cu toate acestea, preştiinţa Sa divină nu L-a oprit.3 Sub norul ameninţător al Golgotei, Hristos a suflat în nările lui Adam suflare de viaţă, ştiind că acest act creator al Său Îl va deposeda pe El de suflarea Sa de viaţă. La baza creaţiunii stă astfel o iubire de nepătruns.

Scopul creaţiunii

Iubirea motivează tot ceea ce face Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire ( 1 Ioan 4, 8). El ne-a creat nu numai ca noi să-L putem iubi, ci ne-a creat astfel încît şi El să ne poată iubi. Iubirea Lui L-a determinat ca, în lucrarea creaţiunii, să împartă cu noi unul dintre cele mai mari daruri pe care El le poate oferi - existenţa. Ne arată, deci, Biblia pentru care scop există Universul şi locuitorii lui?

Pentru a descoperi slava lui Dumnezeu. Prin lucrările creaţiunii Sale, Dumnezeu Îşi face cunoscută slava Sa: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pămîntul, şi glasul lor merge pînă la marginile lumii” (Ps. 19, 1-4).

De ce o astfel de desfăşurare a slavei lui Dumnezeu? Natura acţionează ca un martor pentru Dumnezeu. Intenţia Lui este ca lucrările creaţiunii Sale să-i îndrepte pe oameni către Creatorul lor. Căci „însuşirile nevăzute ale Lui”, spune Pavel, „puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1, 20).

Fiind atraşi către Dumnezeu prin natură, învăţăm mai mult despre calităţile lui Dumnezeu, calităţi ce pot fi încorporate în propriile noastre vieţi. Şi, reflectînd caracterul lui Dumnezeu, noi Îi aducem slavă, îndeplinind astfel scopul pentru care am fost creaţi.

Pentru a popula pămîntul. N-a fost intenţia Creatorului ca pămîntul să fie o planetă părăsită, goală; ea trebuia să fie locuită (Is. 45, 8). Cînd primul om a simţit nevoia unui tovarăş, atunci Dumnezeu a creat femeia (Gen. 2, 20; 1 Cor. 11, 9). Astfel, El a întemeiat instituţia căsătoriei (Gen. 2, 22-25). Şi Creatorul nu numai că a dat cuplului stăpînire peste lumea nou creată, ci, prin cuvintele: „Creşteţi, înmulţiţi-vă” (Gen. 1, 28), El le-a dat privilegiul de a participa la creaţiunea Lui.

Importanţa creaţiunii

Oamenii sînt tentaţi să ignore doctrina creaţiunii. „Cui îi pasă”, spun ei, „cum a creat Dumnezeu pămîntul? Ceea ce trebuie să ştim este cum să ajungem în ceruri”. Şi, cu toate acestea, doctrina unei creaţiuni divine formează „temelia indispensabilă pentru o teologie creştină şi biblică”.4 Un număr de concepte fundamental biblice îşi au rădăcina în creaţiunea divină.5 În adevăr, o cunoaştere a modului în care Dumnezeu a creat „cerurile şi pămîntul” poate, în final, să ajute pe cineva să găsească drumul său spre cerul şi pămîntul cel nou despre care vorbeşte vizionarul Ioan. Care sînt, deci, unele dintre implicaţiile doctrinei despre creaţiune?

Un antidot împotriva idolatriei. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu Îl deosebeşte de toţi zeii (1 Cron. 16, 24-27; Ps. 96, 5. 6; Is. 40, 18-26; 42, 5-9, 44). Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu care ne-a făcut şi nu zeilor pe care noi, oamenii, i-am făcut. În virtutea calităţii Sale de Creator, El merită întreaga noastră supunere. Orice relaţie care tulbură sau strică această supunere este idolatrie şi este supusă judecăţii divine. În acest fel, credincioşia faţă de Creator este o problemă de viaţă şi de moarte.

Temelia adevăratei închinări

Închinarea Viului Dumnezeu este bazată pe faptul că El este Creatorul nostru, iar noi sîntem creaturile Lui (Ps. 95, 6). Importanţa acestei teme este arătată prin includerea ei în chemarea adresată locuitorilor pămîntului, chiar înaintea revenirii Domnului Hristos, de a se închina Aceluia „care a făcut cerurile, pămîntul şi marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14, 7).

Sabatul - un monument al creaţiunii.

Dumnezeu a instituit Sabatul zilei a şaptea, astfel încît să avem un monument săptămînal de aducere aminte că sîntem creaturi aduse de El la existenţă. Sabatul a fost un dar al harului, vorbind nu despre ceea ce am făcut noi, ci despre ceea ce El a făcut. În mod deosebit, El a binecuvîntat această zi şi a sfinţit-o, astfel încît noi să nu uităm niciodată că, în afară de muncă, viaţa trebuie să cuprindă şi comuniunea cu Creatorul, odihnă şi sărbătorirea minunatelor lucrări creatoare ale lui Dumnezeu (Gen. 2, 2. 3). Pentru a sublinia importanţa lui, Creatorul a aşezat porunca aceasta în centrul legii morale, ca aducere aminte a acestui monument sacru al puterii Sale creatoare, ca un semn şi un simbol veşnic al creaţiunii (Ex. 20, 8-11; 31, 13-17; Ex. 20, 20; vezi, de asemenea, şi cap. 19 al acestei cărţi).

Căsătoria - o instituţie divină.

În timpul săptămînii creaţiunii, Dumnezeu a instituit căsătoria ca o instituţie divină. Este voia Lui ca această unire sacră între două persoane (bărbat şi femeie) să fie de nedesfăcut. Omul avea să „se alipească de nevasta sa” şi ei aveau să fie „un singur trup” (Gen. 2, 24; Marcu 10, 9; vezi, de asemenea, şi cap. 22 al acestei cărţi).

Baza unei adevărate valori personale. Raportul creaţiunii declară că noi am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Această înţelegere ne oferă o adevărată idee a valorii individului. Nu lasă nici un loc pentru a ne subestima. În adevăr, nouă ne-a fost hărăzit un loc unic în creaţiune, avînd privilegiul special al unei permanente comunicări cu Creatorul, cum şi posibilitatea de a deveni tot mai mult asemenea Lui.

Baza unei adevărate fraternităţi. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu stabileşte paternitatea Sa (Mal. 2, 10) şi descoperă frăţia întregului neam omenesc. El este Tatăl nostru; noi sîntem copiii Lui. Noi toţi, fără deosebire de sex, rasă, educaţie sau poziţie, am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Înţeles şi aplicat, acest concept va elimina rasismul, bigotismul şi orice altă formă de discriminare.

Administrare personală. Deoarece Dumnezeu ne-a creat, noi Îi aparţinem. Acest lucru implică faptul că avem răspunderea sacră de a fi administratori credincioşi ai facultăţilor noastre fizice, mintale şi spirituale. A acţiona într-o totală independenţă de Creator înseamnă nerecunoştinţă (vezi şi cap. 20 al acestei cărţi).

Responsabilitate pentru mediul înconjurător. La creaţiune, Dumnezeu i-a aşezat pe primul bărbat şi pe prima femeie într-o grădină (Gen. 2, 8). Ei trebuia să cultive pămîntul şi să aibă „stăpînire” asupra întregii vieţi animale (Geneza 1, 28). În acest fel, avem o responsabilitate ce ne-a fost dată de Divinitate, aceea de a păstra mediul înconjurător.

Demnitatea muncii manuale.

Creatorul i-a cerut lui Adam să „lucreze şi să păzească” grădina Edenului (Gen. 2, 15). Faptul că El a dat omenirii această ocupaţie folositoare într-o lume desăvîrşită descoperă demnitatea muncii manuale.

Valoarea universului fizic. La fiecare stadiu al creaţiunii, Dumnezeu a zis că ceea ce El făcuse era „bun” (Gen. 1, 10. 12. 17. 21. 25). El a declarat la terminarea creaţiunii Sale că toate erau „foarte bune” (Gen. 1, 31). În felul acesta, materia creată nu este în sine rea, ci bună.

Remediul împotriva pesimismului, singurătăţii şi a pierderii sensului vieţii. Raportul creaţiunii ne descoperă faptul că totul a fost creat cu un scop şi n-a venit la existenţă datorită şansei evoluţiei. Neamul omenesc a fost destinat unei relaţii veşnice cu Însuşi Creatorul. Cînd înţelegem că am fost creaţi cu un scop, viaţa devine atunci mai plină de însemnătate şi mai bogată, iar singurătatea dureroasă şi nemulţumirea pe care o exprimă atît de mulţi sînt înlocuite cu dragostea lui Dumnezeu.

Sfinţenia legii lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu există dinainte de căderea omului. În starea lor necăzută, fiinţele omeneşti erau supuse ei. Ea trebuia să avertizeze împotriva distrugerii proprii, să descopere limitele libertăţii (Gen. 2, 17) şi să ocrotească fericirea şi pacea supuşilor Împărăţiei lui Dumnezeu (Gen. 3, 22-24; vezi şi cap. 18 al acestei cărţi).

Sfinţenia vieţii. Creatorul vieţii continuă să fie implicat în formarea vieţii omeneşti, făcînd astfel ca viaţa să fie sacră. David lăuda pe Dumnezeu pentru implicarea Lui în naşterea sa: „Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pîntecele mamei mele; Te laud că sînt o făptură aşa de minunată… Trupul meu nu era ascuns de Tine cînd am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în mod ciudat, ca în adîncimile pămîntului. Cînd nu eram decît un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rînduite” (Ps. 139, 13-16). În Isaia, Domnul Se descoperă ca fiind Cel care „te-a întocmit din pîntecele mamei tale” (Is. 44, 24). Pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu, noi trebuie s-o respectăm; avem datoria morală s-o păstrăm.

ŢSUBTITSUS = Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu continuă

A terminat oare Dumnezeu creaţiunea Sa? Raportul creaţiunii se încheie cu declaraţia: „Astfel au fost sfîrşite cerurile şi pămîntul, şi toată oştirea lor” (Gen. 2, 1). Noul Testament afirmă că lucrările creaţiunii lui Dumnezeu au fost „isprăvite încă de la întemeierea lumii” (Evr. 4, 3). Înseamnă oare aceasta că energia creatoare a lui Dumnezeu nu mai acţionează? Nicidecum. Cuvîntul creator încă mai acţionează în diferite feluri.

1. Hristos şi cuvîntul Său creator. După patru mii de ani de la creaţiune, un sutaş roman a spus Domnului Hristos: „Zi numai un cuvînt, şi robul meu va fi tămăduit” (Mat. 8, 8). Exact aşa cum a făcut la creaţiune, Isus a vorbit şi robul a fost vindecat. În toată lucrarea Domnului Isus Hristos aici, pe pămînt, aceeaşi energie creatoare, care dăduse viaţă trupului fără suflare al lui Adam, a sculat din morţi şi a adus o nouă viaţă celor nenorociţi, care au cerut ajutorul Lui.

2. Cuvîntul creator astăzi.

Nici lumea aceasta şi nici Universul nu operează cu vreo putere proprie inerentă. Dumnezeu care le-a creat le păstrează şi le susţine. El „acoperă cerul cu nori, pregăteşte ploaia pentru pămînt şi face să răsară iarba pe munţi. El dă hrană vitelor şi puilor cerbului cînd strigă” (Ps. 147, 8-9; compară cu Iov 26, 7-14). El „ţine toate lucrurile prin Cuvîntul Său” şi „toate se ţin prin El” (Col. 1, 17; Evr. 1, 3).

Noi sîntem dependenţi de Dumnezeu pentru funcţionarea fiecărei celule din corpul nostru. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie de inimă, fiecare clipire a ochiului, toate vorbesc de grija unui Creator iubitor. „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17, 28).

Puterea creatoare a lui Dumnezeu este activă nu numai în creaţiune, ci şi în lucrarea de răscumpărare şi refacere. Dumnezeu recreează inimile (Is. 44, 21-28: Ps. 51, 10). „Noi sîntem lucrarea Lui”, spune Pavel, „am fost zidiţi (creaţi) în Hristos Isus pentru faptele bune…„ (Ef. 2, 10). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5, 17). Dumnezeu, care a adus la existenţă şi a lansat în spaţiu nenumăratele galaxii de la un capăt la altul al cosmosului, foloseşte aceeaşi putere pentru a recrea pe cel mai degradat păcătos, după chipul şi asemănarea Sa.

Această putere răscumpărătoare şi restauratoare nu este limitată numai la schimbarea vieţii omeneşti. Aceeaşi putere, care la origine a creat cerurile şi pămîntul, după judecata finală le va recrea, făcîndu-le o creaţiune nouă şi magnifică, un cer nou şi un pămînt nou (Is. 65, 17-19; Apoc. 21, 22).

Creaţiune şi mîntuire

Astfel, în Isus Hristos, creaţiunea şi mîntuirea se întîlnesc. El a creat un Univers maiestuos şi o lume desăvîrşită. Atît contrastele, cît şi paralelele dintre creaţiune şi mîntuire sînt importante.

Durata creaţiunii

La creaţiune, Hristos a poruncit şi ceea ce a poruncit s-a împlinit, a luat imediat fiinţă. În locul unor vaste perioade de metamorfozare, puternicul Său cuvînt a fost răspunzător pentru creaţiune. În şase zile El a creat totul. Şi cu toate acestea, de ce a durat şase zile? Nu putea El să vorbească doar o singură dată şi să aducă totul la existenţă într-o clipă?

Poate că El a găsit plăcere în aducerea la existenţă a planetei noastre în şase zile. Ori se poate ca această „extindere” a timpului să aibă mai mult de-a face cu valoarea pe care El a aşezat-o asupra fiecărui lucru creat. Sau poate că El a dorit să aducă la existenţă săptămîna de şapte zile ca un model pentru un ciclu de activitate şi odihnă pe care El îl avea în plan pentru om.

Dar Hristos nu a adus la existenţă mîntuirea numai prin cuvîntul Său. Procesul mîntuirii oamenilor se întinde peste milenii. El cuprinde vechiul şi noul legămînt, cei 33 de ani şi jumătate ai vieţii Domnului Hristos pe pămînt şi cei aproape 2000 de ani de continuă mijlocire cerească. Aici avem o vastă perioadă de timp - după cronologia biblică, aproximativ 6000 de ani de la creaţiune - şi oamenii încă nu s-au întors în grădina Eden.

Contrastul dintre timpul necesar pentru creaţiune şi acela pentru recreare demonstrează faptul că activitatea lui Dumnezeu este totdeauna în interesul cel mai bun al neamului omenesc. Scurtimea timpului creaţiunii reflectă dorinţa Sa vie de a aduce la existenţă persoane pe deplin dezvoltate, care să se poată bucura de creaţiunea Sa. Amînarea completării creaţiunii, făcînd-o dependentă de un proces de dezvoltare progresiv care să cuprindă lungi perioade de timp, ar fi fost contrară caracterului unui Dumnezeu iubitor. Cantitatea de timp pusă la dispoziţie pentru recreare descoperă dorinţa plină de iubire a lui Dumnezeu de a salva cît mai mulţi oameni cu putinţă (2 Petru 3, 9).

Lucrarea creatoare a lui Hristos. În Eden, Hristos a rostit cuvîntul creator. În Betleem, „Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14). Creatorul a devenit o parte a creaţiunii. Ce profundă condescendenţă! Deşi nimeni n-a fost martor la lucrarea Domnului Hristos de creare a lumii, mulţi au dat mărturie despre puterea ce a dat vedere orbilor (Ioan 9, 6-7), a făcut pe muţi să vorbească (Mat. 9, 32-33), a vindecat pe leproşi (Mat. 8, 2-3) şi a dat viaţă celui mort (Ioan 11, 14 - 45).

Hristos a venit ca al doilea Adam, noul început al neamului omenesc (Rom. 5). El a dat omului în Eden pomul vieţii; omul L-a răstignit pe lemnul crucii, la Golgota. În Paradis, omul făcut după chipul lui Dumnezeu a stat drept în toată maiestatea sa; la Golgota, Omul a atîrnat fără viaţă, asemenea unui criminal. Atît în vinerea creaţiunii, cît şi în vinerea crucificării, acel „s-a sfîrşit” a vorbit despre o lucrare creatoare dusă pînă la încheiere (Gen. 2, 2; Ioan 19, 30); pe una Hristos a îndeplinit-o în calitate de Creator, pe alta de Om; una cu o putere ce a acţionat imediat, pe cealaltă cu suferinţe omeneşti; una pentru un timp, alta pentru veşnicie; una supusă căderii, alta în biruinţă asupra lui Satana.

Creaţi după chipul lui Dumnezeu, am fost chemaţi pentru a da slavă lui Dumnezeu. Ca încoronare a creaţiunii Sale, Dumnezeu ne invită pe fiecare să intrăm în comuniune cu El, căutînd zilnic puterea regeneratoare a lui Hristos, astfel ca, spre slava lui Dumnezeu, să putem reflecta mai pe deplin chipul Său.

1. L. Berkhof, Systematic Theology (Teologia sistematică) a 4-a ed. rev. (Grand Rapids, MI: Wm. B.Eerdmans, 1941), pag. 182.

2. Chiar dacă am considera că fiecare zi a creaţiunii a fost o lungă perioadă de 1000 de ani, vom avea probleme. Cu o astfel de schemă, în seara „zilei” a şasea - prima sa „zi” de viaţă - Adam trebuie să fi fost mult mai bătrîn decît totalul lungimii vieţii sale pe care îl redă Biblia (Gen. 5,5). Vezi Jemison, Christian Beliefs (Puncte creştine de credinţă), pag. 116, 117.

3. Vezi cap. 4 al acestei cărţi.

4. „Creaţiunea”, Enciclopedia Biblică A.Z.Ş., pag. 357.

5. Idem: A.J.Ferch, „What Creation Means to Me” (Ce înseamnă creaţiunea pentru mine) Adventist Review, 9 oct. 1986, pag. 11-13.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA