CE CRED ADVENTISII DE ZIUA A SAPTEA ?

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El se descoperă caracterul lui Dumnezeu, se aduce la îndeplinire mîntuirea neamului omenesc şi lumea este judecată. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de asemenea, om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfînt şi născut din fecioara Maria. El a trăit şi a fost ispitit ca orice fiinţă omenească, dar a exemplificat în viaţa Lui, în mod desăvîrşit, neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel Făgăduit de Dumnezeu. De bună voie, El a suferit şi a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, şi a fost înviat din morţi, S-a înălţat la cer, ca să slujească în Sactuarul ceresc în favoarea noastră. El va veni iarăşi în slavă pentru a aduce eliberarea finală poporului Său şi restatornicirea tuturor lucrurilor.

Capitolul 4

Dumnezeu Fiul

Pustia s-a transformat într-un coşmar de vipere. Şerpii alunecau printre vasele de bucătărie şi se încolăceau în jurul ţăruşilor de la cort. Ei se strecurau printre jucăriile copiilor şi stăteau la pîndă pe saltelele de dormit. Dinţii lor se înfigeau adînc, injectînd otravă de moarte.

Pustia, care fusese cîndva refugiul lui Israel, a devenit cimitirul lui. Sute de oameni zăceau pe moarte. Înţelegînd situaţia lor nenorocită, părinţii terorizaţi au alergat către cortul lui Moise, cerînd ajutor. „Moise s-a rugat pentru popor”.

Răspunsul lui Dumnezeu? Modelează, un şarpe de aramă şi înalţă-l cît mai sus - şi toţi cei care vor privi la el vor trăi. „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă, trăia” (Num. 21, 9).

Şarpele a fost dintotdeauna simbolul lui Satana (Gen. 3; Apoc. 12), reprezentînd păcatul. Tabăra se aruncase în mîinile lui Satana. Remediul lui Dumnezeu? Nu de a privi la un miel adus jertfă pe altarul de la sanctuar, ci la un şarpe de bronz.

A fost un simbol straniu al lui Hristos. Tot aşa cum chipul şerpilor ce muşcau a fost înălţat pe o prăjină, Isus, făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8, 3), avea să fie înălţat pe crucea ruşinii (Ioan 3, 14-15). El a devenit păcat, luînd asupra Sa păcatele tuturor acelora care au trăit sau vor trăi pe pămînt. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5, 21). Privind la Hristos, omenirea neajutorată poate găsi viaţă.

Cum poate aduce întruparea mîntuire pentru neamul omenesc? Ce efect a avut ea asupra Fiului? Cum a putut Dumnezeu să devină o fiinţă omenească şi de ce a fost necesar?

H3 Întruparea: profeţie şi împlinire

Planul lui Dumnezeu de a salva pe aceia care s-au înstrăinat de sfatul Său atotînţelept (Ioan 3, 16; 1 Ioan 4,9) a demonstrat, în mod convingător, iubirea Sa. În acest plan, Fiul Său a fost „cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” ca jertfă pentru păcat, nădejdea neamului omenesc (1 Petru 1, 19-20). El avea să ne aducă înapoi la Dumnezeu şi să ofere eliberarea de păcat prin nimicirea lucrărilor celui rău (1 Petru 3, 18; Mat. 1, 21; 1 Ioan 3, 8).

Păcatul i-a desprins pe Adam şi Eva de Izvorul vieţii şi aceasta ar fi trebuit să aibă ca rezultat moartea lor imediată. Dar, în armonie cu planul făcut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1,20-21), în „consiliul păcii” (Zah. 6, 13), Dumnezeu Fiul S-a interpus între ei şi dreptatea divină, făcînd o punte peste abis, oprind acţiunea morţii. Deci, chiar înainte de cruce, harul Său a ţinut fiinţele omeneşti căzute în viaţă şi le-a asigurat mîntuirea. Dar, ca să ne poată reface pe deplin ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, El a trebuit să devină om.

De îndată ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu le-a dat o speranţă, făgăduind că va pune o vrăjmăşie supranaturală între şarpe şi femeie, între sămînţa lui şi sămînţa ei. În declaraţia tainică din Gen. 3,15, şarpele şi sămînţa acestuia reprezintă pe Satana şi urmaşii săi; femeia şi sămînţa ei simbolizează pe poporul lui Dumnezeu şi pe Mîntuitorul lumii. Această declaraţie a fost prima asigurare a faptului că lupta dintre bine şi rău se va sfîrşi cu victoria Fiului lui Dumnezeu.

Biruinţa va fi cîştigată totuşi cu un preţ dureros. „Acesta (Mîntuitorul) îţi va zdrobi capul (al lui Satana), şi tu (Satana) îi vei zdrobi călcîiul (al Mîntuitorului)” (Gen. 3, 15). Nimeni nu va ieşi nevătămat din acest conflict.

Din acel moment, neamul omenesc a privit spre Cel Făgăduit. Întreg Vechiul Testament este o desfăşurare a acestei căutări. Profeţiile prooroceau că, atunci cînd Cel Făgăduit avea să sosească, lumea avea să aibă dovezile care să confirme identitatea Sa.

H3 O ilustrare profetică a mîntuirii

După ce păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a instituit un sistem de sacrificii de animale, spre a ilustra misiunea Mîntuitorului care avea să vină (Gen. 4,4). Acest sistem simbolic vizualiza modul în care Dumnezeu Fiul avea să nimicească păcatul.

Datorită păcatului - călcarea legii lui Dumnezeu - neamul omenesc stătea în faţa morţii (Gen. 2, 17; 3, 19; 1 Ioan 3, 4; Rom. 6, 23). Legea lui Dumnezeu cerea viaţa păcătosului. Dar, în infinita Sa iubire, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16). Ce act de neînţeles al bunăvoinţei divine! Dumnezeu Fiul cel veşnic a plătit singur, în mod ispăşitor, pedeapsa pentru păcat, astfel încît El să poată să ne ofere iertarea şi împăcarea cu Dumnezeirea.

După ieşirea poporului Israel din Egipt, jertfele erau aduse într-un cort, ca parte a unui legămînt al relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Ridicat de Moise, în armonie cu modelul Sanctuarului din ceruri, sanctuarul şi serviciile lui au fost instituite spre a ilustra planul de mîntuire (Ex. 25, 8-9. 40; Evr. 8, 1-5).

Pentru obţinerea iertării, un păcătos pocăit aducea ca jertfă un animal care nu avea nici un cusur - o reprezentare a Mîntuitorului cel neprihănit. Păcătosul trebuia să-şi aşeze mîna pe capul animalului nevinovat şi să-şi mărturisească păcatele (Lev. 1, 3. 4). Acest act simboliza transferarea păcatului de la păcătosul vinovat la victima nevinovată, înfăţişînd astfel caracterul înlocuitor (ispăşitor) al jertfei aduse.

Deoarece „fără vărsare de sînge nu este iertare de păcate” (Evr. 9, 22), păcătosul trebuia să sacrifice animalul, scoţînd astfel în evidenţă natura mortală a păcatului. Această cale tristă de a exprima nădejdea era singura cale a păcătosului de a-şi exprima credinţa.

După lucrarea preotului (Lev. 4, 7), păcătosul primea iertarea păcatelor prin credinţa sa în moartea înlocuitoare a Răscumpărătorului ce avea să vină, pe care o simboliza animalul adus jertfă (Lev. 4, 26. 31. 35). Noul Testament recunoaşte pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Prin sîngele Său preţios, „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1, 19) a realizat pentru neamul omenesc răscumpărarea de pedeapsa de pe urmă a păcatului.

Proorocii despre un Mîntuitor. Dumnezeu a făgăduit că Mîntuitorul - Mesia, Cel Uns - va veni pe linia genealogică a lui Avraam. „În sămînţa ta vor fi binecuvîntate toate neamurile pămîntului” (Gen. 22, 18; 12, 3).

Isaia a profetizat că Mîntuitorul va veni ca un Prunc de parte bărbătească şi va avea atît natură divină, cît şi natură umană: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Is. 9, 6). Acest Răscumpărător Se va urca pe tronul lui David şi va stabili o împărăţie veşnică a păcii (Is. 9, 7). Betleemul avea să fie locul Lui de naştere (Mica 5, 2).

Naşterea acestei Persoane divino-umane avea să fie supranaturală. Citînd pe Isaia 7, 14, Noul Testament declară: „Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi” (Mat. 1, 23).

Lucrarea Mîntuitorului este exprimată în aceste cuvinte: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru: să mîngîi pe toţi cei întristaţi” (Is. 61, 1. 2; vezi şi Luca 4, 18. 19).

În mod surprinzător, Mesia avea să fie respins. El avea să fie înfăţişat ca un „Lăstar care iese dintr-un pămînt uscat”. „N-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă… Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa… Şi noi nu L-am băgat în seamă” (Is. 53, 2-4).

Un prieten apropiat Îl va trăda (Ps. 41, 9) pentru treizeci de piese de argint (Zah. 11, 12). În timpul judecării Sale, El avea să fie scuipat şi bătut (Is. 50, 6). Aceia care L-au crucificat aveau să tragă la sorţi pentru hainele pe care le purta (Ps. 22, 18). Nici unul din oasele Sale nu avea să fie zdrobit (Ps. 34, 20), dar coasta Sa avea să fie străpunsă (Zah. 12, 10). În suferinţele Sale, El nu se va opune, ci „ca o oaie mută, înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura” (Is. 53, 7).

Mîntuitorul nevinovat va suferi nespus de mult pentru păcătoşi. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor… El fusese şters de pe pămîntul celor vii şi lovit de moarte” (Is. 53, 4-8).

Identificarea Mîntuitorului. Numai Isus Hristos a împlinit aceste profeţii. Scriptura trasează genealogia Sa de la Avraam, numindu-L fiul lui Avraam (Mat. 1,1), iar Pavel afirmă că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale a fost împlinită în Hristos (Gal. 3, 16). Titlul mesianic de „Fiul lui David” a fost pe larg aplicat Lui (Mat. 21, 9). El a fost identificat ca fiind Mesia cel făgăduit, care va ocupa tronul lui David (Fapte 2, 29-30).

Naşterea lui Isus a fost în adevăr supranaturală. Fecioara Maria „s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfînt” (Mat. 1, 18-23). Un decret roman a adus-o la Betleem, locul de naştere profetizat (Luca 2, 4-7).

Unul dintre numele lui Isus a fost Emanuel sau „Dumnezeu cu noi”, care a reflectat natura Sa divino-umană şi a ilustrat identificarea lui Dumnezeu cu neamul omenesc (Mat. 1, 23). Numele Său obişnuit, Isus, scoate în evidenţă misiunea Sa de Mîntuitor: „Şi-i vei pune Numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1, 21).

Isus a identificat misiunea Sa cu aceea a lui Mesia, profetizată în Isaia 61, 1-2, spunînd: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4, 17-21).

Deşi El a făcut o profundă impresie asupra poporului Său, solia Sa a fost în general respinsă (Ioan 1, 11; Luca 23, 18). Cu puţine excepţii, El n-a fost recunoscut ca Mîntuitor al lumii. În loc de acceptare, El a fost ameninţat cu moartea (Ioan 5, 16; 7, 19; 11, 53).

Spre sfîrşitul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Domnului Hristos, Iuda Iscarioteanul, un ucenic al Său, L-a vîndut (Ioan 13, 18; 18, 2) pentru treizeci de arginţi (Mat. 26, 14-15). În loc să opună rezistenţă, El i-a mustrat pe ucenicii Săi, pentru că au încercat să-L apere (Ioan 18, 4-11).

Deşi nevinovat de vreo fărădelege, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce a fost arestat El a fost scuipat, bătut, judecat, condamnat la moarte şi crucificat (Mat. 26, 67; Ioan 19, 1-16; Luca 23, 14-15). Soldaţii au tras la sorţi pentru haina Lui (Ioan 19, 23-24). În timpul crucificării Sale, nici unul din oasele Lui nu a fost zdrobit (Ioan 19, 32. 33. 36) şi, după ce a murit, soldaţii I-au străpuns coasta cu o suliţă (Ioan 19, 34. 37).

Moartea lui Hristos a fost recunoscută de urmaşii Săi ca fiind unicul sacrificiu valabil în favoarea păcătoşilor. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5, 8). „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos - scria Pavel - „ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef. 5, 2).

Timpul slujirii şi morţii Sale. Biblia ne descoperă faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume „la împlinirea vremii”(Gal. 4, 4). Cînd Hristos a început lucrarea Sa, El a declarat: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1, 15). Aceste referiri la timp sînt indicii că lucrarea Mîntuitorului s-a desfăşurat în armonie cu o plănuire profetică foarte exactă.

Cu cinci veacuri mai înainte, prin Daniel, Dumnezeu a profetizat timpul exact al începutului lucrării lui Hristos, cum şi timpul morţii Sale.1

Spre încheierea celor şaptezeci de ani ai captivităţii lui Israel în Babilon, Dumnezeu i-a spus lui Daniel că a stabilit pentru poporul iudeu şi pentru Ierusalim o perioadă de probă de şaptezeci de săptămîni.

În acest timp, prin pocăinţă şi pregătindu-se pentru venirea lui Mesia, naţiunea iudaică avea să îndeplinească planul lui Dumnezeu cu ei.

Daniel a scris, de asemenea, despre „ispăşirea nelegiuirii” pînă la aducerea „neprihănirii veşnice”, ca marcînd această perioadă. Aceste acţiuni mesianice arătau că Mîntuitorul va veni în limitele acestei perioade (Dan. 9, 24).

Profeţia lui Daniel arată că venirea lui Mesia urmează să aibă loc după „şapte săptămîni” plus „şaizeci şi două de săptămîni” sau un total de şaizeci şi nouă de săptămîni de la „darea poruncii de rezidire a Ierusalimului” (Dan. 9,25). După şaizeci şi nouă de săptămîni, Mesia (Unsul) „va fi stîrpit şi nu va avea nimic” (Dan. 9, 26) - o referire la moartea Sa ispăşitoare. El avea să moară în mijlocul celei de a şaptezecea săptămîni, cînd va face „să înceteze jertfa şi darul de mîncare” (Dan. 9, 27).

Cheia înţelegerii timpului profetic se află în principiul biblic că o zi în timpul profetic este echivalentă cu un an solar literal (Num. 14, 34; Ezech. 4, 6).2 În armonie cu acest principiu an-zi, cele 70 de săptămîni (sau 490 de zile profetice) reprezintă 490 de ani literali.

Daniel declară că această perioadă avea să înceapă cu „darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” (Dan. 9,25). Acest decret, care dădea o deplină autonomie iudeilor, a fost emis în cel de-al şaptelea an al împăratului persan Artaxerxe şi a devenit activ în toamna anului 457 î.Hr. (Ezra 7, 8. 12-26; 9, 9). 3 În conformitate cu profeţia, după 483 de ani (69 de săptămîni profetice) de la decret, Mesia Cîrmuitorul avea să vină. Patru sute optzeci şi trei de ani, începînd din 457 î.Hr., ne duc pînă în toamna anului 27 d.Hr., cînd Domnul Isus a fost botezat şi a început activitatea Sa publică. 4 Acceptînd aceste date: 457 î.Hr. şi 27 d.Hr., Gleason Archer declară că aceasta a fost „cea mai remarcabilă exactitate în îndeplinirea unei astfel de profeţii străvechi. Numai Dumnezeu putea profetiza despre venirea Fiului Său cu o precizie atît de uimitoare; acest fapt depăşeşte orice explicaţie raţionalistă”.5

La botezul Său în Iordan, Isus a fost uns de către Duhul Sfînt şi a primit recunoaşterea lui Dumnezeu că este „Mesia” (în ebraică) sau „Hristos” (în greacă), ambele însemnînd „Cel Uns” (Luca 3, 21. 22; Fapte 10, 38; Ioan 1, 41). Cînd Isus a spus „s-a împlinit vremea” (Marcu 1, 15), El S-a referit la împlinirea acestui timp profetic.

În mijlocul celei de a şaptezecea săptămîni, în primăvara anului 31, exact la trei ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos, Mesia avea să pună capăt sistemului jertfelor, dîndu-Şi viaţa. În clipa morţii Sale, perdeaua dinăuntrul templului, în mod miraculos, „s-a rupt în două, de sus pînă jos” (Mat. 27, 51), indicînd abolirea de către cer a tuturor serviciilor de la templu.

Toate darurile şi sacrificiile au arătat înainte către jertfa atotcuprinzătoare a lui Mesia. Cînd Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost sacrificat pe Golgota ca preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre (1 Petru 1, 19), tipul a întîlnit antitipul şi ceea ce era umbra lucrurilor viitoare a devenit realitate. Serviciile de la sanctuarul pămîntesc nu mai erau necesare.

Exact la timpul profetizat, în timpul sărbătorii Paştelui, El a murit. În adevăr, spune Pavel, „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5, 7). Această uimitoare exactitate a timpului profetic ne dă una dintre cele mai puternice dovezi ale adevărului istoric fundamental că Isus Hristos este Mîntuitorul de mult profetizat al lumii.

Învierea Mîntuitorului. Biblia a profetizat nu numai moartea Mîntuitorului ci, de asemenea, şi învierea Sa. David a profetizat „că sufletul Lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea (Fapte 2, 31; Ps. 16, 10). Deşi Hristos a sculat şi pe alţii din morţi (Marcu 5, 35-42; Luca 7, 11-17; Ioan 11), propria Sa înviere a demonstrat puterea ce se află în spatele declaraţiei Lui că este Mîntuitorul lumii: „Eu sînt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25-26).

După învierea Sa, El a declarat: „Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1, 17-18).

H3 Cele două naturi ale lui Isus Hristos

Declarînd: „Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14), Ioan a prezentat un adevăr profund. Întruparea lui Dumnezeu Fiul este o taină. Scriptura numeşte manifestarea lui Dumnezeu în trup ca fiind „taina evlaviei” (1 Tim. 3, 16).

Creatorul lumilor, El în care era plinătatea Dumnezeirii, a devenit Pruncul neajutorat din ieslea Betleemului. Cu mult mai presus de oricare dintre îngeri, egal cu Dumnezeu Tatăl în demnitate şi slavă, S-a plecat totuşi pînă acolo, încît să poarte haina naturii omeneşti.

Cu greu poate cineva să priceapă însemnătatea acestei taine sfinte şi aceasta numai făcînd apel la Duhul Sfînt pentru iluminare. În încercarea de a înţelege întruparea, este bine să ne aducem aminte că „lucrurile ascunse sînt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sînt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie…„ (Deut. 29, 29).

Isus Hristos este Dumnezeu adevărat. Care este dovada că Isus Hristos este divin? Ce înţelegere a avut Isus despre Sine? Au recunoscut oamenii divinitatea Lui?

1. Atributele divinităţii Sale. Hristos posedă atribute divine. El este atotputernic. El a spus că Tatăl I-a dat „toată puterea… în cer şi pe pămînt” (Mat. 28, 18; Ioan 17,2).

El este atotcunoscător. În El, spunea Pavel, „sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2, 3).

Isus a afirmat omniprezenţa Sa, dînd asigurarea: „Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului” (Mat. 28, 20). „Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20).

Deşi divinitatea Sa avea capacitatea naturală a omniprezenţei, Isus Hristos cel întrupat a renunţat în mod voluntar la aceasta. El a ales să fie omniprezent prin lucrarea Duhului Sfînt (Ioan 14, 16-18).

Epistola către Evrei confirmă faptul că El nu Se schimbă, declarînd: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13, 8).

Existenţa Sa prin Sine Însuşi era evidentă atunci cînd El a spus că are „viaţa în Sine” (Ioan 5, 26) şi Ioan mărturisea că „în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Declaraţia lui Hristos: „Eu sînt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25) afirmă că în El viaţa este „originală, neîmprumutată şi nederivată”. 6

Sfinţenia este o parte a naturii Sale. Cînd îngerul a anunţat-o pe Maria (Buna Vestire), el i-a spus: „Duhul Sfînt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfîntul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1, 35). La vederea lui Isus, demonii strigau: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret?… Te ştiu cine eşti: 'Eşti Sfîntul lui Dumnezeu!'„ (Marcu 1, 24).

El este iubire. „Noi am cunoscut dragostea Lui”, scria Ioan, „prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi” (1 Ioan 3, 16).

El este veşnic. Isaia Îl numeşte „Părintele veşniciilor” (Is. 9, 6). Mica se referă la El ca la Unul „a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei” (Mica 5, 2). Pavel datează existenţa Sa „mai înainte de toate lucrurile” (Col. 1, 17) şi Ioan este de acord cu aceasta, spunînd: „El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1, 2-3). 7

2. Puterea şi prerogativele Sale divine. Lucrările lui Dumnezeu sînt atribuite lui Isus. El este identificat atît ca fiind Creator (Ioan 1, 3; Col. 1, 16), cît şi Susţinător, căci „toate se ţin prin El” (Col. 1, 17; Evr. 1, 3). Cu glasul Lui, El poate învia pe cei morţi (Ioan 5, 28-29) şi va judeca lumea la sfîrşitul timpului (Mat. 25, 31-32). El iartă păcatele (Mat. 9, 6; Marcu 2, 5-7).

3. Numele Sale divine. Numele Sale descoperă natura Sa divină. Emanuel înseamnă „Dumnezeu este cu noi” (Mat. 1, 23). Atît cei credincioşi, cît şi demonii I se adresează, numindu-L Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1,1; Mat. 8, 29; vezi şi Marcu 5, 7). Numele sacru al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, Iehova sau Iahve, este aplicat lui Isus. Matei foloseşte cuvintele din Isaia 40, 3, „pregătiţi calea Domnului”, spre a descrie lucrarea de pregătire pentru misiunea sau lucrarea lui Hristos (Mat. 3,3). Ioan identifică pe Isus cu Domnul oştirilor stînd pe tronul Său (Is. 6, 1. 3; Ioan 12, 41).

4. Divinitatea Sa recunoscută. Ioan descrie pe Isus ca fiind Cuvîntul divin care „S-a făcut trup” (Ioan 1,14). Toma recunoaşte pe Hristos Cel Înviat ca fiind „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28). Pavel se referă la El ca la Unul care este „mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci” (Rom. 9, 5), iar în Epistola către Evrei este numit Dumnezeu şi Domn al creaţiunii (Evr. 1, 8. 10).8

5. Mărturia Lui personală. Isus Hristos personal a declarat că este egal cu Dumnezeu. El Se identifică pe Sine ca fiind „EU SÎNT” (Ioan 8, 58), Dumnezeul Vechiului Testament. El numea pe Dumnezeu „Tatăl Meu”, în loc de „Tatăl nostru” (Ioan 20,17). Iar atunci cînd a declarat că „Eu şi Tatăl una sîntem” (Ioan 10, 30), El susţinea că era „de o substanţă” cu Tatăl, „avînd aceleaşi atribute„. 9

6. Egalitatea Sa cu Dumnezeu, confirmată. Egalitatea Sa cu Dumnezeu Tatăl este luată ca atare în formula botezului (Mat. 28, 19), a binecuvîntării apostolice (2 Cor. 13,14), în sfatul dat de Domnul Hristos înainte de despărţirea Sa de ucenici (Ioan 14, 16) şi în prezentarea de către Pavel a darurilor spirituale (1 Cor. 12,4-6). Scriptura Îl descrie pe Isus Hristos ca fiind „oglindirea slavei lui Dumnezeu” şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1, 3). Şi, atunci cînd I S-a cerut să descopere pe Dumnezeu Tatăl, Isus a răspuns: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

7. El este adorat ca Dumnezeu. Oamenii L-au adorat şi I S-au închinat (Mat. 28, 17; vezi şi Luca 14, 33). „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evr. 1, 6). Pavel scria că „în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi… şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip. 2, 10-11). Mai multe formule de binecuvîntare acordă lui Hristos „slava în vecii vecilor” (2 Tim. 4, 18; Evr. 13, 21; 2 Petru 3, 18).

8. Natura Sa divină, o necesitate. Domnul Hristos a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu. Oamenii au nevoie de o perfectă descoperire a caracterului lui Dumnezeu, astfel încît ei să poată dezvolta o relaţie personală cu El. Hristos satisface această nevoie, desfăşurînd slava lui Dumnezeu (Ioan 1, 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18; vezi şi 17,6). Isus mărturiseşte că „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

În totală dependenţă de Tatăl (Ioan 5, 30), Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. Cu putere divină, El S-a descoperit pe Sine ca Mîntuitorul cel milostiv şi iubitor, trimis de Tatăl ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele (Luca 6, 19; Ioan 2, 11; 5, 1-15. 36; 11, 41-45; 14, 11; 8, 3-11). Cu toate acestea, El niciodată nu a săvîrşit vreo minune pentru a Se cruţa pe Sine de necazurile şi suferinţele pe care oamenii le-ar îndura dacă ar fi în împrejurări asemănătoare.

Isus Hristos este „una în natură, în caracter şi în planuri cu Dumnezeu Tatăl”.10 El este Dumnezeu adevărat.

Isus Hristos este om adevărat. Sfînta Scriptură dă mărturie despre faptul că, pe lîngă natura Sa divină, Isus Hristos are şi o natură omenească. Acceptarea acestei doctrine este crucială. Oricine „mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu” şi oricine nu mărturiseşte acest lucru „nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4, 2-3). Naşterea în trup omenesc a lui Isus Hristos, dezvoltarea Sa ulterioară, caracteristicile şi mărturia Sa personală sînt tot atîtea dovezi despre natura Sa umană.

1. Naşterea Sa în trup omenesc. „Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14). Aici, cuvîntul „trup” înseamnă „natură umană”, o natură inferioară naturii Sale cereşti. Într-un limbaj simplu, Pavel spune că „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal. 4, 4; vezi şi Gen. 3, 15). Hristos a fost făcut „asemenea oamenilor” şi „ca un om” (Filip. 2, 7-8). Această manifestare a lui Dumnezeu în haina naturii omeneşti este „taina evlaviei” (1 Tim. 3, 16).

Genealogia lui Hristos se referă la El ca fiind „Fiul lui David” şi „Fiul lui Avraam” (Mat. 1,1). După natura Sa omenească, El „S-a născut din sămînţa lui David” (Rom. 1, 3; 9, 5) şi a fost „Fiul Mariei” (Marcu 6, 3). Deşi El a fost născut dintr-o femeie, aşa cum se naşte orice alt copil, în cazul Său există o mare deosebire, ceva unic. Maria era o fecioară şi acest Copil a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 20-23; Luca 1, 31-37). Prin mama Sa, El putea pretinde adevărata natură umană.

2. Dezvoltarea Sa umană. Isus a fost supus legilor dezvoltării omeneşti. El „creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2, 40. 52). La vîrsta de 12 ani, El a devenit conştient de misiunea Sa divină (Luca 2, 46-49). În tot timpul copilăriei Sale, El a fost supus părinţilor Săi (Luca 2, 51).

Drumul spre cruce a fost un drum de continuă creştere prin suferinţe, care au jucat un rol important în dezvoltarea Sa. El „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care Le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvîrşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mîntuiri veşnice” (Evr. 5, 8. 9; 2,10. 18). Şi, deşi El a trăit experienţa acestei dezvoltări, El n-a păcătuit.

3. El a fost numit „Om”. Ioan Botezătorul şi Petru se referă la El, ca fiind „un Om” (Ioan 1, 30; Fapte 2, 22). Pavel vorbeşte despre „darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, Isus Hristos” (Rom. 5, 15). El este „OMUL” prin care a venit „învierea morţilor” (1 Cor. 15, 21); „singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim. 2, 5). Adresîndu-Se vrăjmaşilor Săi, Isus Hristos Se referă la Sine, ca fiind Om: „Dar acum căutaţi să Mă omorîţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu” (Ioan 8, 40).

Expresia favorită a lui Isus, pentru a vorbi despre Sine, expresia pe care El a folosit-o de 77 de ori, a fost „Fiul omului” (Mat. 8, 20; 26, 2). Titlul de Fiu al lui Dumnezeu îndreaptă atenţia asupra poziţiilor Sale înăuntrul Dumnezeirii. Numele de Fiu al omului subliniază solidaritatea Sa cu neamul omenesc prin întruparea Sa.

4. Caracteristicile Sale omeneşti. Dumnezeu a făcut pe oameni „cu puţin mai prejos decît îngerii” (Ps. 8, 5). În mod asemănător, Scripturile prezintă pe Isus ca pe Unul care a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos decît îngerii (Evr. 2, 9). Natura Sa omenească a fost creată şi nu poseda puteri supraomeneşti.

Hristos trebuia să fie în adevăr Om; aceasta făcea parte din misiunea Sa. Cerîndu-I-se să aibă caracteristicile esenţiale ale naturii umane, El a fost „părtaş cărnii şi sîngelui” (Evr. 2, 14). În toate lucrurile, Hristos a fost făcut „asemenea” celorlalte fiinţe omeneşti (Evr. 2, 17). Natura Sa omenească poseda aceleaşi particularităţi mintale şi fizice ca şi restul omenirii: foamea, setea, oboseala şi frămîntarea (Mat. 4, 2; Ioan 19, 28; 4, 6; vezi şi Mat. 26, 21; 8, 24).

În lucrarea Sa pentru alţii, El a dat pe faţă împreună simţire, mînie îndreptăţită şi durere (Mat. 9, 36; Marcu 3, 5). Adesea, era tulburat şi îndurerat şi chiar a plîns (Mat. 26, 38; Ioan 12, 27; 11, 33. 35; Luca 19, 41). El S-a rugat cu strigăte şi cu lacrimi, o dată a mers pînă acolo că, prin porii Săi, transpiraţia era de sînge (Evr. 5, 7; Luca 22,44). Viaţa Sa de rugăciune exprima deplina Sa dependenţă de Dumnezeu (Mat. 26, 39 - 44; Marcu 1, 35; 6, 46; Luca 5, 16; 6, 12).

Isus a parcurs experienţa morţii (Ioan 19, 30. 34). El a înviat, nu ca un spirit, ci cu un corp (Luca 24, 36 - 43).

5. Pînă unde S-a identificat El cu natura umană. Biblia ne descoperă faptul că Hristos este al doilea Adam, El a trăit într-o fire asemănătoare cu a omului păcătos (Rom. 8, 3). Pînă unde S-a identificat El cu natura căzută a neamului omenesc? A devenit El identic cu neamul omenesc căzut? O înţelegere corectă a expresiei „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” sau a omului păcătos este de o importanţă crucială. Păreri incorecte au adus disensiuni şi lupte în decursul întregii istorii a bisericii creştine.

a. El a fost „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Şarpele înălţat în pustie, descris mai înainte, ne oferă o înţelegere a naturii umane a lui Isus Hristos. După cum chipul de aramă, făcut asemenea şerpilor veninoşi, a fost înălţat pentru vindecarea poporului, tot astfel Fiul lui Dumnezeu, făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, avea să fie Mîntuitorul lumii.

Mai înainte de întruparea Sa, Isus a avut chipul lui „Dumnezeu”; altfel spus, natura divină Îi aparţinea de la început (Ioan 1,1; Filip. 2, 6. 7). Luînd „chipul unui rob”, El a lăsat deoparte prerogativele Lui divine. El a devenit Robul Tatălui Său (Is. 42, 1), pentru a aduce la îndeplinire voinţa Tatălui (Ioan 6, 38; Mat. 26, 39. 42). El a îmbrăcat divinitatea Sa în haina naturii umane, a fost făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” sau în „natura căzută a neamului omenesc” (Rom. 8, 3).11 Acest lucru nu arată nicidecum că Isus Hristos este păcătos, că a luat parte la acte păcătoase sau că a nutrit gînduri păcătoase. Deşi făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, El a fost fără de păcat şi lipsa păcatului din viaţa Sa este în afara oricărei îndoieli.

b. El a fost al doilea Adam. Biblia face o paralelă între Adam şi Hristos, numindu-L pe Adam „omul dintîi” şi pe Isus Hristos „ultimul Adam” sau „omul al doilea” (1 Cor. 15, 45. 47). Dar Adam avea un avantaj faţă de Hristos. La căderea sa, el trăia în Paradis. El avea o natură umană desăvîrşită, posedînd o deplină vigoare a trupului şi a minţii.

Dar nu aşa au stat lucrurile cu Isus. Cînd El a luat asupra Sa natura umană, aceasta era deja stricată de 4000 de ani de păcat, pe o planetă blestemată din cauza păcatului. Astfel, pentru ca El să poată mîntui pe cei ce se află în adîncimile decăderii, Hristos a luat asupra Lui natura umană care, comparată cu natura necăzută a lui Adam, scăzuse în putere fizică şi mintală - deşi El a făcut acest lucru fără să păcătuiască. 12

Cînd Isus Hristos a luat asupra Sa natura umană ce purta urmările păcatului, El a fost supus neputinţelor şi slăbiciunilor prin care trec toţi oamenii. Natura Sa umană era „cuprinsă de slăbiciune” sau „neputinţe” (Evr. 5, 2; Mat. 8, 17; Is. 53, 4). El era conştient de slăbiciunile corpului Său. De aceea, „în zilele vieţii Sale pămînteşti a înălţat rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” (Evr. 5, 7), identificîndu-Se astfel cu nevoile şi slăbiciunile atît de obişnuite neamului omenesc.

Astfel, „natura umană a lui Hristos nu a fost natura lui Adam, adică natura lui Adam înainte de cădere; nici natura omenească decăzută, adică, în toate privinţele, natura lui Adam după cădere. Nu era natura adamică, pentru că Isus avea slăbiciunile inocente ale celor căzuţi. Nu era nici natura decăzută, pentru că El n-a coborît niciodată în necurăţia morală. De aceea, ea a fost în modul cel mai real natura noastră umană, dar fără de păcat”. 13

c. Experienţa Sa în ispită. În ce măsură şi cum L-au afectat ispitele pe Hristos? A fost uşor sau dificil pentru El ca să le reziste? Felul în care El a înfruntat ispitele demonstrează faptul că El a fost în adevăr om.

(1.) „Ispitit în toate lucrurile ca şi noi”. Faptul că Isus Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evr. 4, 15) ne arată că El a fost părtaş naturii noastre omeneşti. Ispita şi posibilitatea păcătuirii erau lucruri reale pentru Hristos. Dacă El n-ar fi putut păcătui, atunci El n-ar fi fost om şi n-ar fi putut fi nici exemplul nostru. Hristos a luat asupra Sa natura noastră omenească cu toate slăbiciunile ei, inclusiv posibilitatea de a ceda ispitei.

Cum a putut El oare să fie ispitit „în toate lucrurile”, aşa cum sîntem noi ispitiţi?

Este clar că „în toate lucrurile” sau „în orice fel” nu înseamnă că El a întîmpinat aceleaşi ispite cu care noi ne confruntăm astăzi. El n-a fost niciodată ispitit - de exemplu - să urmărească programe TV cu conţinut trivial sau să calce regulile de circulaţie, conducînd cu o viteză mai mare decît cea permisă.

Problema de bază prezentă în toate ispitele este aceea dacă supunem lui Dumnezeu voinţa noastră. În confruntarea Lui cu ispitele, Isus a păstrat întotdeauna legătura cu Dumnezeu. Printr-o continuă dependenţă de puterea divină, El a rezistat cu succes celor mai teribile ispite, deşi era om.

Biruinţa Domnului Hristos asupra ispitei Îi dă capacitatea să simtă cu noi în slăbiciunea omenească. Biruinţa noastră asupra ispitei se obţine prin menţinerea dependenţei noastre de El. „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Cor. 10, 13).

Trebuie să recunoaştem că, în final, „este o taină, ce este lăsată neexplicată muritorilor, faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi să fie fără de păcat”. 14

(2.) „El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit”. Domnul Hristos a suferit în timp ce era supus ispitei (Evr. 2, 18). El a fost făcut desăvîrşit prin suferinţe (Evr. 2, 10). Pentru că El, în mod personal, a înfruntat puterea ispitei, putem fi siguri că El înţelege cum să ajute pe oricine este ispitit. El a fost una cu neamul omenesc, suferind ispitele la care este supusă natura umană.

Cum a suferit Domnul Hristos ispita? Deşi El era „într-o fire asemănătoare cu a păcatului, facultăţile Sale spirituale erau libere de orice întinăciune a păcatului. Natura Sa sfîntă era foarte sensibilă. Orice contact cu ceea ce era rău Îl durea. De aceea, pentru că El a suferit într-un raport direct proporţional cu perfecţiunea sfinţeniei Sale, ispita a adus mai multă suferinţă lui Isus Hristos decît oricui. 15

Cît de mult a suferit Isus Hristos? Experienţa Sa din pustie, Ghetsemani şi Golgota descoperă faptul că El a rezistat ispitei pînă la sînge (Evr. 12, 4).

Isus Hristos nu numai că a suferit mult mai mult, şi aceasta în raport cu sfinţenia Sa, dar El a întîmpinat ispite mult mai puternice decît avem de întîmpinat noi, oamenii. B.F.Wescott notează: „Ceea ce face (pe Hristos) să aibă milă şi înţelegere faţă de păcătoşi în încercările lor nu este experienţa păcatului, ci cunoaşterea puterii ispitirii, pe care numai cel fără de păcat o poate resimţi în toată intensitatea ei. Cel care cade se supune ispitei mai înainte de a se folosi de ultimele ei presiuni.” 16 F.F.Bruce este de acord cu aceasta, spunînd: „Cu toate acestea, El a suportat triumfător orice formă a încercării pe care un om o poate îndura şi aceasta fără nici un fel de scădere a credinţei Sale în Dumnezeu sau vreo slăbire a ascultării Sale de El. O astfel de rezistenţă în faţa încercărilor cuprinde mai mult, nicidecum mai puţin decît suferinţa umană obişnuită”. 17

Domnul Hristos a făcut, de asemenea, faţă unei ispite puternice, care n-a fost cunoscută niciodată de om - ispita de a folosi puterea Sa divină în folosul Său. E.G.White declară: „El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Pentru El era dificil să Se păstreze la nivelul naturii umane, cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor căzute şi să devină părtaşi ai naturii divine„.18

d. Putea păcătui Isus? Creştinii diferă în răspunsul pe care îl dau la întrebarea dacă Hristos Isus putea păcătui sau nu. Noi sîntem de acord cu Filip Schaff, care spunea că: „Dacă El (Hristos) ar fi fost înzestrat de la început cu imposibilitatea absolută de a păcătui, atunci El n-ar fi fost un om adevărat şi nici un model vrednic de urmat; sfinţenia Sa, în loc de a fi actul propriei Sale realizări şi un merit autentic, ar fi fost un dar întîmplător sau exterior, iar ispitirea Sa un spectacol ireal”.19 Karl Ullmann adaugă: „Istoria ispitirii, chiar dacă ar fi explicată, n-ar mai avea nici o importanţă, iar declaraţia din Epistola către Evrei, că 'El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi', ar fi fără de însemnătate”. 20

6. Natura fără păcat a lui Isus Hristos. Este de la sine înţeles că natura divină a lui Isus era fără păcat. Dar ce putem spune despre natura Sa umană?

Biblia înfăţişează natura umană a lui Isus Hristos ca fiind fără păcat. Naşterea Sa a fost supranaturală. El a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 20). Ca prunc nou-născut, a fost descris ca „Sfîntul care se va naşte din tine” (Luca 1, 35). El a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută, purtînd urmările păcatului, dar nu păcătoşenia ei. El a fost una cu neamul omenesc, cu excepţia păcatului.

Isus a fost „ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar fără păcat”, fiind „sfînt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 4, 15; 7, 26). Pavel a scris că El „n-a cunoscut păcat” (2 Cor. 5, 21). Petru dă mărturie despre faptul că „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2, 22), comparîndu-L cu un miel „fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1, 19; Evr. 9, 24). „În El”, spune Ioan, „nu este păcat… El Însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3, 5-7).

Isus a luat asupra Sa natura noastră, cu toate scăderile şi predispoziţiile ei, dar El a fost liber de corupţie sau de stricăciune ereditară şi liber de păcatul făptuit. El a somat pe împotrivitorii Săi, spunînd: „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8, 46). Cînd a stat în faţa celei mai grele încercări, El a declarat: „Vine stăpînitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14, 30). Isus n-a avut nici un fel de înclinaţii spre păcat şi nici o pasiune păcătoasă. Nici una din avalanşele ispitelor n-a putut înfrînge credincioşia Sa faţă de Dumnezeu.

Isus niciodată n-a făcut nici o mărturisire a vreunui păcat făptuit şi nici n-a adus vreo jertfă pentru păcat. El nu S-a rugat: „Tată, iartă-Mă”, ci „Tată, iartă-i” (Luca 23, 34). Totdeauna căutînd să facă voia Tatălui Său şi nu voia Sa, Isus a menţinut în continuu dependenţa Sa de Tatăl (Ioan 5, 30).

Spre deosebire de natura omenească decăzută, „natura spirituală” a lui Isus este curată şi sfîntă, „liberă de orice mînjitură a păcatului”. 21 Ar fi o greşeală să gîndim că El este „în totul om”, cum sîntem noi. El este al doilea Adam, unicul Fiu al lui Dumnezeu. Şi nici nu trebuie să gîndim despre El „ca un om cu înclinaţii spre păcat”. În timp ce natura Sa omenească a fost ispitită în toate lucrurile în care natura omenească este ispitită, El niciodată n-a căzut. El niciodată n-a păcătuit. Niciodată n-a fost în El vreo înclinaţie spre păcat. 22

În adevăr, Isus este exemplul uman cel mai înalt şi cel mai sfînt. El este fără păcat şi, în tot ceea ce El a săvîrşit a demonstrat desăvîrşirea. În adevăr, El a fost exemplul perfect de om lipsit de păcat.

7. Necesitatea luării de către Hristos a naturii umane. Sfînta Scriptură ne dă diferite motive pentru care Hristos a trebuit să ia asupra Sa natura umană.

a) Ca să fie Mare Preot al neamului omenesc. Fiind Mesia, Isus trebuia să ocupe poziţia de Mare Preot sau Mijlocitor între Dumnezeu şi om (Zah. 6, 13; Evr. 4, 14-16). Această funcţie cerea natură umană. Isus Hristos a îndeplinit cerinţele: 1) El putea fi „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi El era cuprins de slăbiciune” (Evr. 5, 2); 2) El este „milos şi vrednic de încredere”, pentru că în toate lucrurile El „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Evr. 2, 17); 3) El „poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi”, pentru că „El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit” (Evr. 2, 18); 4) El simte cu cei slabi, pentru că „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4, 15).

b) Pentru a salva şi cea mai decăzută persoană. Pentru a întîlni pe oameni acolo unde se află ei şi pentru a salva pe cei fără speranţă, El a coborît pînă la nivelul unui slujitor, al unui rob (Filip. 2, 7).

c) Ca să-Şi dea viaţa pentru păcatele lumii. Natura divină a lui Isus Hristos nu putea să moară. Pentru a muri, Hristos trebuia să aibă o natură umană. El a devenit deci om şi a plătit pentru noi plata păcatului, care este moartea (Rom. 6, 23; 1 Cor. 15, 3). Ca fiinţă omenească, El a gustat moartea pentru fiecare (Evr. 2, 9).

d) Ca să fie Exemplul nostru. Pentru a constitui un exemplu, arătînd cum ar trebui să trăiască oamenii, Hristos, ca fiinţă omenească, trebuia să trăiască o viaţă fără de păcat. Ca al doilea Adam, El a spulberat mitul că omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu şi că nu poate cîştiga biruinţa asupra păcatului. El a demonstrat că este posibil pentru om să fie credincios, să se supună voinţei lui Dumnezeu. Acolo unde primul Adam a căzut, al doilea Adam a cîştigat biruinţa asupra păcatului şi asupra lui Satana şi a devenit atît Mîntuitorul, cît şi Exemplul nostru desăvîrşit. În tăria Sa, biruinţa Lui poate fi şi a noastră (Ioan 16, 33).

Privind la El, oamenii sînt schimbaţi „în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Cor. 3, 18). „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus... Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (Evr. 12, 2-3). În adevăr, Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21; vezi şi Ioan 13, 15).

H3 Unirea celor două naturi

Persoana lui Isus Hristos are două naturi: divină şi umană. El este Dumnezeu - om. Dar să reţinem că întruparea cerea ca Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu să ia asupra Sa natura umană şi nicidecum ca omul Isus să obţină divinitatea. Mişcarea este de la Dumnezeu la om şi nu de la om la Dumnezeu.

În Isus, aceste două naturi s-au contopit într-o singură persoană. Să urmărim următoarele dovezi biblice:

Hristos, o unire a două naturi. Pluralitatea evocată de Treimea divină nu se repetă în cazul lui Hristos. Biblia Îl descrie pe Isus ca fiind o persoană şi nicidecum două. Diferite texte se referă la natura divină şi umană şi totuşi vorbesc numai despre o persoană. Pavel a descris persoana lui Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu (natura divină) care a fost născut dintr-o femeie (natura umană - Gal. 4,4). În acest fel, Isus „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (natura divină), ci „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor” (natura umană - Filip. 2, 6-7).

Dubla natură a lui Hristos nu este compusă dintr-o putere sau o influenţă divină abstractă, ce este legată de natura Sa omenească. Ioan spune: „Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1, 14). Pavel scria că Dumnezeu a trimis pe „Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8, 3); Dumnezeu „a venit în trup” (1 Tim. 3, 16; 1 Ioan 4, 2).

Împletirea celor două naturi. Adesea, Biblia Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu în termenii naturii Sale umane. Dumnezeu a răscumpărat biserica Sa cu propriul Său sînge (Fapte 20, 28; Col. 1, 13-14). În alte situaţii, ea caracterizează pe Fiul omului în termenii naturii Sale divine (Ioan 3, 13; 6, 62; Rom. 9, 5).

Cînd Hristos a venit în lume, I-a fost pregătit „un trup” (Evr. 10, 5). Cînd a luat asupra Sa natura umană, divinitatea Sa a fost îmbrăcată în haina naturii omeneşti. Acest lucru nu s-a realizat schimbînd natura umană în cea divină sau divinitatea în natura umană. El n-a ieşit din Sine mergînd spre o altă natură, ci El a luat asupra Sa natura umană. În acest fel, natura divină şi cea umană au fost împletite.

Cînd S-a întrupat, Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu şi divinitatea Sa n-a fost redusă la nivelul naturii umane. Fiecare natură şi-a păstrat locul. „În El”, spune Pavel, „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). La crucificare, natura Sa umană a fost aceea care a murit, şi nu divinitatea Sa, căci acest lucru ar fi fost imposibil.

H3 Necesitatea unirii celor două naturi.

O înţelegere a inter-relaţiilor dintre cele două naturi ale lui Hristos ne dă o viziune edificatoare asupra misiunii lui Hristos şi a propriei noastre mîntuiri.

1. Pentru a împăca pe oameni cu Dumnezeu. Numai un Mîntuitor divin-uman putea să aducă mîntuirea. La întrupare, Hristos, pentru a putea împărtăşi cu credincioşii Săi natura Sa divină, a luat asupra Sa natura umană. Prin meritele sîngelui unui Dumnezeu-om, cei credincioşi pot fi părtaşi de natura divină (2 Petru 1, 4).

Scara din visul lui Iacov Îl simbolizează pe Hristos, venind la noi acolo unde ne aflăm. El a luat asupra Sa natura umană şi a biruit, pentru ca noi - făcîndu-ne părtaşi de natura Sa - să putem deveni biruitori. Braţele Sale divine se prind de tronul lui Dumnezeu, în timp ce în natura Sa umană îmbrăţişează neamul omenesc, legîndu-ne de Dumnezeu, unind astfel pămîntul cu cerul.

Combinarea naturii divine cu cea umană face eficientă jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. Viaţa fără păcat a unei fiinţe umane sau chiar a unui înger nu putea face ispăşire pentru păcatele neamului omenesc. Numai Creatorul divin-uman putea răscumpăra omenirea.

2. Spre a acoperi divinitatea cu natura umană. Domnul Hristos Şi-a acoperit divinitatea Sa cu haina naturii umane, lăsînd la o parte slava Sa cerească şi maiestatea Sa, astfel încît păcătoşii să fie în stare să rămînă în viaţă în prezenţa Sa, fără să fie nimiciţi. Deşi era încă Dumnezeu, El nu Se înfăţişa ca Dumnezeu (Filip. 2, 6-8).

3. Pentru a trăi biruitor. Numai natura umană a Domnului Hristos n-ar fi putut suporta niciodată puternicele înşelăciuni ale lui Satana. El a fost în stare să biruiască păcatul, pentru că în El locuia „trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Sprijinindu-Se în totul pe Tatăl (Ioan 5, 19. 30; 8, 28), „puterea Sa divină, combinată cu natura Sa umană, a cîştigat în favoarea omului o biruinţă veşnică”. 23

Experienţa Domnului Hristos, de trăire a unei vieţi de biruinţă, nu este privilegiul Său exclusiv. El n-a exercitat nici o putere pe care omul să n-o poată exercita. Şi noi, de asemenea, putem fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19). Prin puterea divină a Domnului Hristos, noi putem avea acces la „tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1, 3).

Cheia acestei experienţe este credinţa în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, prin care noi putem fi „părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1, 3- 4). El ne oferă aceeaşi putere prin care El a biruit, astfel încît toţi să poată asculta cu credincioşie şi să aibă o viaţă de biruinţă.

Făgăduinţa mîngîietoare a Domnului Hristos este o făgăduinţă de biruinţă. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3, 21).

H3 Funcţiile Domnului Hristos

Slujba de profet, de preot şi de împărat erau chemări speciale, cerînd - în general - un serviciu de consacrare în slujba respectivă, prin ungere (1 Împ. 19, 16; Ex. 30, 30; 2 Sam. 5, 3). Mesia care avea să vină, Cel Uns - arătau profeţii - avea să împlinească toate aceste trei slujbe. Domnul Hristos Şi-a adus la îndeplinire lucrarea Sa de Mijlocitor între Dumnezeu şi noi prin funcţiile pe care le avea, de profet, preot şi împărat. Domnul Hristos Profetul a vestit voinţa lui Dumnezeu faţă de noi; Hristos Preotul ne-a reprezentat înaintea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu faţă de noi, iar Hristos Împăratul exercită autoritatea plină de har a lui Dumnezeu peste poporul Său.

Domnul Hristos Profetul. Dumnezeu a descoperit lui Moise lucrarea profetică a Domnului Hristos: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu” (Deut. 18, 18). Contemporanii Domnului Hristos au recunoscut împlinirea acestei proorocii (Ioan 6, 14; 7, 40; Fapte 3, 22. 23).

Isus S-a prezentat fiind „profet” (Luca 13, 33). El a proclamat cu autoritate profetică (Mat. 7, 29) principiile Împărăţiei lui Dumnezeu (Mat. 5-7; 22, 36-40) şi a descoperit viitorul (Mat. 24, 1-51; Luca 19, 41- 44).

Mai înainte de întruparea Sa, Domnul Hristos i-a umplut pe scriitorii Bibliei cu Duhul Său şi le-a dat profeţii despre suferinţele Sale şi despre slava ce avea să urmeze (1 Petru 1, 11). După înălţarea Sa, El a continuat să Se descopere oamenilor. Scripturile ne spun că El a dat „mărturia” („duhul proorociei”) rămăşiţei Sale credincioase (Apoc. 12, 17; 19, 10; vezi şi cap. 17 al acestei cărţi).

Domnul Hristos Preotul. Un jurămînt divin stabileşte în mod categoric preoţia lui Mesia: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău; 'Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec'„ (Ps. 110, 4). Hristos n-a fost un descendent al lui Aaron. Asemenea lui Melhisedec, dreptul Său la preoţie venea prin numire divină (Evr. 5, 6. 10; vezi şi cap. 7). Preoţia Sa mijlocitoare are două faze: o fază pămîntească şi o fază cerească.

1. Preoţia pămîntească a lui Hristos. Rolul preotului la altarul arderii de tot simboliza lucrarea pămîntească a Domnului Hristos. Isus Hristos era în mod desăvîrşit calificat pentru slujba de preot. El era în adevăr om şi El a fost „chemat de Dumnezeu” şi a acţionat în „lucruri aparţinînd lui Dumnezeu”, avînd sarcina specială de a aduce „daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5, 1. 4. 10).

Lucrarea preotului era aceea de a împăca pe închinători cu Dumnezeu prin sistemul jertfelor, care reprezenta măsurile luate în vederea ispăşirii pentru păcat (Lev. 1, 4; 4, 29. 31. 35; 5, 10; 16, 6; 17, 11). În felul acesta, jertfa continuă de pe altarul arderii de tot simboliza posibilitatea continuei ispăşiri.

Aceste sacrificii nu erau suficiente. Ele nu-i puteau face perfecţi pe cei ce le aduceau, nu le luau păcatele şi nici nu le produceau o conştiinţă curată (Evr. 10, 1-4; 9, 9). Ele erau o simplă umbră a unor lucruri bune ce aveau să vină (Evr. 10, 1; vezi şi 9,9. 23. 24). Vechiul Testament spune că Mesia Însuşi va lua locul acestor animale de jertfă (Ps. 40, 6-8; Evr. 10, 5-9). Aceste sacrificii arătau deci spre suferinţele şi moartea ispăşitoare a Domnului Hristos, Mîntuitorul. El, Mielul lui Dumnezeu, S-a făcut păcat pentru noi. S-a făcut blestem pentru noi; sîngele Său ne curăţeşte de orice păcat (2 Cor. 5, 21; Gal. 3, 13; 1 Ioan 1, 7; 1 Cor. 15, 3).

Astfel, în timpul lucrării Sale pămînteşti, Isus Hristos a fost atît preot, cît şi jertfă. Moartea Sa pe cruce a fost o parte a lucrării Sale preoţeşti. După sacrificiul Său la Golgota, mijlocirea Sa preoţească a avut ca sediu Sanctuarul ceresc.

2. Preoţia cerească a lui Hristos. Lucrarea preoţiei lui Isus a început pe pămînt şi El o desăvîrşeşte în ceruri. Umilinţa Sa de pe pămînt, ca rob al lui Dumnezeu, care a îndurat suferinţa, Îl califică să fie Marele nostru Preot în ceruri (Evr. 2, 17-18; 4, 15; 5, 2). Profeţia descoperă faptul că Mesia avea să fie preot pe tronul lui Dumnezeu (Zah. 6, 13). După învierea Sa, Hristos Cel umilit a fost înălţat. Acum, Marele nostru Preot stă „la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri”, slujind în Sanctuarul ceresc (Evr. 8, 1-2; 1, 3; 9, 24).

Domnul Hristos Şi-a început lucrarea Sa de mijlocire imediat după înălţarea Sa. Norul de tămîie ce se ridica în locul sfînt din Templu simbolizează meritele Domnului Hristos, rugăciunile şi neprihănirea Lui, care fac ca rugăciunile şi închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu. Tămîia putea fi oferită numai pe jarul luat de pe altarul arderii de tot, ceea ce dă pe faţă o intimă legătură între mijlocire şi jertfa ispăşitoare de pe altar. În acest fel, lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos este bazată pe meritele completei Sale jertfe ispăşitoare.

Mijlocirea Domnului Hristos aduce încurajare pentru poporul Său: El este în stare „să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7, 25). Pentru că Domnul Hristos mijloceşte pentru poporul Său, toate acuzaţiile lui Satana şi-au pierdut temeiul lor legal (1 Ioan 2, 1; Zah. 3, 1). Apostolul Pavel întreabă în mod retoric: „Cine-i va osîndi?” Apoi, el oferă asigurarea că Hristos personal se află la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi (Rom. 8, 34). Afirmînd rolul Său de Mijlocitor, Domnul Hristos spune: „Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere dela Tatăl, în Numele Meu, vă va da” (Ioan 16, 23).

Hristos Împăratul. Dumnezeu „Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri şi domnia Lui stăpîneşte peste tot” (Ps. 103, 19). Se înţelege de la sine că Fiul lui Dumnezeu, ca una din Persoanele Dumnezeirii, este părtaş la această guvernare divină peste tot Universul.

Domnul Hristos, ca Dumnezeu-om, va exercita conducerea Sa peste aceia care L-au acceptat ca Domn şi Mîntuitor. „Scaunul Tău de domnie, Dumne- zeule”, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate” (Ps. 45, 6; Evr. 1, 8-9).

Împărăţia Domnului Hristos nu a fost întemeiată fără luptă, căci „împăraţii pămîntului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” - Mesia (Ps. 2,1). Dar planurile lor cad. Dumnezeu va aşeza pe Mesia pe tronul Său, prin hotărîrea Sa: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfînt” (Ps. 2, 6). El a declarat: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Evr. 1, 5). Numele Împăratului care va ocupa tronul lui David este „Domnul Neprihănirea Noastră” (Ier. 23, 5-6). Autoritatea Sa este unică, pentru că El slujeşte pe tronul ceresc atît ca preot, cît şi ca împărat (Zah. 6, 13).

Îngerul Gabriel i-a amintit Mariei că Isus avea să fie Împăratul mesianic, spunînd : „Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfîrşit” (Luca 1, 33). Calitatea Sa de împărat este înfăţişată prin două tronuri, simbolizînd cele două împărăţii ale Sale: „scaunul harului” (Evr. 4, 16), reprezentînd Împărăţia harului, şi „scaunul de domnie al slavei Sale” (Mat. 25, 31), simbolizînd Împărăţia slavei.

(1.) Împărăţia harului. Imediat după ce primii oameni au păcătuit, a fost instituită Împărăţia harului. Ea exista prin făgăduinţa lui Dumnezeu. Prin credinţă, oamenii puteau deveni cetăţeni ai acestei împărăţii. Dar ea nu a fost pe deplin stabilită pînă la moartea Domnului Hristos. Cînd El a strigat pe cruce „S-a sfîrşit”, cerinţele pentru planul de mîntuire au fost îndeplinite şi noul legămînt a fost ratificat (Evr. 9, 15-18).

Declaraţia lui Isus Hristos: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1,15) a fost o referire directă la Împărăţia harului ce avea să fie curînd stabilită, în virtutea morţii Sale. Întemeiată pe lucrarea răscumpărării şi nu pe cea a creaţiunii, această împărăţie primeşte pe cetăţenii ei prin naştere din nou. Isus a decis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5, vezi şi 3, 3). El compara creşterea ei cu dezvoltarea fenomenală a seminţei de muştar şi cu efectul aluatului pus în făină (Marcu 4, 22-31; Mat. 13, 33).

Împărăţia harului nu se vede ca o manifestare exterioară, ci prin efectul ei asupra inimii credincioşilor. Această împărăţie, învăţa Isus Hristos, „nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: 'Uite-o aici, sau uite-o acolo'. Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,20-21). Ea nu este o împărăţie a acestei lumi, ci, spunea El, este o împărăţie a adevărului. „Eu sînt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18, 37). Pavel spunea că aceasta este Împărăţia lui Hristos, o împărăţie a „neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfînt”, în care au fost strămutaţi cei credincioşi (Rom. 14, 17; Col. 1, 13).

Stabilirea acestei împărăţii a fost o experienţă extraordinară, confirmînd faptul că nu există coroană fără cruce. La încheierea lucrării Sale publice, Isus, Mesia, Dumnezeul-om, a venit la Ierusalim ca moştenitor legal al tronului lui David. Aşezat pe un măgăruş, după obiceiul iudaic, pentru o intrare regească (Zah. 9, 9), El a acceptat omagiul spontan, entuziast al masei de oameni. În timpul intrării Sale triumfale în cetatea împărătească, „o foarte mare mulţime” şi-a întins hainele pentru a forma un covor regesc, rupînd ramuri de palmier şi strigînd: „Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel care vine în Numele Domnului!” (Mat. 21,8-9), împlinind astfel profeţia lui Zaharia. Hristos Se înfăţişează acum pe Sine ca Împăratul mesianic.

Din nefericire, revendicarea de către El a tronului nu a rămas fără opoziţie. Ura satanică împotriva „Celui fără de păcat” a ajuns la apogeu. Într-un interval de douăsprezece ore, apărătorii credinţei, Sinedriul, L-au arestat în secret, L-au judecat şi L-au condamnat la moarte.

În timpul judecării Sale, Isus Hristos a declarat în mod public că El era Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al poporului Său (Luca 23, 3; Ioan 18, 33-37). Ca răspuns la declaraţiile Lui, El a fost batjocorit, îmbrăcat într-o haină regească şi încoronat, dar nu cu o coroană de aur, ci cu una de spini (Ioan 19, 2). Primirea Lui ca Împărat a fost o parodie. Lăudîndu-L, ostaşii îşi băteau joc de El, spunînd: „Plecăciune, Împăratul iudeilor” (Ioan 19, 3). Şi cînd Pilat, guvernatorul roman, L-a înfăţişat naţiunii spunînd: „Iată Împăratul vostru!”, propriii Săi concetăţeni L-au respins în unanimitate, strigînd: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19, 14-15).

Prin cea mai profundă umilire - moartea pe cruce - Isus Hristos a stabilit Împărăţia harului. Curînd după aceea, înălţarea Sa a pus capăt umilinţei. La înălţarea Sa, El a fost întronat în ceruri ca Preot şi Împărat, împărţind tronul cu Tatăl Său (Ps. 2, 7. 8; Evr. 1, 3-5; Filip. 2, 9-11; Ef. 1, 20-23). Această întronare a Sa nu I-a dat - ca Fiu divin al lui Dumnezeu - vreo putere ce nu-I aparţinuse deja. Dar acum, ca Mijlocitor divin-uman, natura Sa omenească participa pentru prima dată la slava şi puterea cerească.

(2.) Împărăţia slavei. O reprezentare a Împărăţiei slavei a fost dată pe Muntele schimbării la faţă. Acolo, Isus Hristos S-a prezentat în slava Sa. „El S-a schimbat la faţă înaintea lor; Faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina” (Mat. 17, 2). Moise şi Ilie reprezentau pe cei răscumpăraţi, Moise reprezentînd pe cei care au murit în Hristos şi care vor fi înviaţi şi Ilie reprezentînd pe cei credincioşi, care vor fi luaţi la ceruri la revenirea Sa, fără să mai aibă experienţa morţii.

Împărăţia slavei va fi stabilită în mijlocul cataclismelor care vor avea loc la revenirea lui Hristos (Mat. 24, 27. 30. 31; 25, 31. 32). După judecată, cînd lucrarea de mijlocire a Fiului omului din Sanctuarul ceresc se va fi sfîrşit, „Cel Îmbătrînit de zile” - Dumnezeu Tatăl - Îi va da „stăpînire, slavă şi putere împărătească” (Dan. 7, 9.10. 14). Apoi, „domnia, stăpînirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie vecinică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!” (Dan. 7, 27).

Împărăţia slavei va fi, în final, instituită pe întreg pămîntul, la încheierea mileniului, cînd Noul Ierusalim va coborî din ceruri (Apoc. 20, 21). Acceptînd pe Isus Hristos ca Mîntuitor personal, putem deveni astăzi cetăţeni ai Împărăţiei harului Său şi ai Împărăţiei slavei, la a doua Sa venire. Înaintea noastră stă o viaţă cu posibilităţi nelimitate. Viaţa pe care o oferă Domnul Hristos nu este o viaţă plină de eşecuri, speranţe şi visuri irosite, ci o viaţă de creştere, o viaţă de umblare cu Mîntuitorul, plină de succes. Este o viaţă ce dă, continuu, pe faţă o iubire adevărată, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blîndeţe şi înfrînarea poftelor (Gal. 5,22-23), roade ale legăturii cu Isus Hristos, oferite tuturor acelora care-şi încredinţează Lui viaţa. Cine poate rezista oare unei asemenea oferte?

7. Scripturile fac referire la Isus, ca fiind „singurul născut” şi „întîiul născut”, dar faptul că vorbesc despre ziua naşterii Sale, nu înseamnă că se neagă natura Sa divină şi existenţa Sa din veşnicie. Termenul „singurul născut” (Ioan 1, 14; 1, 18; 3, 16; 1 Ioan 4, 9) vine din grecescul „monogenes”. Folosirea biblică a cuvîntului „monogenes” descoperă faptul că înţelesul lui de „singurul” sau „unicul”, scoate în evidenţă o anumită relaţie şi nicidecum un eveniment petrecut cîndva. Isaac, de exemplu, este numit „singurul fiu” al lui Avraam, deşi nu a fost singurul fiu al lui Avraam şi nici chiar primul său născut (Gen. 16, 16; 21, 1-21; 25, 1-6). Isaac a fost unicul fiu, unic în felul său, destinat a fi succesorul lui Avraam. „Isus Hristos, Dumnezeul pre-existent, Cuvîntul divin Creator a devenit, la întruparea Sa, într-un sens unic, Fiul lui Dumnezeu, motiv pentru care este desemnat, 'monogenes', unicul de acest gen, cu totul unic în multe aspecte ale fiinţei şi vieţii Sale. Nici un alt copil al neamului omenesc n-a fost atît de strîns unit în fiinţa Sa, nici unul n-a avut o aşa relaţie de neegalat cu Dumnezeirea sau să facă o astfel de lucrare cum a făcut-o El. Astfel 'monogenes' descrie o relaţie între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul - Isus Hristos, ca o Persoană distinctă a Dumnezeirii. Aceasta este o relaţie ce aparţine personalităţii complexe, divino-umane a Domnului Hristos, în contextul planului de mîntuire” („Problems in Bible Translation” - Probleme în traducerea Bibliei) Washington, D.C., Review and Herald, 1954, pag. 202). De asemenea, atunci cînd Isus Hristos este numit „Întîiul născut” (Evr. 1, 6; Rom. 8, 29; Col. 1, 15, 18; Apoc. 1, 5), termenul nu se referă la o ordine cronologică. Mai degrabă, el subliniază importanţa sau prioritatea (Evr. 12, 23). În cultura ebraică, primul născut primea privilegiile familiei. Tot astfel, Isus, ca primul născut între oameni, a recîştigat toate privilegiile pe care omul le pierduse. El a devenit noul sau al doilea Adam, noul „prim născut” sau capul neamului omenesc. Referirile Bibliei la ziua în care Isus a fost născut se bazează pe un concept asemănător, ca în cazul expresiilor „singurul născut” şi „întîiul născut”. În raport de context, profeţia mesianică „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7) se referă la „întruparea lui Isus” (Evr.1, 6), la învierea lui Isus (Fapte 13, 33; vezi şi v.30) sau la „întronarea Lui” (Evr. 1, 3, 5).

8. Alte dovezi se găsesc în legile gramaticii greceşti.

a) Folosirea cuvîntului Domn fără articolul hotărît. Septuaginta traduce pe YHWH cu „kurios” (Domn) fără articol hotărît. Foarte des, cînd în Noul Testament găsim „kurios” fără articol hotărît, este avut în vedere Dumnezeu (Mat. 7, 21; 8, 2.. 6. 25). b) Un singur articol ce califică două substantive. Astfel, Hristos este descris ca Dumnezeu în propoziţia „marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos „ (Tit. 2, 13), „prin neprihănirea Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1,1). c) Cînd sînt două substantive şi cel de al doilea este în cazul genitiv fără articol, calitatea unuia poate fi atribuită şi celuilalt. Astfel, în acelaşi fel în care apostolul Pavel vorbeşte în Romani 1, 17-18 despre „neprihănirea” „şi mînia lui Dumnezeu”, Isus este descris ca „Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1, 35).

9. White, „The True Sheep Respond to the Voice of the Shepherd” (Oaia cea credincioasă răspunde la glasul Păstorului), Signs of the Times, 27 noiembrie, 1893, pag. 54.

10. White, „Patriarchs and Prophets” (Patriarhi şi Profeţi), pag. 34.

11. Aceste expresii au fost adesea folosite de scriitorii adventişti de ziua a şaptea pentru a descrie identificarea lui Isus cu neamul omenesc, dar niciodată ele n-au implicat cumva faptul că El a fost în vreun fel oarecare păcătos. În toată istoria ei, poziţia oficială a bisericii a fost aceea de a susţine absoluta lipsă a păcatului din viaţa lui Isus Hristos.

12. Hristos a luat asupra Sa „aceleaşi sensibilităţi, mentale şi fizice” ca şi contemporanii Săi (White, „Notes of Travel” Note de călătorii), Advent Review, 10 februarie 1885, pag. 81, o natură umană care a scăzut în ceea ce priveşte „tăria fizică, puterea intelectuală şi în valoarea morală”, deşi nu era coruptă din punct de vedere moral, ci în totul lipsită de păcat (White, „In All Points Tempted Like As We Are” - În toate lucrurile ispitit ca şi noi - Signs (Semnele), 3 dec. 1902, pag. 2; White, „The Desire of Ages” (Hristos, Lumina lumii), pag. 49).

13. Henry Melvill, în „Sermons by Henry Melvill” (Predici ale lui H. Melvill) (New York, Stanford and Swords, 1844, p. 47). Prin „slăbiciuni inocente”, el înţelege foame, durere, întristare, etc. El a numit această viziune a naturii Domnului Hristos, înainte şi după cădere, „doctrina adevărată, clasică” (Idem).

14. White, Scrisoarea 8, 1895 în The Seventh-day Adventist Bible Commentary, ed. Francis D. Nichol, ed. Washington D.C., Review and Herald, 1980, vol. 5, pag. 1128, 1129. Vezi şi vol. 7, pag. 426.

15. White, „În Ghetsemani”, Signs, 9 dec. 1987, pag. 3. White, SDA Bible Commentary, ed. rev., vol. 7, pag. 927.

16. Brooke F. Wescott „The Epistle to the Hebrews” (Epistola către Evrei), Grand Rapids, MI,Wm.B.Eerdmans ,1950, pag. 59.

17. F.F.Bruce, „Commentary on the Epistle to the Hebrews (Comentarii la Epistola către Evrei), Grand Rapids, MI, Wm.B.Eerdmans, 1972, pag. 85-86.

18. White, „The Temptation of Christ” (Ispitirea lui Isus) Review and Herald, 1 aprilie 1875, pag. 3.

19. Philip Schaff, „The Person of Christ” (Persoana lui Hristos), New York, NY: George H.Doran, 1913, pag. 35, 36.

20. Karl Ullmann, „An Apologetic View of the Sinless Character of Jesus” (Un punct de vedere apologetic cu privire la natura fără păcat a lui Hristos); The Biblical Cabinet; or Hermeneutical, Exegetical, and Philological Library (Cabinetul Biblic sau Biblioteca Hermeneutică, Exegetică şi Filologică) (Edinburgh, Thomas Clark, 1842), vol. 37, p. 11.

21. White, „In Gethsemane”, (În Ghetsemani), Signs 9 dec. 1897, pag. 3; White, „Desire of Ages” (Hristos, Lumina lumii), pag. 266.

22. White, Scrisoarea 8, 1895, în SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1128, 1129. În timpul Ellenei G. White, se foloseau următoarele definiţii ale cuvîntului „propensity”: „propensity”, din latinescul „propensus” este definit ca „înclinaţii naturale, înclinare, tendinţă, înclinaţie, aptitudine” (Webster's Collegiate Dictionary, ed. a 3-a (Springfield, M.A.; G/C.Merriam Co, 1916) cf. Nuttall's Standard Dictionary” of the English Language Boston, MA: De Wolfe, Fiske and Co, 1886). Dicţionarul Webster neprescurtat îl defineşte ca fiind „Calitatea sau starea de a fi înclinat, de a tinde spre, în sens moral; înclinaţie naturală, dispoziţie de a face bine sau rău; tendinţă, înclinaţie” (Webster's International Dictionary of the English Language, Springfield, M.A.; G & C Merriam & Co. 1890). Unul dintre autorii favoriţi ai Ellenei G. White, Henry Melvill, scria: „Dar în timp ce a luat asupra Sa natura umană cu slăbiciunile ei inocente, El n-a luat-o avînd înclinaţii păcătoase. Aici se interpune Divinitatea. Duhul Sfînt a umbrit pe fecioara Maria şi, îngăduind ca anumite slăbiciuni să fie transmise, a oprit ceea ce este păcătos şi astfel a făcut ca să se nască o natură umană, un om al durerii şi al suferinţei, dar totuşi nemînjit şi neîntinat, o natură umană în lacrimi, dar nepătată, accesibilă chinurilor şi suferinţei, dar nu pornită să facă rău cuiva, foarte strîns apropiată de mizeria produsă de păcat, dar în mod infinit departe de cauza ce produce mizeria” (Melvill, pag. 47). Vezi şi Tim Poirier „A Comparison of the Christology of Ellen White and Her Literary Sources” (O comparaţie a Hristologiei E.G.White şi a izvoarelor ei literare - manuscris nepublicat, E.G.White Estate, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, Washington, D.C. 20012).

23. White „Temptation of Christ” (Ispitirea lui Hristos) Review and Herald 13 oct. 1874, pag. 1; cf. White, SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 904.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA