« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

27 DE PUNCTE FUNDAMENTALE DE CREDINTA

ALE ADVENTISTILOR DE ZIUA A SAPTEA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

        Că Dummnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Stăpînul întregii creaţiuni. El este drept şi sfînt, milos şi îndurător, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie. Calităţile şi capacităţile manifestate în Fiul şi Duhul Sfînt caracterizează, de asemenea, pe Tatăl.

Capitolul 3

Dumnezeu Tatăl

        Marea zi a judecăţii a început. Tronuri de foc cu roţi în flăcări sînt aduse şi aşezate la locul lor. Cel Îmbătrînit de zile Îşi ocupă locul Său. Maiestuos în înfăţişarea Sa, El prezidează curtea de judecată. Prezenţa Sa copleşitoare este simţită peste vasta asistenţă din sala de judecată. O mare mulţime de martori stă înaintea Lui. Judecata începe, cărţile sînt deschise şi se trece la examinarea raportului vieţii fiecărui om (Dan. 7, 9. 10).

Întreg Universul a aşteptat acest moment. Dumnezeu Tatăl va aduce la îndeplinire judecata Sa împotriva oricărei nelegiuiri. Sentinţa este dată: „Şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt” (Dan. 7, 22). Cuvinte de laudă, pline de bucurie şi mulţumire şi-au făcut auzite ecourile în tot cerul. Caracterul lui Dumnezeu este văzut în toată slava Sa, iar Numele Său minunat este reabilitat în tot Universul.

H3 Puncte de vedere cu privire la Tatăl

        Dumnezeu Tatăl a fost şi este adesea înţeles greşit. Mulţi cunosc misiunea Domnului Hristos pe pămînt în favoarea neamului omenesc şi rolul Duhului Sfînt în viaţa individului, dar ce anume are de-a face Tatăl cu noi? Este El, în contrast cu milostivul Său Fiu şi cu Duhul Sfînt, cu totul îndepărtat de pămîntul nostru, un Stăpîn absent, nemişcata Cauză Primară?

        Sau El este, aşa cum gîndesc unii despre El, „Dumnezeul Vechiului Testament”, un Dumnezeu al răzbunării, caracterizat de dictonul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Mat. 5, 38; vezi şi Ex. 21, 24)? Este El un Dumnezeu pretenţios, care cere perfecţiunea? Sau un Dumnezeu care stă într-un contrast izbitor cu descrierea pe care o face Noul Testament cu privire la un Dumnezeu iubitor care vorbeşte despre celălalt obraz şi cea de-a doua milă (Mat. 5, 39-41)?

H3 Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament

        Unitatea Vechiului şi a Noului Testament şi a planului lor comun de mîntuire este descoperită de faptul că este acelaşi Dumnezeu care vorbeşte şi acţionează în ambele Testamente pentru mîntuirea poporului Său. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” (Evr. 1, 1-2). Deşi Vechiul Testament face aluzie la Persoanele Dumnezeirii, el nu le diferenţiază. Dar Noul Testament face clar faptul că Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost instrumentul activ în creaţiune (Ioan 1, 1-3. 14; Col. 1, 16), cum şi faptul că El a fost Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt (1 Cor. 10, 1-4; Ex. 3,14; Ioan 8, 58). Ceea ce spune Noul Testament despre rolul Domnului Hristos în lucrarea creaţiunii şi a Exodului sugerează faptul că şi Vechiul Testament ne înfăţişează adesea portretul lui Dumnezeu Tatăl prin intermediul Fiului. „Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine” (2 Cor. 5, 19). Vechiul Testament descrie pe Tatăl în următorii termeni:

        Un Dumnezeu milostiv. Nici o fiinţă omenească păcătoasă n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Exod 33, 20). Noi nu avem o fotografie a chipului Său. Dumnezeu a demonstrat caracterul Său prin actele Sale milostive şi prin tabloul verbal pe care l-a făcut cunoscut în prezenţa lui Moise: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam” (Ex. 34, 6-7; Evr. 10, 26. 27). Cu toate acestea, mila nu iartă orbeşte, ci ea este călăuzită de principiul dreptăţii. Aceia care resping mila Sa culeg pedeapsa Sa pentru nelegiuire.

        La Sinai, Dumnezeu Şi-a exprimat dorinţa de a fi Prietenul lui Israel, de a fi cu ei. El i-a spus lui Moise: „Să-Mi facă un locaş Sfînt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Ex. 25, 8). Pentru că acesta era locul locuinţei lui Dumnezeu aici, pe pămînt, acest sanctuar a devenit punctul central al vieţii şi experienţei religioase a lui Israel.

        Un Dumnezeu al legămîntului. Nerăbdător să stabilească legături trainice, Dumnezeu a încheiat legăminte solemne cu persoane ca Noe (Gen. 9,1-17) şi Avraam (Gen. 12, 1-3. 7; 13, 14-17; 15, 1.5.6; 17, 1-8; 22, 15-18; vezi şi capitolul 7 al acestei cărţi). Aceste legăminte ne descoperă un Dumnezeu personal, iubitor şi interesat în problemele poporului Său. Lui Noe, El i-a dat asigurarea că anotimpurile se vor succede cu regularitate (Gen. 8, 22) şi că niciodată nu va mai fi un potop peste întreg pămîntul (Gen. 9, 11); lui Avraam El i-a făgăduit că va avea mulţi urmaşi (Gen. 15, 5-7) şi o ţară în care el şi urmaşii săi să poată locui (Gen. 15, 18; 17, 8).

        Un Dumnezeu răscumpărător. Ca Dumnezeu al exodului, El a condus, în mod miraculos, un popor de sclavi spre libertate. Acest mare act salvator constituie fundalul pentru întreg Vechiul Testament şi un exemplu al dorinţei Sale de a fi Răscumpărătorul nostru. Dumnezeu nu este o persoană distantă, izolată, insensibilă, ci Una care este foarte mult implicată în problemele noastre.

        Psalmii, în mod deosebit, au fost inspiraţi de profunzimea angajamentului iubirii lui Dumnezeu. „Cînd privesc cerurile - lucrarea mîinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: 'Ce este omul, ca să te gîndeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?'„ (Ps. 8, 3-4). „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti stînca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stînca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă, şi întăritura mea” (Ps. 18, 1-2); „Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit” (Ps. 22, 24).

        Un Dumnezeu al protecţiei. David L-a văzut pe Dumnezeu ca pe Cel în care noi putem găsi refugiu - ceva asemănător cu cele şase cetăţi israelite de scăpare, care adăposteau pe fugarii nevinovaţi. Tema repetată a „adăpostului” din psalmi caracterizează atît pe Domnul Hristos, cît şi pe Tatăl. Dumnezeirea a fost un refugiu. „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde supt acoperişul cortului Lui, şi mă va înălţa pe o stîncă” (Ps. 27, 5). „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Ps. 46, 1). „Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi pînă în veac” (Ps. 125, 2).

        Psalmistul doreşte tot mai mult după Dumnezeul său: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu” (Ps. 42, 1. 2). Din experienţă, David mărturiseşte: „Încredinţează-ţi soarta în mîna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit” (Ps. 55, 22). „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsa-ţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru” (Ps. 62, 8). „Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie” (Psalmul 86, 15).

        Un Dumnezeu al iertării. După săvîrşirea păcatelor sale, adulter şi crimă, David s-a rugat fierbinte: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua dela mine Duhul Tău cel Sfînt” (Ps. 51, 1. 11). El a fost mîngîiat de asigurarea că Dumnezeu este uimitor de milostiv. „Ci cît sînt de sus cerurile faţă de pămînt, atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cît este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce sîntem făcuţi; îşi aduce aminte că sîntem ţărînă” (Ps. 103, 11-14).

        Un Dumnezeu al bunătăţii. Dumnezeu este Acela care „face dreptate celor asupriţi, dă pîine celor flămînzi. Domnul izbăveşte pe prinşii de război. Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi. Domnul ocroteşte pe cei străini, sprijineşte pe orfan şi pe văduvă” (Ps. 146, 7-9). Ce tablou grandios al lui Dumnezeu ne este dat în Psalmi!

        Un Dumnezeu al credincioşiei. În ciuda măreţiei lui Dumnezeu, Israel a rătăcit majoritatea timpului departe de El (Lev. 26; Deut. 28). Dumnezeu este înfăţişat ca iubind pe Israel, aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia. Cartea proorocului Osea este o ilustrare puternică a credincioşiei lui Dumnezeu în faţa necredincioşiei flagrante şi a respingerii. Continua iertare oferită de Dumnezeu descoperă iubirea Sa necondiţionată.

Deşi Dumnezeu a îngăduit lui Israel să suporte nenorocirile cauzate de necredincioşia sa - încercînd să-i corecteze căile - El încă îl înconjoară cu mila Sa. El îl asigură: „Tu, pe care te-am luat de la marginile pămîntului, şi pe care te-am chemat dintr-o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: 'Tu eşti robul Meu, te aleg şi nu te lepăd!' nu te teme, căci Eu sînt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Is. 41, 9-10). În ciuda necredincioşiei lor, El le făgăduieşte plin de bunătate: „Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvîrşit faţă de Mine”. „Dacă inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor, atunci Îmi voi aduce aminte de legămîntul Meu cu Iacov… cu Isaac… cu Avraam” (Lev. 26, 40-42; vezi şi Ier. 3, 12).

Dumnezeu reaminteşte poporului Său de atitudinea Sa răscumpărătoare: „Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita. Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Is. 44, 21-22). Nu este de mirare că El a putut să spună: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mîntuiţi toţi cei ce sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Is. 41, 9-10). În ciuda necredincioşiei lor, El le făgăduieşte plin de bunătate: „Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvîrşit faţă de Mine”. „Dacă inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor, atunci Îmi voi aduce aminte de legămîntul Meu cu Iacov… cu Isaac… cu Avraam” (Lev. 26, 40-42; vezi şi Ier. 3, 12).

Dumnezeu reaminteşte poporului Său de atitudinea Sa răscumpărătoare: „Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita. Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Is. 44, 21-22). Nu este de mirare că El a putut să spună: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mîntuiţi toţi cei ce sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sînt Dumnezeu şi nu altul” (Is. 45, 22).

        Un Dumnezeu al mîntuirii şi răzbunării. Descrierea pe care Vechiul Testament o face lui Dumnezeu, prezentîndu-L ca pe un Dumnezeu al răzbunării, trebuie văzută în contextul planului de nimicire a credinciosului Său popor de către cei nelegiuiţi. Folosind tema „ziua cea mare a Domnului”, profeţii înfăţişează acţiunile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său, la sfîrşitul timpului. Aceasta va fi o zi de mîntuire pentru poporul Său, dar o zi de răzbunare asupra vrăjmaşilor lor, care vor fi nimiciţi: „Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu, El Însuşi va veni, şi vă va mîntui” (Is. 35, 4).

        Un Dumnezeu Tată. Adresîndu-se lui Israel, Moise s-a referit la Dumnezeu ca Tată al lor, care i-a răscumpărat: „Nu este El, oare, Tatăl tău care te-a făcut?” (Deut. 32, 6). Prin răscumpărare, Dumnezeu l-a adoptat pe Israel ca fiind copilul Său. Isaia scria: „Doamne, Tu eşti Tatăl nostru” (Is. 64, 8; vezi şi 63, 16). Prin Maleahi, Dumnezeu declară: „Eu sînt Tată” (Mal. 1, 6). În altă parte, Maleahi leagă calitatea de Tată a lui Dumnezeu de rolul Său de Creator: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?” (Mal. 2, 10). Dumnezeu este Tatăl nostru atît prin creaţiune, cît şi prin răscumpărare. Ce adevăr glorios!

H3 Dumnezeu Tatăl în Noul Testament

        Dumnezeul Vechiului Testament nu Se deosebeşte de Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeu Tatăl este prezentat ca fiind originea tuturor lucrurilor, Tată al tuturor adevăraţilor credincioşi şi, într-un sens special, Tată al lui Isus Hristos.

        Tată a toată creaţiunea. Pavel Îl identifică pe Tatăl, deosebindu-L de Isus Hristos: „Totuşi pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu: Tatăl, dela care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sînt toate lucrurile şi prin El şi noi” (1 Cor. 8, 6; vezi şi Evr. 12, 9; Ioan 1, 17). El mărturiseşte: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pămînt” (Ef. 3, 14-15).

        Tatăl tuturor credincioşilor. În timpurile Noului Testament, această legătură spirituală tată-fiu exista nu numai între Dumnezeu şi poporul Israel, ci şi între Dumnezeu şi fiecare credincios, în mod individual. Isus Hristos a fixat principiile călăuzitoare pentru această legătură (Mat. 5,45; 6,6-15), care este instituită prin acceptarea de către cel credincios a Domnului Isus Hristos (Ioan 1, 12-13).

        Prin răscumpărarea lucrată de Domnul Hristos, credincioşii sînt adoptaţi devenind copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfînt face posibilă această legătură. Domnul Hristos a venit ca să „răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sînteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: 'Ava', adică 'Tată!'„ (Gal. 4, 5-6; vezi şi Rom. 8, 15-16).

        Isus descoperă pe Tatăl. Isus, Dumnezeu Fiul, a prezentat cea mai profundă concepţie cu privire la Dumnezeu Tatăl atunci cînd, ca o autorevelare a lui Dumnezeu, a venit în corp omenesc (Ioan 1, 14). Ioan declara că „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu… Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18), Isus a zis „Căci M-am coborît din cer…„ (Ioan 6,38). „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). A cunoaşte pe Isus înseamnă a cunoaşte pe Tatăl.

        Epistola către Evrei subliniază importanţa acestei descoperiri personale: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri, prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile, El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1, 1-3).

        1. Un Dumnezeu care dă. Isus L-a descoperit pe Tatăl Său ca pe un Dumnezeu care dă. Vedem acest lucru la creaţiune, la Betleem şi la Golgota.

La creaţiune, Tatăl şi Fiul au lucrat împreună. Dumnezeu ne-a dat viaţă, în ciuda faptului că El cunoştea că aceasta va duce la moartea propriului Său Fiu.

La Betleem, dînd pe Fiul Său, El S-a dat pe Sine. Ce durere a suferit Tatăl atunci cînd Fiul Său a venit pe planeta noastră mînjită de păcat! Să ne imaginăm simţămintele Tatălui atunci cînd a văzut pe Fiul Său schimbînd iubirea şi adorarea îngerilor cu ura păcătoşilor, gloria şi fericirea cerului pentru calea morţii.

Dar Golgota este aceea care ne-a dat cea mai profundă cunoaştere a Tatălui. Tatăl, fiind divin, a suferit durerea despărţirii de Fiul Său - în viaţă ca şi în moarte - şi aceasta mult mai intens decît ar putea suferi o fiinţă omenească. El a suferit în aceeaşi măsură cu Domnul Hristos. Ce mărturie mai puternică ar fi putut fi adusă despre Tatăl? Crucea descoperă - aşa cum nimic altceva nu o poate face - adevărul despre Tatăl.

        2. Un Dumnezeu al iubirii. Subiectul favorit al Domnului Hristos a fost bunătatea şi iubirea abundentă a lui Dumnezeu. El a spus: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei care vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi- vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5, 44-45). „Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 35-36).

Aplecîndu-Se şi spălînd picioarele vînzătorului Său (Ioan 13, 5. 10-14), Domnul Isus a dat pe faţă natura iubitoare a Tatălui. Cînd vedem pe Domnul Isus hrănind mulţimea flămîndă (Marcu 6, 39-44; 8, 1-9), vindecînd pe cel surd (Marcu 9, 17-29), dînd celui mut grai ca să vorbească (Marcu 7,32-37), deschizînd ochii orbului (Marcu 8, 22-26), făcînd pe cel paralizat să meargă (Luca 5, 18-26), vindecînd pe leproşi (Luca 5, 12-13), înviind pe morţi (Marcu 5, 35-43; Ioan 11, 1-45), iertînd pe păcătoşi (Ioan 8, 3-11) şi scoţînd demoni (Mat. 15, 22-28; 17, 14-21), în toate acestea vedem pe Tatăl amestecîndu-Se printre oameni, dîndu-le viaţa Lui, eliberîndu-i, dîndu-le nădejde şi îndreptîndu-i către un pămînt nou, restaurat, ce stă să vină. Domnul Hristos ştia că descoperirea iubirii preţioase a Tatălui Său era decisiv pentru a aduce pe oameni la pocăinţă (Rom. 2, 4).

Trei dintre parabolele Domnului Hristos înfăţişează iubirea lui Dumnezeu pentru omenirea pierdută (Luca 15). Parabola oii pierdute ne învaţă că mîntuirea vine datorită iniţiativei lui Dumnezeu şi nu pentru că noi L-am căutat. După cum păstorul iubeşte oile sale şi-şi primejduieşte viaţa atunci cînd una lipseşte, într-o măsură mult mai mare, Dumnezeu Îşi manifestă iubirea fierbinte după fiecare persoană pierdută.

        Parabola are, de asemenea, şi o importanţă cosmică. Oaia pierdută reprezintă lumea noastră răzvrătită, planeta noastră păcătoasă, un simplu atom în vastitatea Universului lui Dumnezeu. Darul costisitor al lui Dumnezeu, darul Fiului Său, făcut pentru a aduce planeta noastră înapoi în staul, înseamnă că lumea noastră căzută este tot atît de preţioasă înaintea Lui cum este şi restul creaţiunii.

Parabola drahmei sau bănuţului pierdut subliniază imensa valoare pe care Dumnezeu ne-o atribuie nouă, păcătoşilor. Iar parabola fiului risipitor ne arată enorma iubire a Tatălui, care zice bun-venit acasă fiului pierdut. Dacă este bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), imaginaţi-vă bucuria pe care o va trăi Universul la a doua venire a Domnului.

        Noul Testament face clară implicarea intimă a Tatălui în a doua venire a Fiului Său. La a doua venire, cei răi vor striga la munţi şi la stînci: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului” (Apoc. 6, 16). Domnul Isus a zis: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16, 27) „şi veţi vedea pe Fiul omului, stînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Mat. 26, 64).

        Cu o inimă plină de dor, Tatăl aşteaptă a doua venire, cînd cei răscumpăraţi vor fi duşi în căminul cel veşnic. Atunci faptul „că El a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El”(1 Ioan 4, 9), se va dovedi că n-a fost în zadar. Numai iubirea de nepătruns şi neegoistă explică de ce, „deşi am fost vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său” (Rom. 5,10). Cum putem oare să respingem o astfel de iubire şi să nu-L recunoaştem ca Tată al nostru?

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA