« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

27 DE PUNCTE FUNDAMENTALE DE CREDINTA

ALE ADVENTISTILOR DE ZIUA A SAPTEA

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

        Că există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, o unitate a trei Persoane coexistînd din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de înţelegerea omenească, dar cunoscut totuşi prin faptul că S-a descoperit pe Sine. El este pentru totdeauna vrednic de închinare, adorare şi slujire de către întreaga creaţiune.

Capitolul 2

Dumnezeirea

        La Calvar, aproape toţi L-au lepădat pe Hristos. Numai puţini au recunoscut, în adevăr, cine era Isus. Printre ei s-a aflat tîlharul muribund, care L-a numit Domn (Luca 23,42), şi soldatul roman, care a spus: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15, 39).

        Cînd Ioan scria „a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11), el nu se gîndea numai la mulţimea de la cruce ori numai la poporul Israel, ci la fiecare generaţie de oameni ce a trăit în această lume. În afară de o mînă de oameni, întreaga omenire, asemenea acelei mulţimi de la Calvar, nu a recunoscut în Isus Hristos pe Dumnezeul şi Mîntuitorul ei. Acest refuz, cel mai mare şi mai tragic din istoria omenirii, arată că oamenii au o înţelegere complet greşită despre Dumnezeu.

H3 Cunoaşterea lui Dumnezeu

        Multele teorii care încearcă să explice pe Dumnezeu şi multele argumente pro sau contra existenţei Sale arată că înţelepciunea omenească nu poate să pătrundă Divinitatea. Bizuirea numai pe înţelepciunea omenească, pentru a învăţa despre Dumnezeu, este ca şi cînd ai folosi o lupă pentru a cerceta constelaţiile. De aceea, pentru mulţi, înţelepciunea lui Dumnezeu este o „înţelepciune ascunsă” (1 Cor. 2, 7). Pentru ei, Dumnezeu este o taină. Pavel scria: „Şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2, 8).

Una dintre poruncile de bază ale Scripturilor este aceea de a iubi pe „Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22,37; Deut. 6, 5). Noi nu putem iubi pe cineva despre care nu ştim nimic; totuşi, nici cercetînd nu putem afla lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (Iov 11, 7). Atunci cum Îl vom putea cunoaşte şi iubi pe Creator?

        Dumnezeu poate fi cunoscut. Înţelegînd situaţia nenorocită a neamului omenesc, Dumnezeu, în iubirea şi compasiunea Sa, a venit la noi prin Biblie. Ea descoperă faptul că „creştinismul nu este un raport al căutării lui Dumnezeu de către om, ci el este rezultatul descoperirii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o cu privire la Sine şi la planurile Sale cu omul”.1 Această autorevelare a Sa este destinată să ridice o punte de legătură peste abisul dintre lumea răsvrătită şi un Dumnezeu iubitor.

        Manifestarea celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu vine prin suprema Sa revelaţie, Isus Hristos, Fiul Său. Prin Isus, noi putem cunoaşte pe Tatăl, aşa cum declara Ioan: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi sîntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5, 20).

        Şi Domnul Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17, 3).

        Aceasta este o veste bună. Deşi este o imposibilitate să cunoşti în mod complet pe Dumnezeu, Scriptura ne permite o cunoaştere practică a Lui, ceea ce pentru noi este suficient spre a intra într-o relaţie mîntuitoare cu El.

        Obţinerea unei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte cunoaşteri, cunoaşterea lui Dumnezeu este tot atît de mult o problemă a inimii, cît şi a minţii. Ea implică întreaga persoană şi nu numai intelectul. Trebuie să existe o deschidere faţă de Duhul Sfînt şi o dispoziţie de a face voia lui Dumnezeu (Ioan 7,17; Mat. 11,27). Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5, 8).

Deci, cei ce nu cred nu pot înţelege pe Dumnezeu. Pavel exclama: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucît lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mîntuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1, 20-21).

Calea prin care noi învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu din Biblie diferă de toate celelalte metode de a acumula cunoştinţe. Noi nu ne putem situa mai presus de Dumnezeu şi nu Îl putem trata ca pe un obiect supus analizei şi măsurătorilor. În căutarea noastră după o cunoaştere a lui Dumnezeu, noi trebuie să ne supunem autorităţii descoperirii pe care El ne-a dat-o despre Sine - Biblia. Deoarece Biblia este propriul său interpret, noi trebuie să ne supunem principiilor şi metodelor pe care ea le oferă. Fără aceste linii călăuzitoare biblice, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

        De ce atît de mulţi oameni din timpul Domnului Hristos nu au văzut în Isus pe Dumnezeu care li Se descoperea? Pentru că, refuzînd să se supună călăuzirii Duhului Sfînt prin Scripturi, ei au interpretat greşit solia lui Dumnezeu şi au crucificat pe Mîntuitorul lor. Dificultatea nu a fost la nivelul inteligenţei. Închiderea inimii lor a fost aceea care le-a întunecat mintea, ducînd la pierdere veşnică.

H3 Existenţa lui Dumnezeu

        Sînt două izvoare principale de dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu: cartea naturii şi Scripturile.

        Dovezi din creaţiune. Oricine poate cunoaşte pe Dumnezeu prin natură şi experienţă umană. David scria: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui” (Ps. 19,1). Ioan susţinea că descoperirea lui Dumnezeu, inclusiv natura, luminează pe orice om (Ioan 1,9). Iar apostolul Pavel exclama că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii” (Rom. 1, 20).

        Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu se văd şi în comportamentul uman. În practicile religioase ale atenienilor, care se închinau „unui Dumnezeu necunoscut”, apostolul Pavel a văzut dovada unei credinţe în Dumnezeu. El spunea: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17, 23). Pavel spunea, de asemenea, că şi comportamentul celor ce nu erau creştini vorbea despre mărturia din cugetul lor” şi arăta că Legea lui Dumnezeu este scrisă „în inimile lor” (Rom. 2, 14. 15). Această intuiţie, că Dumnezeu există, se găseşte chiar şi la cei care nu au acces la Biblie. Această descoperire generală a lui Dumnezeu a dus la un număr de argumente raţionale clasice în favoarea existenţei lui Dumnezeu. 2

        Dovezi din Scriptură. Biblia nu argumentează existenţa lui Dumnezeu. Ea pleacă de la aceasta ca de la un fapt acceptat. Textul de început al Sfintelor Scripturi declară că „la început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul” (Gen. 1,1). Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind Creator, Susţinător şi Conducător a toată creaţiunea. Revelarea lui Dumnezeu prin creaţiune este atît de puternică, încît nu există nici o scuză pentru ateism, care apare prin înăbuşirile adevărului divin sau într-o minte ce refuză să recunoască dovada că Dumnezeu există (Ps. 14,1; Rom. 1,18-22.28).

        Există suficiente dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu, dovezi care să convingă pe oricine caută , în mod serios, să descopere adevărul cu privire la El. Cu toate acestea, credinţa este o condiţie necesară, pentru că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr. 11, 6).

        Cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu nu este oarbă. Ea se bazează pe suficiente dovezi, pe care le găsim în descoperirea lui Dumnezeu prin Scripturi, ca şi prin natură.

H3 Dumnezeul Scripturii

    Biblia descoperă calităţile esenţiale ale lui Dumnezeu, prin numele Sale, prin activitatea Sa şi prin atributele Sale.

        Numele lui Dumnezeu. În vremea cînd Scripturile au fost scrise, numele aveau un rol important, cum încă este situaţia pînă astăzi în Orient. În acele locuri, numele dă pe faţă caracterul celui ce-l poartă, adevărata lui natură şi identitate. Importanţa numelor lui Dumnezeu, care dezvăluie natura Sa, caracterul şi calităţile Sale, este descoperită în porunca Sa: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău” (Ex. 20,7). David cânta: „Voi cînta Numele Domnului, Numele Celui Prea Înalt” (Ps. 7,17). „Numele Lui este sfînt şi înfricoşat” (Ps. 111, 9). „Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat” (Ps. 148, 13).

Numele ebraice El şi Elohim (Dumnezeu) descoperă puterea divină a lui Dumnezeu. Ele Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel tare şi puternic, Dumnezeul creaţiunii (Gen. 1,1; Ex. 20, 2; Dan. 9, 4). Elion (Cel Prea Înalt) şi El Elion (Dumnezeul Cel Prea Înalt) îndreaptă atenţia spre înalta poziţie a lui Dumnezeu (Gen. 14, 18-20; Is. 14, 14). Adonai (Domnul) Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un Conducător puternic (Is. 6,1; Ps. 35, 23). Aceste nume subliniază caracterul transcedental şi maiestuos al lui Dumnezeu.

        Alte nume descoperă faptul că Dumnezeu este dispus să intre în legătură cu oamenii. Shaddai (Atotputernic) şi El Shaddai (Dumnezeu Cel Atotputernic) înfăţişează pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Izvorul binecuvîntării şi al mîngîierii (Ex. 6,3: Ps. 91,1). Numele Jahweh,3 tradus cu Iehova sau Domnul, subliniază legămîntul lui Dumnezeu, credincioşia şi harul Său (Ex. 15, 2-3; Osea 12,5-6). În Exod 3,14, Iahweh Se prezintă pe Sine ca fiind „Eu sînt Cel ce sînt” sau „Voi fi ceea ce voi fi”, arătînd legătura Sa neschimbătoare cu poporul Său. În unele ocazii, Dumnezeu S-a descoperit chiar mai intim, ca „Tată” (Deut. 32, 6; Is. 63, 16; Ier. 31, 9; Mal. 2, 10), în timp ce numea pe Israel „fiul Meu, întîiul Meu născut” (Exod 4, 22; Deut. 32, 19).

        Cu excepţia numelui „Tată”, numele din Noul Testament pentru Dumnezeu poartă semnificaţii echivalente numelor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus foloseşte numele Tată, pentru a ne aduce într-o legătură mai strînsă şi personală cu Dumnezeu (Mat. 6, 9; Marcu 14, 36: Rom. 8, 15; Gal. 4, 6).

        Activitatea lui Dumnezeu. Scriitorii Bibliei şi-au luat mai mult timp să descrie activitatea lui Dumnezeu decît să descrie fiinţa Sa. Dumnezeu este prezentat ca fiind Creator (Gen. 1,1; Ps. 24, 1-2), Susţinător al lumii (Evrei 1,3), Răscumpărător şi Mîntuitor (Deut. 5, 6; 2 Cor. 5,19), purtînd povara pentru destinul final al omenirii. El face planuri (Is. 46, 11), spune mai dinainte ce are să se întîmple (Is. 46, 10), face făgăduinţe (Deut. 15, 6; 2 Petru 3, 9). El iartă păcatele (Ex. 34, 7), de aceea El este îndreptăţit să-I aducem închinarea noastră (Apoc. 14, 6-7). În final, Scripturile Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind Conducător, „Împărat veşnic, Nemuritor, Nevăzut, Singurul Dumnezeu” (1 Tim. 1,17). Acţiunile Sale confirmă faptul că El este un Dumnezeu personal.

Atributele lui Dumnezeu. Scriitorii Scripturii aduc informaţii suplimentare cu privire la esenţa lui Dumnezeu, prin mărturiile lor cu privire la atributele Sale divine.

        Atributele netransmisibile ale lui Dumnezeu cuprind aspecte ale naturii Sale divine ce n-au fost date fiinţelor create. Dumnezeu există prin Sine, căci El are „viaţa în Sine” (Ioan 5,26). El este independent în voinţa (Efes. 1, 5) şi în puterea Sa (Ps. 115, 3). El este atotcunoscător, (Iov 37, 16; Ps. 139, 1-18; 147,5; 1 Ioan 3,20), pentru că, fiind Alfa şi Omega (Apoc. 1,8), El cunoaşte de la început sfîrşitul lucrurilor (Is. 46, 9-11).

Dumnezeu este omniprezent (Ps. 139, 7-12; Evr. 4, 13), fiind mai presus de spaţiu. Cu toate acestea, El este pe deplin prezent în orice parte a spaţiului; El este veşnic (Ps. 90, 2; Apoc. 1, 8), El trece dincolo de barierele timpului şi totuşi El este pe deplin prezent în fiecare moment al timpului.

        Dumnezeu este atotputernic - omnipotent. Astfel că nimic nu este imposibil pentru El, asigurîndu-ne că El aduce la îndeplinire tot ceea ce-Şi propune (Dan. 4, 17. 25. 35; Mat. 19, 26; Apoc. 19, 6). El este imuabil sau neschimbător - pentru că El este desăvîrşit. El spune: „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3, 6; Ps. 33, 11; Iacov 1, 17). Deoarece, într-un anumit sens, aceste atribute definesc pe Dumnezeu, ele sînt netransmisibile.

Atributele lui Dumnezeu care sînt comunicabile sau transmisibile, pornesc din interesul Său plin de iubire faţă de neamul omenesc. Ele cuprind iubirea (Rom. 5, 8), harul (Rom. 3, 24), mila (Ps. 145, 9), răbdarea (2 Petru 3, 15), sfinţenia (Ps. 99, 9), neprihănirea (Ezra 9, 15; Ioan 17, 25), dreptatea (Apoc. 22, 12) şi adevărul (1 Ioan 5, 20). Aceste daruri vin numai împreună cu Dătătorul.

H3 Suveranitatea lui Dumnezeu

        Scriptura vorbeşte în mod clar despre suveranitatea lui Dumnezeu: „El face ce vrea… şi nimeni nu poate să-I zică: „Ce faci?” (Dan. 4, 35). „Căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apoc. 4, 11). „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pămînt” (Ps. 135, 6). Astfel Solomon a putut să spună: „Inima împăratului este ca un rîu de apă în mîna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea (Prov. 21, 1). Pavel, conştient de suveranitatea lui Dumnezeu, scria: „Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi” (Fapte 18, 21; vezi şi Rom. 15, 32), în timp ce Iacov sfătuia: „Voi dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: 'Dacă va vrea Domnul'„ (Iacov 4, 15).

        Predestinaţia şi libertatea omului. Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu are controlul deplin asupra lumii. El a „rînduit mai dinainte” pe oameni să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8, 29-30), să fie adoptaţi ca fii şi fiice ale Sale şi să obţină astfel moştenirea (Ef. 1, 4, 5,11). Ce implicaţii are o asemenea suveranitate asupra libertăţii omului ?

        Verbul „a predestina” înseamnă „a determina mai dinainte”. Unii susţin că aceste pasaje ne învaţă că Dumnezeu alege în mod arbitrar pe unii pentru mîntuire, iar pe alţii pentru pieire, indiferent de propria lor alegere. Dar un studiu al contextului acestor pasaje arată că apostolul Pavel nu ne vorbeşte despre excluderea arbitară a unora de către Dumnezeu.

        Direcţia acestei argumentări este clară: acceptarea şi nu respingerea. Biblia declară în mod clar că Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2, 4). El „doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3, 9). Nu există nici o dovadă că Dumnezeu a decretat ca unele persoane să fie pierdute; un astfel de decret ar nega Calvarul pe care Domnul Isus a murit pentru toţi. Cuvîntul „oricine” din textul: „Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16) înseamnă că oricine poate fi mîntuit.

        „Că voinţa liberă a omului este factorul determinant în destinul său este evident din faptul că Dumnezeu prezintă continuu rezultatele ascultării şi neascultării şi cere păcătosului să aleagă ascultarea şi viaţa (Deut. 30, 19; Iosua 24, 15; Is. 1, 16. 20; Apoc. 22, 17) şi din faptul că este posibil pentru credincios ca, după ce a primit odată şi a gustat darul ceresc, să cadă şi să fie pierdut (1 Cor. 9, 27; Gal. 5,4: Evrei 6, 4-6; 10, 29).

Dumnezeu poate prevedea ce alegere va face fiecare persoană, dar această cunoaştere mai dinainte a Sa nu determină ce anume alegere va fi făcută… Predestinaţia biblică constă în hotărîrea sau planul lui Dumnezeu, ca toţi aceia care aleg să creadă în Hristos să fie mîntuiţi” (Ioan 1, 12; Efes. 1,4-10). 4

        Atunci, ce vrea să zică Scriptura cînd spune despre Dumnezeu că „pe Iacov l-am iubit şi pe Esau l-am urît” (Rom. 9, 13) şi că El a „împietrit inima lui Faraon” (vers. 17.18.15.16; Ex. 9,16; 4,21)? Contextul acestor versete arată că subiectul lui Pavel este misiunea şi nu mîntuirea. Răscumpărarea este oferită tuturor oamenilor, dar Dumnezeu alege anumite persoane pentru lucrări speciale. Mîntuirea a fost în mod egal posibilă pentru Iacov şi Esau, dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, nu pe Esau, să fie linia prin care El să ducă lumii solia mîntuirii. Dumnezeu exercită suveranitatea Sa în strategia misiunii Sale.

        Cînd Scriptura spune că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, se atribuie lui Dumnezeu ceea ce El îngăduie şi nu se implică faptul că El doreşte sau porunceşte aceasta. Răspunsul negativ al lui Faraon la chemarea lui Dumnezeu ilustrează respectul lui Dumnezeu faţă de libertatea de alegere a omului.

        Preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea omului. Unii cred că, în legătura lui Dumnezeu cu oamenii, El nu are cunoştinţă de alegerea lor, înainte ca aceasta să aibă loc, că Dumnezeu cunoaşte unele evenimente viitoare cum ar fi a doua venire, mileniul, refacerea pămîntului, dar că El nu are nici o idee cine va fi mîntuit. Ei consideră că legătura dinamică a lui Dumnezeu cu neamul omenesc ar fi în pericol, dacă El ar şti tot ce se întîmplă din veşnicie în veşnicie. Unii sugerează ideea că El S-ar plictisi, dacă ar şti sfîrşitul de la început.

Dar cunoaşterea de către Dumnezeu a ceea ce va face cineva nu influenţează cu nimic alegerea sa, după cum cunoaşterea de către un istoric a ceea ce oamenii au făcut în trecut nu vine în conflict cu acţiunile lor. După cum un aparat de fotografiat înregistrează o scenă, dar nu o schimbă, tot aşa preştiinţa priveşte în viitor, fără să-l schimbe. Preştiinţa Dumnezeirii nu violează niciodată libertatea omului.

H3 Dinamica lăuntrică a Dumnezeirii

        Există un singur Dumnezeu? Ce este atunci cu Domnul Hristos şi Duhul Sfînt?

        Unicitatea lui Dumnezeu. În contrast cu păgînii naţiunilor înconjurătoare, Israel credea că există un singur Dumnezeu (Deut. 4, 35; 6, 4; Is. 45, 5; Zah. 14, 9). Noul Testament subliniază, de asemenea, unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12, 29-32; Ioan 17, 3; 1 Cor. 8, 4-6: Ef. 4, 4-6; 1 Tim. 2,5). Acest accent pus pe monoteism nu contrazice conceptul creştin de Dumnezeu triun sau Trinitate - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt - ci, dimpotrivă, afirmă faptul că nu există un panteon al diferitelor zeităţi.

        Pluralitate în interiorul Dumnezeirii. Deşi Vechiul Testament nu învaţă în mod explicit că Dumnezeu este triun, el face aluzii la o pluralitate înăuntrul Dumnezeirii. Adesea, Dumnezeu foloseşte pronumele la plural, ca de exemplu: „Să facem om după Chipul Nostru” (Gen. 1,26); „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi” (Gen. 3,22); „Haidem să Ne pogorîm” (Genesa 11,7). Adesea, Îngerul Domnului este identificat cu Dumnezeu. Arătîndu-i-Se lui Moise, Îngerul Domnului a spus: „Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ex. 3, 6).

        Diferite referinţe disting Duhul lui Dumnezeu de Dumnezeu. În istoria Creaţiunii ni se spune că „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor„ (Gen. 1,2). Unele texte nu numai că se referă la Duhul, ci includ o a treia Persoană în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu: „Şi acum, Domnul Dumnezeu (Tatăl) m-a trimis (Fiul lui Dumnezeu) cu Duhul Său (Duhul Sfînt)” (Is. 48, 16). „Am pus (Tatăl) Duhul Meu (Duhul Sfînt) peste El (Mesia); El va vesti neamurilor judecata” (Is. 42, 1).

        Relaţiile din interiorul Dumnezeirii. Prima venire a Domnului Hristos ne dă o viziune mult mai clară asupra Treimii lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan descoperă faptul că Dumnezeirea este alcătuită din Dumnezeu Tatăl (vezi cap. 3 al acestei cărţi), Dumnezeu Fiul (cap. 4) şi Dumnezeu Duhul Sfînt (cap.5), o unitate a trei Persoane, coexistînd din veşnicie, avînd o relaţie unică şi tainică.

1. O legătură a iubirii. Cînd Isus Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), El suferea de înstrăinarea de Tatăl Său, cauzată de păcat. Păcatul a frînt legătura originară a neamului omenesc cu Dumnezeu (Gen. 3, 6-10; Is. 59, 2). În ultimele Sale ore, Isus, Cel care n-a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi. Luînd asupra Sa păcatul nostru, luînd locul nostru, El a suportat separarea de Dumnezeu, care era partea noastră, şi a murit în consecinţă.

        Păcătoşii nu vor înţelege niciodată ce a însemnat moartea lui Isus pentru Dumnezeire. Din veşnicie, Isus fusese cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfînt. Ei au trăit coexistînd din veşnicie, coexistînd în totală dăruire de sine şi iubire unul faţă de altul. A fi laolaltă pentru o perioadă atît de lungă vorbeşte de la sine de o iubire desăvîrşită, absolută, ce exista înăuntrul Dumnezeirii. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8) şi aceasta înseamnă că fiecare trăia pentru ceilalţi, astfel că ei cunoşteau o completă împlinire şi fericire.

        Iubirea este definită în 1 Corinteni 13. Unii se întreabă cum pot fi aplicate calităţile răbdării înăuntrul Dumnezeirii, care avea o legătură desăvîrşită de iubire. Răbdarea a fost necesară prima dată, atunci cînd au avut de-a face cu îngerii răzvrătiţi şi, mai tîrziu, cu fiinţele omeneşti îndărătnice.

        Nu există nici o distanţă între Persoanele Treimii divine. Toate trei sînt divine şi totuşi Ele Îşi împart puterea şi calităţile lor divine. În organizaţiile omeneşti, autoritatea finală stă într-o singură persoană - un preşedinte, împărat sau prim-ministru. În Dumnezeire, autoritatea finală se află asupra tuturor celor trei membri ai ei.

        În timp ce Dumnezeirea nu este una în persoană, Dumnezeu este Una în scop, în spirit şi în caracter. Această unicitate nu şterge personalităţile distincte ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfînt. Şi nici separarea personalităţilor din cadrul Dumnezeirii nu distruge adevărul monoteist al Scripturilor, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt un singur Dumnezeu.

        2. O relaţie de lucru. În cadrul Dumnezeirii, există o relaţie funcţională. Dumnezeu nu repetă o acţiune fără să fie necesar. Ordinea este prima lege a cerului şi Dumnezeu lucrează în mod ordonat. Această ordine decurge din Dumnezeire şi păstrează unitatea în cadrul acesteia. Tatăl acţionează ca sursă, Fiul ca Mijlocitor, iar Duhul Sfînt ca realizator.

        Întruparea demonstrează foarte frumos spiritul de colaborare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl a dat pe Fiul Său, Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuşi şi Duhul Sfînt L-a conceput pe Isus (Ioan 3, 16; Mat. 1, 18. 20). Cuvintele pe care îngerul le-a spus Mariei arată în mod clar activitatea Treimii divine în taina întrupării lui Dumnezeu în om: „Îngerul i-a răspuns: 'Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfîntul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu'„ (Luca 1, 35).

Fiecare membru al Treimii divine a fost prezent la botezul Domnului Hristos: Tatăl dînd încurajare (Mat. 3, 17), Domnul Hristos dîndu-Se pe Sine ca să fie botezat, ca exemplu pentru noi (Mat. 3, 13-15), şi Duhul Sfînt dîndu-Se pe Sine lui Hristos ca să-I dea putere (Luca 3, 21-22).

        Către sfîrşitul vieţii Sale pe pămînt, Isus Hristos a făgăduit că va trimite Duhul Sfînt ca Sfătuitor, ca Ajutor (Ioan 14, 16). Cîteva ore mai tîrziu, atîrnînd pe cruce, Isus a strigat către Tatăl Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27, 46). În acele momente culminante pentru istoria mîntuirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt au fost implicaţi cu toţii, solidari.

        Astăzi, Tatăl şi Fiul vin în legătură cu noi prin Duhul Sfînt. Domnul Isus a spus: „Cînd va veni Mîngîietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Tatăl şi Fiul au trimis Duhul Sfînt ca să descopere fiecărei persoane pe Hristos. Marea sarcină a Treimii divine este aceea de a aduce pe Dumnezeu şi cunoaşterea lui Hristos la oricine (Ioan 17, 3) şi de a-L face pe Isus prezent şi real (Mat. 28, 20; Evr. 13, 5). Cei credincioşi sînt aleşi pentru mîntuire, spunea Petru, „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sîngele lui Isus Hristos” (1 Petru 1, 2).

        Binecuvîntarea apostolică cuprinde pe toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii: „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfîntului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13, 14). Domnul Hristos se află în capul listei. Punctul de contact al lui Dumnezeu cu neamul omenesc a fost şi este Isus Hristos - Dumnezeu care a devenit om. Deşi toate cele trei Persoane ale Treimii colaborează în lucrarea mîntuirii, numai Domnul Isus a trăit ca om, a murit ca om şi a devenit Mîntuitorul nostru (Ioan 6, 47; Matei 1,21; Fapte 4, 12). Dar, pentru că „Dumnezeu era în Hristos împăcînd lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19), Dumnezeu poate, de asemenea, să fie denumit ca Mîntuitor al nostru (Tit 3,4), căci El ne-a mîntuit prin Isus Hristos, Mîntuitorul (Efeseni 5, 23; Filipeni 3, 20; Tit 3, 6).

        În această relaţie funcţională, diferitele Persoane ale Dumnezeirii îndeplinesc sarcini diferite în mîntuirea omului. Lucrarea Duhului Sfînt nu adaugă nimic la eficienţa jertfei ispăşitoare pe care Isus Hristos a adus-o pe cruce. Prin Duhul Sfînt, ispăşirea obiectivă de la cruce este aplicată în măsura în care Hristos, Cel care a făcut ispăşirea, este adus înăuntrul fiinţei umane. Astfel se face că Pavel vorbeşte despre „Hristos în voi nădejdea slavei” (Coloseni 1,27).

H3 Punctul central, mîntuirea

        Biserica primară boteza persoanele în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt (Mat. 28, 19). Dar, deoarece iubirea şi planul lui Dumnezeu au fost descoperite prin Isus Hristos, Biblia se concentrează asupra Lui. El este nădejdea ce se prefigura în diferitele sacrificii şi sărbători din Vechiul Testament. El este Acela care ocupă centrul evenimentelor ce se descoperă în Evanghelii. El este Vestea cea bună, vestită de apostoli în predicile şi scrierile lor - fericita nădejde. Vechiul Testament priveşte spre venirea Lui; Noul Testament raportează prima Sa venire şi priveşte înainte spre revenirea Lui.

        Domnul Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi noi, ne uneşte astfel cu Dumnezeirea. Isus este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Vestea cea bună este cuprinsă într-o Persoană şi nu în nişte ritualuri. Ea are de-a face cu o relaţie, o legătură personală şi nu numai cu nişte reguli - căci creştinismul este Hristos. În El, noi găsim miezul, conţinutul şi contextul întregului adevăr şi al vieţii.

        Privind la cruce, noi privim în inima lui Dumnezeu. De pe acel instrument de tortură El a revărsat iubirea Sa pentru noi. Prin Hristos, iubirea Dumnezeirii umple inimile noastre suferinde şi goale. Isus Hristos atîrnă acolo ca dar al lui Dumnezeu şi Înlocuitor al nostru. La Calvar, Dumnezeu a coborît pînă la cel mai de jos nivel al pămîntului, pentru a ne întîlni; dar prin aceasta noi putem merge în locuri înalte. Cînd noi mergem la Golgota, înseamnă că am atins punctul cel mai înalt la care putem urca spre Dumnezeu.

        La cruce, Treimea divină a dat pe faţă o deplină manifestare a altruismului. Acolo a avut loc completa revelare a lui Dumnezeu. Hristos a devenit om, ca să moară pentru neamul omenesc. El a considerat mai de valoare iubirea faţă de noi decît existenţa Sa. Acolo, Domnul Hristos a devenit „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” noastră (1 Cor. 1,30). Orice valoare sau importanţă avem sau vom avea vreodată, ele vin de la jertfa Sa pe cruce.

        Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul crucii. Domnul Hristos a descoperit Universului iubirea infinită a Dumnezeirii şi puterea ei mîntuitoare; El a revelat un Dumnezeu în trei Persoane, care a fost dispus să treacă prin agonia despărţirii, datorită unei iubiri necondiţionate pentru o planetă răzvrătită. De la această cruce, Dumnezeu vesteşte invitaţia Sa plină de iubire, ce ni se adresează: să ne împăcăm cu El şi „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va întări inimile şi gîndurile în Hristos Isus” (Filip. 4, 7).

1. Gordon R. Lewis „Decide for Yourself; A Theological

Workbook (Decide pentru tine însuţi; Un manual teologic) (Downers

Grove, IL, Inter Varsity Press, 1978) pag. 15.

2. Acestea sînt argumente cosmologice, teologice, ontologice,

antropologice şi religioase. Vezi şi T.H.Jemison, „Christian Beliefs”

(Puncte de credinţă creştine) (Mountain View, CA, Pacific Press,/1959),

pag. 72; R.Rice, „The Reign of God” (Împărăţia lui Dumnezeu)

(Berrien Springs, MI, Andrews University Press, 1985), pag. 53-56.

Aceste argumente nu dovedesc existenţa lui Dumnezeu, dar arată că

existenţa lui Dumnezeu este o posibilitate reală. În ultimă analiză

însă, convingerea în existenţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă.

3. „Yahweh” este o „transliterare ipotetică”

a numelui sacru al lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Ex. 3, 14. 15;

6, 3). Cuvîntul original ebraic conţinea cele patru consoane Y H W

H. În decursul timpului, de teama de a nu profana numele lui Dumnezeu,

iudeii au refuzat să rostească cu glas tare acest nume. În schimb,

ori de cîte ori apărea Y H W H, ei aveau să citească cuvîntul Adonai.

În secolul al şaptelea sau al optulea d.Hr., cînd au fost introduse

vocalele în cuvintele ebraice, masoreţii au adăugat vocalele de la

Adonai la consoanele Y H W H. Combinaţia a dat cuvîntul Iehova. Unele

traduceri preferă cuvîntul Yahweh (Biblia de la Ierusalim) sau Domnul

(Vezi S.H.Horn, „Seventh-day Adventist Bible Dictionary” (Dicţionarul

Biblic Adventist de Ziua a Şaptea). (Don F. Neufeld, ed., Washington

D.C. (Review and Herald, 1979, pag. 1192, 1193).

4. „Predestination” (Predestinaţia) Seventh-day

Adventist Encyclopedia (Enciclopedia A.Z.Ş.), D.F.Neufeld ed., Washington

D.C. Review and Herald, 1976, pag. 1144).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA