Batrânul apostol ramasese cel din urma si era absolut singur.Avea  aproape 100 de ani si toti colegii lui disparusera.

Fratele sau Iacov fusese martirizat, primul dintre cei 12 apostoli care avea sa moara pentru credinta. Pavel fusese decapitat.Petru fusese crucificat cu capul în jos. Iar Toma disparuse, probabil tocmai în India, în Orient. Cine stia unde murisera toti ceilalti? Acum, la aproape 70 de ani dupa învierea Domnului, Ioan, singurul apostol ramas în viata, era exilat pe insula Patmos, un strat noduros de roci vulcanice iesite la suprafata, situat la o departare de câtiva kilometri de tarmurile Asiei Mici, în Marea Egee, un loc pentru detinuti. Fiind prea în vârsta pentru un lagar de munca, el se afla acolo – nici macar romanii cei duri nu se asteptau ca un om atât de înaintat în vârsta sa munceasca mult. Ei l-au abandonat pur si simplu, lasându-l cu amintirile si cu dorintele lui arzatoare.
    Având o memorie ascutita, Ioan putea sa-si aminteasca bine cum el si Andrei îl ascultasera pentru prima data pe Ioan Botezatorul predicând despre Rascumparatorul care urma sa vina; cum se înrolase la început în lucrarea Domnului Isus, si cum apoi, împreuna cu fratele sau Iacov, cu Petru si cu Andrei, au urmat invitatia de a fi discipoli ai Sai, cu norma întreaga – atunci când Mântuitorul i-a chemat sa-si paraseasca mrejele si sa fie pescari de oameni.
    Cu remuscare, Ioan putea sa-si aduca usor aminte denerabdarea sa de la început, când vedea ca Împaratia, pe care era atât de sigur ca Isus trebuia sa o întemeieze rapid, înainta extrem de lent. Era nerabdator sa darâme orice obstacol sau sa
înfrânga orice inamic care statea în calea rapidei ascensiuni la putere a Domnului. Ioan îsi manifestase caracterul impetuos
în mai multe ocazii, precum aceea când îl mustrase pe un  om care lucra în Numele Domnului  Hristos, fara sa fi primit în mod
 oficial calitatea de ucenic al Sau (Luca 9,49). Sau atunci când I-a recomandat Domnului  Hristos sa porunceasca sa se coboare foc din cer pentru a-i nimici pe cei care Îi respinsesera solicitarea de a gazdui la ei (versetele 52-56). Ioan nu ezitase sa-si sustina propria promovare, atunci când el si  fratele lui si-au îndemnat mama sa-L roage pe Isus sa-i desemneze pe ei
în cele mai înalte posturi si sa le atribuie lor cele mai substantiale onoruri în împaratia despre care credeau ca este atât de aproape. Dar împaratia nu venise. Pâna si rugaciunea Domnului, „Vie Împaratia Ta”, ramânea înca fara raspuns. Si nimeni nu avea nevoie sa priveasca mai departe decât peste marea cea moarta, ca sa îsi dea seama ca vointa lui Dumnezeu pe pamânt nu era înca împlinita. Altfel, Ioan n-ar fi fost izolat ca sa o duca de azi pe mâine în exil, când putea sa predice si sa-i învete pe oameni în  bisericile de pe continent, unde slujise în mod credincios.
    Caracterul lui Ioan fusese înmuiat, supus, transformat. Cel care era mereu gata de razboi, devenise pastorul amabil care Îl iubea pe Domnul Isus mai presus de orice si îi iubea adânc pe copiii Sai. De fapt, tocmai aceasta facea exilul pe Patmos atât de suparator – despartirea de poporul lui Dumnezeu. Cât de mult dorea el sa predice, sa învete, sa încurajeze, sa viziteze, sa boteze si sa cladeasca si sa întareasca bisericile! Dar nu avea sa fie asa. Credinciosii erau acolo, iar el, aici. Era absolut singur... si se simtea izolat.
    Desi încrederea lui n-a sovait niciodata, era usor ca Ioan sa se încline în directia îndoielii, întrebându-se daca nu cumva Isus
    Îsi uitase fagaduintele de a Se întoarce. Ioan îsi aducea aminte de asigurari puternice, pline de mângâiere, precum acestea: „Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi” (Ioan 14,3) si: „Acum voi sunteti plini de întristare; dar Eu va voi vedea iarasi” (Ioan 16,22).
Ramânea totusi realitatea. Isus nu revenise. Cu fiecare zi, Ioan ramânea tot mai singur. Nu venea nimeni, nu-i scria nimeni, nu-l vizita nimeni. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat: a venit Isus. Era o zi de Sabat, si Ioan se afl a într-o profunda comuniune cu Duhul
Sfânt, meditând la ziua Domnului si la fericita nadejde, când toatelucrurile bune vor fi restaurate. „În ziua Domnului eram în Duhul. Si am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbite, care zicea: ‘Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintâi si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie într-o carte, si trimite-o celor sapte Biserici’” (Apoc. 1,10.11).
Domnul Isus Îsi respectase fagaduinta! Revenise! Strigatul inimii însingurate a lui Ioan fusese auzit si primise raspuns. Isus era acolo. Închisoarea de pe acea insula stearpa a fost transformata imediat într-o catedrala a paradisului, datoritaprezentei Domnului Isus. Încercarile si necazurile care îi legau corpul si îi încovoiau spiritul au fost uitate în prezenta Domnului sau. În bucuria coplesitoare de a-L vedea înca o data pe Isus, nu si-a mai adus aminte de lungii ani de truda si dificultati! Iar Isus a
adus vesti bune; nu doar pentru Ioan, ci pentru toti copiii lui Dumnezeu de pretutindeni. Domnul Isus i-a aratat lui Ioan adevaruri uimitoare si l-a mandatat sa le scrie si sa le trimita bisericilor. Vesti bune. Vesti ale Evangheliei. Vesti despre venirea Sa.
    Nu stim cât timp a ramas Domnul Isus cu Ioan în acel Sabat pe Patmos. Nu stim daca întregul mesaj i-a fost transmis într-o singura viziune sau daca i-a fost comunicat în mai multe ocazii si de-a lungul mai multor vizite. Ceea ce stim cu adevarat este ca Ioan si-a luat înca o data pana si a început sa scrie Cuvântul lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu.
    Având avantajul de a fi trait o parte din istoria extrem de dramatica a marii lupte, la data când scria cartea Apocalipsa, Ioan îsi putea aduce aminte cu usurinta cum Satana fusese înfrânt, iar demonii fusesera supusi prin puterea lui Isus. Dar faptul ca scria despre viitoarele veacuri întunecate si despre fapte si mai întunecate ar fi putut foarte bine sa-l copleseasca pe batrânul apostol, în timp ce contempla apropiatul triumf al raului asupra binelui si al urii asupra iubirii. Fiare si demoni aveau sa conspire împreuna cu puterile si cu stapânirile omenesti, ca sa întroneze raul si sa scoata neprihanirea din inimile oamenilor. Însa, prin
toate acestea, poporul lui Dumnezeu, bizuindu-se pe Cuvântul Sau si fi ind împuternicit de Duhul Sfânt, va fi pregatit pentru revenirea Fiului lui Dumnezeu. Domnul Isus va veni iarasi. Împaratul împaratilor! Domnul domnilor! Creator, Rascumparator,
Restaurator, Prieten!
    Apoi, într-o zi, viziunea s-a terminat. Nu mai era nimic de scris. Fagaduinte, prevestiri, profetii, pregatiri. Tot ceea ce i se poruncise lui Ioan sa comunice a fost încheiat si pregatit, pentru ca sa avertizeze bisericile, întocmai asa cum avea sa avertizeze si lumea.
Strigatul inimii însingurate a lui Ioan fusese auzit si primise raspuns. Isus era acolo.
    Viziunea urma sa-si atinga punctul culminant într-un triumf glorios al iubirii lui Dumnezeu. Atacurile raului vor fi înfrânte în biruinta Domnului Hristos. Înca o data, armonia va fi redata Universului. Dumnezeu si omenirea vor fi reuniti într-o relatie neîntrerupta, de-a lungul întregii vesnicii. Speranta va straluci tot timpul, pâna când fericirea va fi realizata pe deplin.
    „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vede afata Lui, si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Si nu vor mai avea trebuinta nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu îi va lumina. Si vor împarati în vecii vecilor” (Apoc. 22,3-5)             Gânditi-va la aceasta: nu va mai fi pacat; nu va mai fi tristete; nu va mai fi moarte, durere, lacrimi sau despartire. Nu va mai fi noapte!
„Iata, Eu vin curând; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fi ecaruia dupa fapta lui. Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintâi si Cel de pe urma, Începutul si Sfârsitul... Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu sa va adevereasca aceste lucruri pentru biserici. Eu  sunt Radacina si Samânta lui David,    Luceafarul stralucitor de dimineata” (versetele 12-16).
    Apoi mesajul se încheie. Cel care confirma aceste lucruri spune: „‘Da, Eu vin curând’. Amin! Vino, Doamne Isuse!” (versetul 21).
    Dar observati cu atentie ca mai exista un verset. Cartea nu se termina cu strigatul inimii însingurate – „Amin!  Vino [repede], Doamne Isuse!”
    Cartea se încheie cu viziunea ca alti oameni, dincolo de timpul prezent – oameni din alte secole si din alte locuri – o vor auzi, de asemenea, si o vor primi cu drag. Iar acelor persoane din toti anii urmatori si din orice loc, solitarul apostol Ioan – acum încurajat si reînnoit prin vizita personala a Domnului Isus în exilul sau retras – le ofera speranta pentru calatorie: „Harul Domnului nostru Isus Hristos sa fie cu voi cu toti! Amin!” (versetul 21).

Întrebari pentrumeditatie si discutie:
1. Cum ti-a descoperit Domnul Isus speranta în momente de singuratate sau în situatii descurajatoare?
2. Ce aspecte din descoperirea lui Ioan putem împartasi pentru a ne încuraja unii pe altii atunci când raul pare a iesi victorios?
3. Ce persoana din viata ta are nevoie sa auda speranta care a fost descoperita prin Ioan în cartea Apocalipsa?