Oricare ar fi obstacolele, putem sa privim dincolo de noi însine, la El.

Si, dupa cum a înaltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie sa fie înaltat si Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,14-16).
    În timp ce treceau prin pustie spre Canaan, copiii lui Israel au adus asupra lor judecatile lui Dumnezeu prin
murmurare si nemultumire. Au fost muscati de serpii înfocati, veninosi, din pustie si au fost loviti cu moartea. Un sol a trecut prin tabara cu vestea ca se oferea un remediu. Potrivit îndrumarii date de Domnul Hristos, a fost înaltat un sarpe de arama, iar aceia care erau dispusi doar sa priveasca la el urmau sa fie vindecati. Când [aceasta solie] a fost anuntata, unii dintre cei
bolnavi si muribunzi nu au primit-o. Ici si colo, prin toata tabara, erau auzite cuvintele: „Este imposibil ca eu sa fiu
vindecat, pentru ca ma aflu într-o stare atât de teribila. Cei care nu se afla într-o stare atât de grava ca a mea, probabil ca
pot sa priveasca si sa traiasca”. Altii au considerat ca detin ei însisi un remediu propriu, care putea sa vindece muscatura
otravitoare a sarpelui; dar numai aceia care au acceptat solia si au privit la sarpele de arama au fost vindecati. Sarpeleacesta Îl reprezenta pe Domnul Hristos. Omul este otravit prin pacat; dar, în Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii, a fost furnizat un remediu pentru omenirea cazuta. Orice speranta de mântuire pe care o avem, în afara de Domnul Hristos, este o nadejde desarta. Nu putem sa-L dezonoram pe Mântuitorul nostru mai mult decât o facem atunci când ne îndoim ca El ne va mântui.      Oricare ar fi fost viata noastra de faradelege, oricât de adânca ar putea fi pata pacatului nostru, exista Cineva care este în stare sa-i mântuiasca în chip desavârsit pe toti cei care se apropie de Dumnezeu prin El.
    Domnul Isus este remediul pentru pacat. Putem avea intelect, dar inteligenta omeneasca nu poate inventa nici un mijloc de mântuire; putem avea averi pamântesti, dar acestea nu vor asigura un pret de rascumparare pentru pacatul sufletului nostru. Mântuirea este darul lui Dumnezeu prin Domnul Hristos, si fagaduinta este: „Oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.
 

    Credinta doar cu numele nu este suficienta

Nu este suficient sa avem o credinta doar cu numele. Trebuie sa avem acea credinta care îsi va însusi puterea datatoare de viata pentru sufletele noastre. Noi suferim o imensa pierdere, pentru ca nu exercitam credinta simpla, vie în Domnul Hristos. Trebuie sa fim în stare sa spunem: „El este Mântuitorul meu; El a murit pentru mine; eu privesc la El ca la Mântuitorul meu desavârsit si traiesc”. Trebuie sa privim la Domnul Hristos în fiecare zi. Sa Îl consideram Exemplul nostru în toate lucrurile. Aceasta înseamna credinta. Noi Îl onoram pe Domnul si Stapânul nostru atunci
când ne punem toata încrederea în El. Daca nu avem încredere în solia pe care El ne-a trimis-o, ne vom afla într-o situatie asemanatoare aceleia a israelitilor care au fost muscati de serpi înfocati, dar care nu au vrut sa priveasca si sa traiasca. Daca o acceptam, solia de iubire care a ajuns la noi în invitatii, îndemn si mustrare se va dovedi a fi viata si vindecare pentru sufletele noastre.
    Nu trebuie sa fim satisfacuti cu nimic mai putin decât cu o strânsa legatura cu Domnul Hristos. Libertatea si mântuirea ne sunt oferite si trebuie sa ne prindem de fagaduintele pretioase ale lui Dumnezeu printr-o credinta vie. Dar, daca noi credem doar partial, daca nu demonstram în experienta noastra puterea credintei vii, care lucreaza prin dragoste si curata sufletul, nu vom corespunde asteptarii  Domnului si Stapânului nostru. Domnul Isus spune: „Fara  Mine, nu puteti face nimic”, dar, daca El ramâne în noi si noi în El, putem face toate lucrurile prin puterea tariei Sale.  Trebuie sa ne încredem în El asa cum un copil se încrede în parintii lui pamântesti. Sa simtim o asemenea iubire fata de El, încât sa nu putem sa-I tradam încrederea în noi,
ori sa manifestam neîncredere în El în vreo împrejurare. Trebuie sa avem o cunoastere a adevarului asa cum este el în Isus.
Trebuie sa fim la fel ca femeia aceea bolnava, care si-a facut loc prin multime, ca sa se atinga de poala hainei Domnului Hristos. Ea nu s-a atins într-un mod nepasator; a fost  atingerea credintei; pentru ca din Domnului Hristos, o putere si a vindecat-o. Desi multimea se îngramadea în jurul
Sau, Mântuitorul a recunoscut atingerea credintei. El S-a întors si a întrebat: „‘Cine s-a atins de Mine?’... Femeia,când s-a vazut data de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui si a spus, în fata întregului norod, din ce pricina se atinsese de El si cum fusese vindecata numaidecât. Isus i-a zis: ‘Îndrazneste, fiica; credinta ta te-a mântuit, du- te în pace’” (Luca 8,45-48). (Signs of the Times, 10 martie 1890)

Isus le-a adus speranta celor fara speranta
Exista momente când Domnul Isus ar vrea sa le spuna acelora din serviciul Sau ale caror energii au fost suprasolicitate: „Veniti singuri la o parte, într-un loc pustiu, si odihniti-va  putin” (Marcu 6,31). Avem relatarea ca, într-o ocazie, dupa o zi de truda
neîncetata, Rascumparatorul nostru S-a culcat si a adormit adânc într-o barca de pescari, având drept perna un colac de frânghie. Natura Sa umana istovita avea mare nevoie de odihna si de somn...
Priviti-L pe Mântuitorul! Cât de presante erau trebuintele care cereau interventia Sa! Ocaziile de învatare în Templu, de vindecare în Templu, de explicare a Scripturilor pe strazi, pe marginea drumului, în calatoriile Sale retrase – aceste motive atât de importante nu-I mai lasau deloc timp pentru odihna.

I se facea mila de cei asupriti, îi mângâia pe cei care plângeau, le aducea speranta celor fara speranta, vindeca cicatricele si ranile produse de pacat. El mergea din loc în loc facând bine. (Manuscript Releases, vol. 10, p. 349, 350)

Crestinul nu trebuie sa traiasca pentru viata aceasta prezenta. Trebuie sa privim la Domnul Isus, care,  printr-o moarte rusinoasa, a construit  o cale pentru scaparea noastra. Trebuie ca fiecare dintre noi sa ne prindem de speranta care ne este pusa înainte în Evanghelie, daca vrem sa avem viata vesnica. Trebuie sa te întrebi: „Cât de mult sunt eu dispus sa sacrific

de dragul adevarului?” Înainte de a  raspunde la aceasta întrebare, as vrea sa-ti îndrept atentia la viata si sacrificiul Domnului Isus pentru tine. Când Îl vezi înaltat pe crucea de pe  Golgota pe Acela pe care pacatele tale L-au strapuns, în cainta sufletului vei depune totul la picioarele Sale. Când ne aducem aminte cât de mult a costat mântuirea noastra, putem fi siguri ca viata vesnica merita totul. Satana va veni în multe feluri ca sa îndeparteze sufletul de Domnul Hristos prin ispite. Mai întâi,îti va spune ca esti destul de bun prin tine însuti;ca nu ai nevoie sa fie facuta pentru tine o lucrare de reformare. El îti va sugera ca nu ai facut decât câteva greseli în viata, si ca acestea pot fi compensate prin binele pe care l-ai facut. Daca ai trait o viata asa cum ar vrea Satana, aceasta ar fi ca un lant cu verigi slabe în el, total lipsit de valoare. Un singur pacat de care nu te-ai cait este
suficient pentru a închide portile cerului în fata ta. Pentru ca omul nu poate fi mântuit având o singura pata a pacatului asupra lui, de aceea a venit Domnul Isus ca sa moara pe crucea de pe Golgota. Singura ta speranta este sa privesti la Domnul Hristos si sa traiesti. El a venit sa-i mântuiasca în chip desavârsit pe toti cei care vin la El; si este pe deplin în stare sa desavârseasca
tot ceea ce a început sa faca pentru tine. El ne va ridica din degradarea în care am cazut din cauza pacatului. (Signs of the
Times, 17 martie 1890)

Isus, Mijlocitorul nostru

Când te apropii de crucea de pe Golgota, acolo se vede o iubire care este fara egal. Când prin credinta întelegi însemnatatea acestui sacrifi ciu, te vezi drept pacatos, condamnat de catre o lege calcata. Aceasta înseamna pocainta. Când vii cu inima umila, gasesti iertare, pentru ca Domnul Isus Hristos este înfatisat stând permanent la altar, prezentând în mod solemn jertfa pentru pacatele lumii. El este un slujitor al adevaratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Dumnezeu. Umbrele ceremoniale ale sanctuarului iudaic nu mai au nici o putere. Nu mai trebuie sa fie facuta o ispasire simbolica, zilnic si anual, însa
jertfa de ispasire printr-un mijlocitor este esentiala din cauza comiterii continue a pacatelor. Domnul Isus mijloceste în prezenta lui Dumnezeu, prezentând sângele Sau varsat, ca miel înjunghiat. Domnul Isus prezinta sacrificiul adus pentru fi ecare calcare
de lege si pentru fi ecare defi cienta a pacatosului.
    Hristos, Mijlocitorul nostru, si Duhul Sfânt mijlocesc încontinuu în favoarea omului, dar Duhul nu pledeaza pentru noi asa cum o face Domnul Hristos, care prezinta sângele Sau, varsat de la întemeierea lumii; Duhul lucreaza asupra inimilor noastre, dând nastere la expresii de rugaciune, cainta, lauda si recunostinta. Recunostinta care se revarsa de pe buzele noastre este
rezultatul faptului ca Duhul Sfânt atinge corzile sufletului în amintiri sfi nte, trezind muzica inimii.

Serviciile religioase, rugaciunile, lauda, marturisirea în cainta a pacatului se înalta de la adevaratii credinciosi la fel ca tamâia spre Sanctuarul din cer, dar, trecând prin canalele contaminate ale naturii umane, ele sunt atât de întinate, încât, daca nu sunt curatite cu sânge, nu pot avea niciodata valoare în fata lui Dumnezeu. Ele nu se înalta într-o puritate imaculata, iar daca
Mijlocitorul, care sta la dreapta lui Dumnezeu, nu prezinta si nu purifi ca totul prin neprihanirea Sa, nu pot fi primite de Dumnezeu. Toata tamâia din tabernacolele pamântesti trebuie sa fie înmuiata cu stropii curatitori ai sângelui Domnului Hristos. El tine înaintea Tatalui cadelnita propriilor Sale merite, în care nu exista nici o urma de contaminare pamânteasca. El aduna
în aceasta cadelnita rugaciunile, lauda si marturisirile poporului Sau si, împreunacu acestea, Îsi pune propria Lui neprihanire fara pata. Apoi, înmiresmata cu meritele împacarii savârsite de catre Domnul Hristos, tamâia se înalta înaintea lui Dumnezeu întru totul si complet acceptabila. (Selected Messages, cartea 1, p. 343, 344)

Satana încearca sa se aseze între noi si Domnul Hristos, dar noi trebuie sa-l facem sa se retraga, vorbind despre credinta si preamarind puterea lui Isus de a ne mântui. Sa pasim înainte fara întârziere. Sa aratam ca nu ne temem sa ne încredem în Mântuitorul nostru,în întuneric, ca si în lumina...

Nu este sufi cient sa avem o credinta doar cu numele. Trebuie sa avem acea credinta care îsi va însusi puterea datatoare de viata pentru sufl etele noastre.

Speranta în apropiatarevenire a Domnului Hristos

    Isus te iubeste, iar atunci când vin încercari asupra sufletului tau, si cu siguranta vor veni, trebuie sa te afl i adesea cu Dumnezeu în rugaciune. Vrajmasul poate sa-ti spuna ca Dumnezeu nu te va auzi; dar tu trebuie sa ai încredere în fagaduinta Sa, ca El va auzi rugaciunea sufl etului cait. Rugaciunile tale sa se înalte continuu la Domnul Isus si crede ca El te asculta, ca te va auzi si te va scapa din orice încercare si ispita. Apostolul spune: „Pentru ca încercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decât aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos” (1 Petru 1,7).  (Signs of the Times, 17 martie 1890).

Venirea Domnului a fost în toate veacurile nadejdea urmasilor Sai adevarati. Fagaduinta revenirii, data de Mântuitorul la despartirea de pe Muntele Maslinilor, a luminat viitorul ucenicilor Sai, umplându-le inimile de o bucurie si o nadejde pe care suferinta nu le putea stinge si nici încercarile nule puteau umbri. În mijlocul suferintei si al persecutiei, „aratarea marelui nostru
Dumnezeu si Mântuitor Isus Hristos” a fost „fericita nadejde” (Tit 2,13). „Pe Patmosul cel stâncos, ucenicul iubit a auzit si el fagaduinta: ’Da, Eu vin curând’, iar raspunsul lui plin de adorare da glas rugaciunii bisericii, de-a lungul peregrinarii ei: ’Amin!
Vino, Doamne Isuse!’ (Apoc. 22,20)”. (Tragedia veacurilor, Casa de Editura „Viata si Sanatate”, Bucuresti, 1997, ed. a IV-a, p. 308)

Întrebari pentrumeditatie si discutie:
1. Autoarea spune: „Orice speranta de mântuire pe care o avem în afara de Domnul Hristos este o nadejde desarta”. Cum întelegi importanta acestei declaratii pentru biserica în general si pentru tine în mod personal?
2. Care este mesajul acestei prelegeri pentru: (a) cei care se simt neprihaniti si multumiti de ei însisi, si (b) cei care au un sentiment cronic de nevrednicie? Care este atitudinea sanatoasa pe care trebuie sa o avem?

3. Cum îti influenteaza viata solia celei de-a doua veniri, în calitate de crestin? Cât de personal este acest eveniment pentru tine?