Însa nadejdea aceasta nu însala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Caci, pe când eram noi înca fara putere, Hristos, la vremea cuvenita, a murit pentru cei nelegiuiti. (Romani 5,5-6)

Portul sperantei

Chiar de la început, nota dominanta a capitolului 5 al Epistolei catre Romani este bucuria suprema a sigurantei aflate în prezenta lui Dumnezeu. Pacea mântuirii, adusa prin credinta în meritele mortii Domnului Hristos, reprezinta o „intrare în starea de har”
(Rom. 5,1). Imaginea sugerata de apostolul Pavel este aceea a intrarii în prezenta unui rege sau a marinarilor amenintati de furtuna, care ajung în siguranta unui port.

În anul 2006, diverse sperante au atras în diferite directii calatoria noastra crestina. Astazi suntem în locul de unde putem vedea ca nimic nu se poate compara cu „nadejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5,2). Apropierea deplina de Dumnezeu, asteptata la
revenirea Domnului Isus, este tinuta vie prin umblarea cu Dumnezeu în mijlocul necazurilor: „ne bucuram chiar si în necazurile noastre” (Rom. 5,3). Cuvântul original pentru „necazuri” înseamna „presiuni”. Viata de credinta se aseamana cu o navigare printre valurile necazurilor, persecutiilor, durerii si descurajarii.
    Cât de aproape ne este Dumnezeu pe marea învolburata a vietii? Un om foarte ocupat, ajuns la punctul prabusirii fizice si sufletesti, a fost sfatuit sa se împrieteneasca cu Dumnezeu, însa el a raspuns: „Cum sa cred în Cineva care este acolo sus?
Mai degraba as putea sa-mi racoresc sufletul sorbind din Calea Lactee sau dând mâna cu stelele!” Nu este rau sa ne îngrozim de o asemenea departare de Dumnezeu, însa în acelasi timp nu putem evita întrebarea: Eu si tu, suntem mai aproape de Dumnezeu?

Sperante înselatoare

În supermarketul unui oras intra o persoana care încarca pâna la refuz caruciorul de cumparaturi. Când îi vine rândul sa plateasca, aceasta ofera o bancnota de 1 milion de dolari pentru articolele care totalizau 1873 dolari. Era sigura ca putea plati abundenta de produse din carucior. Mai mult, ar fi trebuit sa primeasca si un rest impresionant: 998 127 dolari! În schimb, a primit o citatie la biroul de investigatii. Speranta i-a fost tradata de credinta într-o bancnota falsa. Desigur, cazul pare incredibil, însa la fel de necrezut este si faptul ca noi însine ne agatam uneori de sperante false. Cine a auzit de înghetata fara calorii sau de gradina fara buruieni? Si totusi, exista: crestini fara cunoasterea Domnului Hristos, adventisti fara fericita nadejde, predicatori fara întelegerea Cuvântului, religie fara prietenie cu Dumnezeu, convertiri fara Duhul Sfânt si credinciosi fara ancora
pe marea credintei. Gasirea terenului solid al sperantei care nu însala este un imperativ care nu trebuie amânat.

Natura lui Dumnezeu – temelia sperantei

    Crestinii din Roma veneau la credinta prin necazuri si încercari severe. Apostolul Pavel nu putea sa anunte încetarea suferintelor, odata cu botezarea noilor convertiti. Dimpotriva, el cauta sa-i întareasca pentru un climat de ostilitate sporita.
Riscurile si nesiguranta puteau fi contrabalansate doar de o speranta puternic ancorata.
    Ecoul persecutiilor vremurilor din urma rasuna si mai clar pentru noi, „peste care au venit sfârsiturile veacurilor” (1Cor. 10,11). Fara a glorifica suferinta de dragul suferintei, apostolul Pavel îndeamna la manifestarea bucuriei, „chiar si în necazurile noastre” (Rom.5,3). Aceasta stare, pentru a nu reprezenta simptomul unei anomalii, are nevoie de o baza sigura, de o întemeiere pe ceva de neclintit.

Care a fost „atunci” – si este si „acum” – secretul sperantei neînfrânte? Prin inspiratie divina, apostolul Pavel ne ofera un întreit fundament: dragostea lui Dumnezeu, darul  Duhului Sfânt si moartea Domnului Hristos (v. 5, 6). Speranta crestina nu se sprijina pe iluzii, pe lucruri trecatoare sau valori nesigure. Natura lui Dumnezeu – cel mai sigur adevar din Univers – este stânca de neclintit a edificiului credintei „date sfi ntilor odata pentru totdeauna” (Iuda 3).

Dumnezeu vine mereu spre noi

Din marturia Sfintelor Scripturi, din observarea istoriei omenirii, precum si din experienta personala reiese cu pregnanta un fapt indiscutabil: Dumnezeul adevarat cauta pe orice cale sa ne iasa în întâmpinare cu darul sperantei. Biblia poate fi privita ca o continua invitatie la dialog, adresata de Dumnezeu oamenilor. Cum raspundem noi? Întoarcem capul, ne îndreptam în alta directie, ne închinam la zei falsi, cautând sa evitam conversatia cu Facatorul nostru. Dar El continua sa vina la noi prin patriarhi si profeti, prin evanghelia Sanctuarului si prin darul Legii divine. Apoi, plecându-Se pâna la umilinta extrema, Dumnezeu vine la noi în Fiul – Domnul Isus. Iar noi, dupa ce am tintuit pe cruce pe singurul Sau Fiu si am considerat încheiata orice legatura cu Dumnezeu, vedem a treia zi cum Domnul Hristos, înviat, porneste din nou spre noi. Cincizeci de zile mai târziu, dupa înaltarea Mântuitorului la cer, Dumnezeu nu ne-a lasat orfani si a venit la noi în persoana Duhului Sfânt, fagaduindu-ne zile si mai glorioase, pe masura ce secerisul lumii este copt. De aceea, suntem adventisti: pentru ca suntem cuceriti de fericita speranta a
reîntâlnirii cu Dumnezeu. Acum suntem la finalul unei noi Saptamâni de Rugaciune, însa nu si la finalul conversatiei noastre cu Dumnezeu. El este bun, iubitor, iertator si milos, însa este si omniprezent: mereu ne iese înainte si este cu noi pretutindeni.
De aceea spune apostolul Pavel: „dragostea lui Dumnezeu a fost turnata în inimile noastre”. Locuitorii tinuturilor secetoase îsi pot imagina deja torentele ploii care risipeste viata peste întreaga fi re.

Trinitatea: plinatatea Dumnezeirii

Belsugul iubirii divine este vizibil în darurile generoase ale întelepciunii  „nespus de felurite”, de care am avut parte înca un an. De aceea, „plinatatea Dumnezeirii” nu poate fi redusa la câteva puncte de credinta, revizuite si negociate iar si iar pentru simplul fapt ca „iudeii” le considera pricina de poticnire, iar „grecii” nebunie. Astfel, în Noul Testament, nu avem raportul unei singure evanghelii, ci patru, pentru a reda mai pe larg gândurile lui Dumnezeu „de pace, nu de nenorocire”, ca sa avem „un viitor si
o nadejde” (Ier. 29,11). Pentru a ne convinge ca speranta crestina este una care nu însala, apostolul Pavel foloseste modelul
Trinitatii. El enunta trei argumente – (1) dragostea lui Dumnezeu, (2) Duhul Sfânt care ne-a fost dat si (3) Hristos a murit pentru cei nelegiuiti – care au acelasi numitor comun: caracterul lui Dumnezeu. În mod natural, omul încearca sa convinga prin înfatisare. Îmbracamintea, locuinta, masina, anturajul poarta marca prosperitatii personale si a pozitiei sociale. Ca oameni, suferim însa de unilateralitate: avem unele parti „tari”, dar avem si parti „slabe”. La Dumnezeu, toate caracteristicile sunt absolut perfecte. Iubirea Tatalui, jertfa Fiului, darurile Duhului – toate sunt desavârsite. De aceea speranta cladita pe temelia caracterului divin nu face pe nimeni de rusine. Dragostea lui Dumnezeu este turnata deplin în inimile noastre prin întelegerea adevarului despre Trinitatea divina. Sa nu privim acest fundament al credintei ca fiind ceva complicat si neesential, doar pentru faptul ca plinatatea divina depaseste capacitatea noastra de cuprindere (Iov 11,7). Trinitatea este raspunsul la cautarea noastra
zatoare de a exprima intensitatea iubirii coplesitoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; El exista în partasia suprema a iubirii; si El ne iubeste si pe noi. Uneori, auzim spunându-se: „Tu crezi într-un fel, eu cred în alt fel, dar important este ca toti credem în acelasi Dumnezeu. Corect?” Gresit! Dumnezeul crestinilor nu este un concept amorf, vag, despre o forta anonima, arbitrara, care stapâneste peste noi. Crestinii stiu ca Dumnezeu este Trinitate: Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfânt. Noi credem într-un singur Dumnezeu, însa atunci când vedem pe Dumnezeu venind la noi în persoana Domnului Isus, suntem constrânsi sa ne reformulam convingerile dupa statura plinatatii Dumnezeului întrupat, a Carui slava o privim cu
ochii nostri. Cu suspine negraite, Duhul Sfânt continua sa ne îndrepte privirea catre Desavârsitorul credintei noastre, pentru ca sa ia chip în noi omul cel nou, „de o neprihanire si sfintenie pe care o da adevarul” (Efes. 4,24). Lucrarea supranaturala a lui
Dumnezeu asupra noastra poate fi greu  de acceptat, greu de descris, la fel cum este însasi natura Sa, dar, prin credinta, ajungem sa pricepem ca mântuirea este numai în singurul Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt.

Aritmetica sperantei: iubirea

Trinitatea poate parea ceva greu de pus în creierele noastre. Nu este vorba despre tri-teism, adica despre credinta în trei dumnezei. Dumnezeul lui Israel este unul singur. Tatal, Fiul si Duhul Sfânt nu reprezinta trei nume pentru aceeasi persoana; ele sunt trei nume pentru un singur Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, iar dragostea vine la noi prin Tatal, Fiul si Duhul Sfânt.
    Prin Duhul Sfânt, pe care nu dorim sa-L întristam de neiertat, dragostea deplina a lui Dumnezeu este turnata deplin în inima mea si inima ta (Rom. 5,5), pentru ca speranta noastra sa reziste în „ceasul încercarii, care are sa vina peste lumea întreaga” (Apoc. 3,10). Acest crez si aceasta experienta sunt infinit de costisitoare: „Caci, pe când eram noi înca fara putere, Hristos,
la vremea cuvenita, a murit pentru cei nelegiuiti” (Rom. 5,6). Valorile supreme merita tratate cu suprema atentie, pentru ca de aceasta depinde destinul nostru vesnic (Apoc. 22,18.19). Sa renuntam la aritmetica omeneasca, nu doar pentru ca Trinitatea depaseste logica noastra de creatura, ci pentru ca avem nevoie de o alta logica. Este logica credintei, a sperantei, a plinatatii iubirii, pentru care nu gasesti cuvinte sa o descrii. Trinitatea ne invita sa uitam sa numaram si sa ne aducem aminte sa iubim. Iubirea este temelia tronului divin. Iubirea este singurul orizont sigur catre speranta – catre o speranta care nu însala pe nimeni. Nicidecum pe cei alesi! (Mat. 24,24).

Biruinta sperantei

În ultima înclestare a marii lupte, când diavolul se va arunca în lupta cuprins de o mânie mare, iar ramasita va parea spulberata, speranta va rasari din afara lumii noastre. „În vremea aceea, se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului
tau; caci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile si pâna la vremea aceasta” (Dan. 12,1)
Idolii fac parte din lucrurile create si sunt neputinciosi, dar Dumnezeul adevarat vine din cer. El este Atotputernic. El nu se bazeaza pe altcineva si poate face orice. Interventiile Sale depasesc ratiunea si aduc lumina sperantei în întunericul imposibilului. Este ridicol sa torni ulei dintr-un urcior aproape gol, este de neconceput sa iesi viu dintr-un cuptor încins sau sa dormi nevatamat în mijlocul leilor înfometati. Credinta biruie „nadajduind împotriva oricarei nadejdi” (Rom. 4,18).

Dumnezeu Îsi pastreazacuvântul

„Vremea cuvenita”, legata de  „speranta care nu însala”, ne întinde un pod indestructibil peste necunoscutul anului care ne sta înainte. „La vremea cuvenita” (Rom. 5,6), Dumnezeu Si-a pastrat cuvântul, Si-a împlinit fagaduinta, si „atât de mult a iubit
lumea, încât a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
    Asemenea tuturor oamenilor credintei, fiecare dintre noi are argumentele sale personale caDumnezeu Îsi tine cuvântul fata de
noi. „Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iata ca nu-mi închid buzele. Tu stii lucrul acesta, Doamne! Nu tin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevarul tau si mântuirea Ta si nu ascund bunatatea si credinciosia Ta în adunarea cea mare” (Psalmii 40,9-10).
Încurajati de exemplul psalmistului, sa ne reamintim chiar acum, la nou hotar de har, cât de bun a fost Dumnezeu cu noi! 

Acum este vremea cuvenita

Apostolul Pavel indica „vremea cuvenita: „Pe când eram noi înca fara putere... nelegiuiti” (Rom. 5,6). Dumnezeu iubeste si alege oameni imperfecti, ca mine si ca tine. El ne primeste asa cum suntem. Dar nu ne lasa asa cum suntem. Dragostea Tatalui, prin puterea Duhului, ne modeleaza dupa chipul Fiului. Si pentru ca Dumnezeu – Tatal si Fiul si Duhul Sfânt – este sfânt si plin de iubire, eu si tu ne putem împartasi de acelasi caracter. Sa ne rugam înca o data, ca aceasta speranta, mai de pret decât comorile Babilonului zilelor noastre, sa ne lumineze calea spre tronul harului, spre alte inimi si spre casa! Amin.

Întrebari pentrumeditatie si discutie:
1. Care a fost atunci si este si acum secretul sperantei neînfrânte?
2. Ce influenta a avut Saptamâna de Rugaciune asupra relatiei dumneavoastra cu Dumnezeu si cu semenii?
3. Cum v-a ajutat „Calatoria Sperantei” sa va ordonati prioritatile pentru anul care urmeaza?
4. Ce gânduri importante ati retinut din aceste ocazii de întâlnire cu Dumnezeu?
5. Ce planuri concrete ati facut pentru a pune în practica mesajul lui Dumnezeu, transmis în aceste ocazii?