Speranta poate fi atât un cuvânt, cât si o realitate.

Chiar dupa ce am ajuns acasa, la sfârsitul unei lungi zile la serviciu, am primit vestea ca Susana murise. Era asa de tânara! Si vestea era atât de neasteptata! Asistenta de pe sectie mi-a spus ca totul se întâmplase înainte de a fi avut posibilitatea sa ma contacteze. „Ar fi trebuit sa vezi cât de fericita arata! Niciodata nu am vazut un muribund care sa zâmbeasca atâta!”
    Amintiri din ultimele sase saptamâni mi-au trecut prin minte în câteva secunde. Susana era puternica. Cu toate acestea, într-un timp scurt, cancerul s-a raspândit în tot corpul. Fiind ea însasi asistenta medicala, stia ca diagnosticul era nefavorabil. Însa ea si-a pus încrederea în Dumnezeu în mod constient, fiind dispusa sa accepte planurile Sale pentru ea, oricare ar fi fost  acestea. Un serviciu de ungere, multe discutii cu pastorul si convorbiri telefonice ocupasera ultimele câteva saptamâni. Era clar ca ea nu va lasa ca boala sa o doboare – ba din contra – si eram recunoscatori. Susana a ajuns de neclintit în sperantaînvierii; nimic nu-i aducea o mângâiere mai mare. În starea  ei fara speranta, ea a devenit un far al sperantei. Moartea ei a demonstrat cum harul si iubirea lui Dumnezeu ne întaresc. Ea avea o pace cu Dumnezeu care sta la îndemâna tuturor celor care se afunda în harul lui Dumnezeu, care ne face neprihaniti înaintea Sa, prin Domnul Hristos. Pentru Susana, fagaduintele lui Dumnezeu erau o certitudine absoluta.

Speranta: un studiu de caz

    Apostolul Pavel a exprimat bine experienta crestinilor în aceasta lume a pacatului si a mortii: „Ba mai mult, ne bucuram chiar si în necazurile noastre; caci stim ca necazul aduce rabdare, rabdarea aduce biruinta în încercare, iar biruinta aceasta aduce nadejdea. Însa nadejdea aceasta nu însala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata în inimile noastre prin Duhul Sfânt,
care ne-a fost dat” (Rom. 5,3-5).
    Orice om care face o asemenea declaratie trebuie sa fi avut anumite experiente în aceste domenii. Saul, plin de credinta, ducea o viata „neprihanita”, facea mari eforturi, ca sa fie drept înaintea lui Dumnezeu. El era „Evreu din Evrei; în ce priveste Legea,Fariseu; în ce priveste râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihanirea, pe care o da Legea, fara prihana” (Fil. 3,5.6). Dar, pe drumul spre Damasc, s-a întâmplat ceva care i-a transformat viata complet: Saul L-a întâlnit pe Domnul Isus.
Slava care Îl înconjura pe Fiul lui Dumnezeu l-a orbit. Dar întelegerea i-a fost iluminata cu o asemenea stralucire si claritate, încât a avut posibilitatea sa-si dea seama cât de importanta era atitudinea lui fata de Isus Hristos. El si-a dat seama ca numai Domnul Hristos poate sa-l elibereze de povara pacatului; numai Domnul Hristos poate sa-i înnoiasca viata si sa-i dea scopuri noi pentru viata sa pe pamânt. A fost cuprins de disperare când s-a gândit la tot ce le facuse acelora care Îl urmau pe
    Domnul Hristos, dar speranta a rasarit atunci când a meditat la Cel Rastignit, care înviase din morti si îi daduse nadejdea
vietii vesnice. De atunci, el nu a vrut sa stie altceva „decât pe Isus Hristos si pe El rastignit” (1 Cor. 2,2).
Pe drumul catre Damasc Saul a fost transformat în Pavel; a fost transformat într-o faptura noua. Vestea buna pe care
a descoperit-o a fost aceea ca Domnul Hristos îi furnizase deja ceea ce avea nevoie, ca putea face fata viitorului sau cu încredere, ca un copil prea iubit si rascumparat al lui Dumnezeu.
Atunci când Domnul Isus ne întâlneste, când ne atinge inima, toate lucrurile se schimba. Deodata întelegem prin credinta ca Dumnezeu S-a facut  asemenea noua în Isus Hristos. El a platit pentru pacatele noastre pe cruce. Dar a înviat! Isus traieste!
Aceasta cunoastere nu era ascunsa de Pavel. El si-a predat viata din toata inima Domnului sau si s-a alaturat credinciosilor care l-au ajutat si l-au sustinut în noua lui viata. Primii crestini i-au întarit credinta lui Pavel, i-au vorbit despre Domnul Hristos si despre iubirea Sa si l-au ajutat în multe feluri sa ramâna neclintit.

Speranta si biserica

Speranta are nevoie de o buna temelie pentru a nu slabi sau a da gres.În lucrarea mea cu femei care vor sa-si abandoneze copiii dupa ce i-au nascut, am fost confruntata în mod repetat cu acest fapt. Nu este suficient ca au gasit un loc unde pot sa vorbeasca despre problemele lor sau ca au gasit pe cineva în care pot avea încredere. Ele au nevoie de o temelie solida, de o prietenie capabila sa le sustina prin cuvinte si fapte; de cineva dispus sa le ajute sa gaseasca sprijinul de care au nevoie
si sa le ofere un loc de siguranta si de îngrijire în momente de nesiguranta. Am avut posibilitatea sa ajutam  o femeie care, dupa ce nascuse, îsi abandonase copilul, apoi s-a întors pentru a-l lua acasa. Un an mai târziu, mi-a spus: „Acum am curaj si încredere pentru viata mea. Am speranta, si astazi sunt puternica, mai puternica decât oricând”. Oamenii care se afla la începutul credintei au nevoie de alti crestini care, prin experientele lor în credinta, pot sa-i încurajeze si sa-i întareasca. Speranta
priveste spre viitor, dar radacinile ei sunt în trecut si în prezent. Speranta trebuie sa fie traita si cei mai multi dintre noi ajungem maturi prin experienta. Pentruca Îl cunoastem pe Dumnezeu si pentru ca am avut experiente cu El, suntem în stare sa recunoastem iubirea si purtarea Lui de grija în viata noastra zilnica. Ne putem bizui totdeauna pe fagaduintele Sale, chiar si în nesiguranta viitorului.
    Pavel a trait experienta aceasta. Anania a venit, la porunca Domnului Isus, ca sa aiba grija de el (Faptele 9,10-19). Prin Anania, Domnul Isus i-a adus la cunostinta lui Pavel cel slabit, suferind si orbit, ce lucruri mari are în vedere pentru el (Fapte 22,1216). Prin Anania, Dumnezeu i-a dat lui Pavel o noua perspectiva pentru viata, l-a umplut cu Duhul Sfânt si l-a echipat pentru slujirea Sa. Tinta lui Pavel, aceea de a fi cu Isus, a constituit forta calauzitoare a lucrarii lui. Nazuinta aceasta i-a dat taria care sa-l poarte prin cele mai dificile experiente ale sale. Domnul Isus, si nimeni sau nimic altceva, a fost baza nadejdii lui bine întemeiate. Când i s-a descoperit ca va suferi mult pentru Numele Domnului Hristos (Faptele 9,16), Pavel nu a respins chemarea. Din contra, aceasta l-a facut sa se afunde si mai mult în Cuvântul lui Dumnezeu. El scria: „Dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea si aruncându-ma spre ce este înainte, alerg spre tinta” (Fil. 3,13.14).

Speranta priveste spre viitor, dar radacinile ei sunt în trecut si în prezent.

Acesta este Pavel pe care îl cunoastem: bucuros, plin de speranta, în stare sa suporte suferinta, puternic, rabdator, plin de puterea Duhului Sfânt.Un om care se consacrase pe deplin si din toata inima lui Dumnezeu si care poate si astazi sa ne aduca mângâiere si sa ne dea încredere prin cuvintele sale: „Bucurati-va în nadejde. Fiti rabdatori în necaz. Staruiti în rugaciune” (Rom.12,12). Pavel apeleaza la noi peste milenii. El, care a cântat imnuri de lauda în timp ce se afla în lanturi si în cele mai mari dificultati, scria: „Am în Dumnezeu nadejdea aceasta... ca va fi o înviere a celor drepti si a celor nedrepti” (Faptele 24,15). Lumina pe care a vazut-o atunci când s-a întâlnit cu Domnul Isus a devenit puternica lui convingere ca „suferintele din vremea
de acum nu sunt vrednice sa fi e puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fi e descoperita fata de noi” (Rom. 8,18).

Speranta pentru astazi

O distinsa doamna în vârsta a spus înainte de a fi operata: „Nu-mi este frica de aceasta operatie. M-am asezat în mâinile lui Dumnezeu, acolo unde am stat toata viata. Mi se va da un anestezic si voi adormi. Când ma voi trezi, voi vedea fie fata asistentei, fie chipul drag al Mântuitorului meu. Cum ar putea sa-mi fi e frica?”
    Pavel cunostea si el aceasta siguranta în Domnul Hristos. Calatoria sperantei, în care se angajase, prin aceasta lume si-a
atins punctul culminant la sfârsitul vietii sale, atunci când a scris: „Caci eu sunt gata sa fiu turnat ca o jertfa de bautura si clipa plecarii mele este aproape. M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, în ‘ziua aceea’, Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci si tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4,6-8).
    Pavel ar fi de acord cu versurile marelui imn adventist, care ar trebui sa constituie declaratia fi ecarui adventist aflat în viata: „Sfânta speranta în inima purtam!”

    Întrebari pentrumeditatie si discutie:
1. Ce persoana din viata ta a fost un model de speranta în Domnul Hristos? Cum a fost demonstrata nadejdea acelei persoane?
2. Descrie pe scurt procesul prin care ai ajuns sa întelegi ca dreptatea ta înaintea lui Dumnezeu depinde de credinta ta în neprihanirea Domnului Hristos si nu în neprihanirea ta proprie.
3. Cum pot crestinii de aici si acum sa-si demonstreze speranta vietii vesnice? Ce forme trebuie sa ia aceasta speranta? Mentionati cel putin cinci.