MARTURII VOL.VIII - SECTIUNEA A DOUA - UITAREA

Pe toti aceia care spun cã sunt copii ai lui Dumnezeu, i-as invita sã cerceteze istoria israelitilor, asa cum este raportatã în Psalmii 105, 106 si 107. Studiind cu grijã pasajele acestea, vom putea sã apreciem mai deplin bunãtatea, mila si iubirea lui Dumnezeu.

Aduceti-vã aminte de semnele minunate pe care le-a fãcut, De minunile si de judecãtile rostite de gura Lui, Sãmântã a robului Sãu Avraam, Copii ai lui Iacov, alesii Sãi!

Domnul este Dumnezeul nostru: Judecãtile Lui se aduc la îndeplinire pe tot pãmântul.

El Îsi aduce aminte totdeauna de legãmântul Lui, De fãgãduintele Lui fãcute pentru o mie de neamuri de om, De legãmântul pe care l-a încheiat cu Avraam, Si de jurãmântul pe care l-a fãcut lui Isaac; El l-a fãcut lege pentru Iacov, Legãmânt vesnic pentru Israel, Zicând: "sie îti voi da tara Canaanului ca mostenire, Care v-a cãzut la sort." Pe atunci ei erau putini la numãr, Foarte putini la numãr, si strãini în tarã; Mergeau de la un neam la altul, Si de la o împãrãtie la un alt popor; Dar n-a dat voie nimãnui sã-i asupreascã, Si a pedepsit împãrati din pricina lor.

I-au strâns picioarele în lanturi, L-au pus în fiare, Pânã la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, Si pânã l-a încercat Cuvântul Domnului.

Atunci împãratul a trimes sã-i scoatã lanturile, Si stãpânitorul popoarelor l-a izbãvit.

L-a pus domn peste casa lui, Si dregãtorul tuturor averilor lui, Ca sã lege dupã plac pe domnitorii lui Si sã învete pe bãtrânii lui întelepciunea.

Domnul a înmultit poporul Sãu foarte mult, Si l-a fãcut mai puternic decât protivnicii lui.

Acestora le-a schimbat inima pânã acolo cã au urât pe poporul Lui, Si s-au purtat miseleste cu robii Sãi.

El a zis, si au venit lãcuste, Lãcuste fãrã numãr, Care au mâncat toatã iarba din tarã Si au mistuit roadele de pe câmpiile lor.

A scos pe poporul Sãu cu argint si cu aur, Si nici unul n-a sovãit dintre semintiile Lui.

A deschis stânca, si au curs ape, Care s-au vãrsat ca un râu în locurile uscate.

A scos pe poporul Sãu cu veselie, Pe alesii Sãi în mijlocul strigãtelor de bucurie.

Le-a dat pãmânturile neamurilor, Si au pus stãpânire pe rodul muncii popoarelor, Ca sã pãzeascã poruncile Lui, Si sã tinã legile Lui.

Adu-ti aminte de mine, si dã-i ajutorul Tãu, Ca sã vãd fericirea alesilor Tãi, Sã mã bucur de bucuria poporului Tãu, Si sã mã laud cu mostenirea Ta!

I. Noi am pãcãtuit ca si pãrintii nostri, Am sãvârsit nelegiuire, am fãcut rãu.

Pãrintii nostri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, Nu si-au adus aminte de multimea îndurãrilor Tale Si au fost neascultãtori la mare, la Marea Rosie.

A mustrat Marea Rosie, si ea s-a uscat; Si i-a trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu.

II. Dar au uitat curând lucrãrile Lui, Si n-au asteptat împlinirea planurilor Lui.

Atunci s-a deschis pãmântul si a înghitit pe Datan, Si s-a închis deasupra cetei lui Abiram.

S-au închinat înaintea unui chip turnat, Si au schimbat slava lor Pe chipul unui bou, care mãnâncã iarbã.

Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, Care fãcuse lucruri mari în Egipt, Minuni în tara lui Ham, Semne minunate la marea Rosie.

Si El a vorbit sã-i nimiceascã; Dar Moise, alesul Sãu, a stãtut la mijloc înaintea Lui, Ca sã-L abatã de la mânia Lui si sã-L opreascã sã-i nimiceascã.

Atunci El a ridicat mâna si a jurat Cã-i va face sã cadã în pustie, Cã le va doborî sãmânta printre neamuri, Si-i va împrãstia în mijlocul tãrilor.

Lucrul acesta i-a fost socotit ca o stare de neprihãnire, Din neam în neam, pe vecie.

IV. Ei au mâniat pe Domnul la apele Meriba; Si Moise a fost pedepsit din pricina lor.

Cãci s-au rãzvrãtit împotriva Duhului Lui, Si Moise a vorbit în chip usuratic cu buzele.

Ci s-au amestecat cu neamurile, Si au învãtat faptele lor, Au slujit idolilor lor, Care au fost o cursã pentru ei.

Si-au jertfit fiii si fiicele la idoli, Au vãrsat sânge nevinovat, sângele fiilor si fiicelor lor, Pe care i-au jertfit idolilor din Canaan, Si tara a fost spurcatã astfel prin omoruri.

Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului Sãu, Si a urât mostenirea Lui.

I-a dat în mâinile neamurilor, Cei ce îi urau au stãpânit peste ei, Vrãjmasii lor i-au asuprit, Si au fost smeriti sub puterea lor.

El de mai multe ori i-a izbãvit, Dar ei s-au arãtat neascultãtori în planurile lor, Si au ajuns nenorociti prin nelegiuirea lor.

Si-a adus aminte de Legãmântul Sãu, Si a avut milã de ei, dupã bunãtatea Lui cea mare: A stârnit pentru ei mila Tuturor celor ce-i tineau prinsi de rãzboi.

Scapã-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, Si strânge-ne din mijlocul neamurilor Ca sã lãudãm Numele Tãu cel sfânt, Si sã ne fãlim cu lauda Ta!

"Lãudati pe Domnul, cãci este bun; Cãci în veac tine îndurarea Lui!" Asa sã zicã cei rãscumpãrati de Domnul, Pe care i-a izbãvit El din mâna vrãjmasului, Si pe care i-a strâns din toate tãrile: De la rãsãrit si de la apus, De la miazãnoapte si de la mare.

I. Ei pribegeau prin pustie, umblau pe cãi neumblate, Si nu gãseau nici o cetate unde sã poatã locui.

Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat cãtre Domnul, Si El i-a izbãvit din necazurile lor; I-a cãlãuzit pe drumul cel drept, Ca sã ajungã într-o cetate de locuit.

O, de ar lãuda oamenii pe Domnul pentru bunãtatea Lui Si pentru minunile Lui fatã de fiii oamenilor!

Cãci El a potolit setea sufletului însetat, Si a umplut de bunãtãti sufletul flãmând.

Cei ce sedeau în întuneric si umbra mortii, Trãiau legati în ticãlosie si în fiare, Pentru cã se rãzvrãtiserã împotriva cuvintelor lui Dumnezeu.

Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat cãtre Domnul Si El i-a izbãvit din necazurile lor.

O, de ar lãuda oamenii pe Domnul pentru bunãtatea Lui, Si pentru minunile Lui fatã de fiii oamenilor!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

II. El preface râurile în pustiu, Si izvoarele de apã în pãmânt uscat, tara roditoare în tarã sãratã, Din pricina rãutãtii locuitorilor ei.

Aseazã acolo pe cei flãmânzi, Si ei întemeiazã o cetate ca sã locuiascã în ea; Însãmânteazã ogoare, sãdesc vii Si-i culeg roadele El îi binecuvânteazã si se înmultesc nespus Si nu le împutineazã vitele.

Dacã sunt împutinati si apãsati prin asuprire, Nenorocire si suferintã, El varsã dispretul peste cei mari, Si-i face sã pribegeascã prin pustiuri fãrã drum, Dar ridicã pe cel lipsit, izbãveste pe cel nevoias Si înmulteste familiile ca pe niste turme.

"Cine este întelept sã ia seama la aceste lucruri, Si sã fie cu luare aminte la bunãtãtile Domnului."

Pentru ce uita asa de repede vechiul Israel felul de purtare al lui Dumnezeu? Poporul nu pãstra în minte faptele Lui pline de mãretie si de putere, si nici cuvintele Lui de avertizare. Dacã si-ar fi adus aminte de minunatele Lui purtãri fatã de ei, nu li s-ar fi fãcut mustrarea:

"Cine esti tu, ca sã te temi de omul cel muritor, Si de fiul omului, care trece ca iarba, Si sã uiti pe Domnul care te-a fãcut, Care a întins cerurile si a întemeiat pãmântul?

De ce sã tremuri necontenit toatã ziua, Înaintea mâniei asupritorului, Când umblã sã te nimiceascã?

Dar copiii lui Israel L-au uitat pe Dumnezeu, cãruia Îi apartineau prin creatiune si prin mântuire. Dupã ce au vãzut toate lucrãrile Lui minunate, L-au ispitit.

Israelitilor le-au fost încredintate cuvintele sfinte. Dar Cuvântul revelat al lui Dumnezeu a fost interpretat si aplicat gresit. Poporul a dispretuit Cuvântul Sfântului lui Israel.

"Via Domnului ostirilor este casa lui Israel, Si bãrbatii lui Iuda sunt vita pe care o iubea.

Vai de cei Ce nu iau seama la lucrarea Domnului, Si nu vãd lucrul mâinilor Lui!

De aceea poporul Meu va fi dus pe neasteptate în robie Vai de cei Ce numesc rãul bine, Si binele rãu, Care spun cã întunericul este luminã Si lumina întuneric, Care dau amãrãciune în loc de dulceatã Si dulceatã în loc de amãrãciune!

De aceea, cum mistuie o limbã de foc miristea, Si cum arde flacãra iarba uscatã, Tot asa: ca putregaiul le va fi rãdãcina lor, Si floarea li se va risipi în vânt ca tãrâna.

Cãci au nesocotit Legea Domnului ostirilor, Si au dispretuit Cuvântul Sfântului lui Israel." Is. 5,7.11-13.20.21.24

"Aceste lucruri au fost scrise pentru învãtãtura noastrã, peste care au venit sfârsiturile veacurilor." (1 Cor.10,11). Avertizarea ni se transmite din generatie în generatie si a ajuns în zilele noastre: "Luati seama dar, fratilor, ca nici unul dintre voi sã n-aibã o inimã rea si necredincioasã, care sã vã despartã de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnati-vã unii pe altii în fiecare zi, câtã vreme se zice: Astãzi, dacã auziti glasul Lui, Nu vã împietriti inimile, ca în ziua rãzvrãtirii.

Cine au fost, în adevãr, cei ce s-au rãzvrãtit dupã ce auziserã? N-au fost toti aceia care iesiserã din Egipt prin Moise?" (Evr. 3,12-16) Nu putem noi, cei care trãim în timpul sfârsitului, sã ne dãm seama de importanta cuvintelor apostolului: "Luati seama dar, fratilor, ca nici unul dintre voi sã n-aibã o inimã rea si necredincioasã, care sã vã despartã de Dumnezeul cel viu"? (Evr.3,12) Asupra noastrã strãluceste lumina acumulatã a vremurilor trecute. Raportul despre uitarea neglijentã a lui Israel a fost pãstrat pentru luminarea noastrã. În zilele noastre, Dumnezeu Si-a întins mâna pentru a aduna la Sine un popor din fiecare neam, semintie si limbã. În miscarea adventã, El a lucrat pentru mostenirea Sa, asa cum a lucrat pentru israeliti atunci când i-a scos din Egipt. În marea dezamãgire de la 1844, credinta poporului Sãu a fost pusã la încercare, asa cum a fost pusã la încercare credinta evreilor la Marea Rosie. Dacã ar fi continuat sã se încreadã în Mâna cãlãuzitoare, care îi însotise în experienta lor trecutã, adventistii din primele zile ar fi putut sã vadã mântuirea lui Dumnezeu. Dacã toti aceia care activau uniti în lucrarea de la 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea si ar fi proclamat-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere împreunã cu eforturile lor. Un potop de luminã s-ar fi revãrsat asupra lumii. Cu ani de zile mai înainte, locuitorii pãmântului ar fi fost avertizati, lucrarea de încheiere ar fi fost dusã la capãt si Hristos ar fi venit pentru a-Si rãscumpãra poporul.

Am fost instruitã sã adresez cuvinte de avertizare pentru fratii si surorile noastre care sunt în primejdia de a pierde din vedere lucrarea specialã pentru timpul prezent. Domnul ne-a fãcut depozitari ai adevãrului sacru. Noi trebuie sã ne ridicãm si sã luminãm. În fiecare tarã, trebuie sã vestim a doua venire a lui Hristos, în graiul descoperitorului care proclamã: "Iatã cã El vine pe nori. Si orice ochi Îl va vedea; si cei ce L-au strãpuns. Si toate semintiile pãmântului se vor boci din pricina Lui!" (Apoc.1,7) Ce facem noi? Vestim noi solia îngerului al treilea? "Apoi (dupã primul înger si al doilea), a urmat un alt înger, al treilea, si a zis cu glas tare: 'Dacã se închinã cineva fiarei si icoanei ei, si primeste semnul ei pe frunte sau pe mânã, va bea si el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; si va fi chinuit în foc si pucioasã, înaintea sfintilor îngeri si înaintea Mielului. Si fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Si nici ziua, nici noaptea n-au odihnã cei ce se închinã fiarei si icoanei ei, si oricine primeste semnul numelui ei! Aici este rãbdarea sfintilor, care pãzesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus'." (Apoc.14,9-12) Poruncile lui Dumnezeu si mãrturia lui Isus sunt unite. Ele trebuie sã fie arãtate clar lumii.

În Cuvântul lui Dumnezeu, ne sunt arãtate consecintele proclamãrii soliei îngerului al treilea. "Si balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus sã facã rãzboi cu rãmãsita semintei ei, care pãzesc poruncile lui Dumnezeu, si tin mãrturia lui Isus Hristos." (Apoc. 12,17). Refuzul de a asculta de poruncile lui Dumnezeu si hotãrârea de a cultiva ura împotriva celor care proclamã poruncile conduc la cel mai îndârjit rãzboi din partea balaurului, ale cãrui puteri sunt îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu, pãstrãtor al poruncilor. "A fãcut ca toti: mici si mari, bogati si sãraci, slobozi si robi, sã primeascã un semn pe mâna dreaptã sau pe frunte, si nimeni sã nu poatã cumpãra sau vinde, fãrã sã aibã semnul acesta, adicã numele fiarei, sau numãrul numelui ei." (Apoc.13,16.17) Semnul sau sigiliul lui Dumnezeu este descoperit în tinerea Sabatului zilei a saptea, monumentul Domnului în amintirea creatiunii. "Domnul a vorbit lui Moise, si a zis: 'Vorbeste copiilor lui Israel si spune-le: Sã nu care cumva sã nu tineti abatele Mele, cãci acesta va fi între Mine si voi, si urmasii vostri, un semn dupã care se va cunoaste cã Eu sunt Domnul, care vã sfintesc.'" (Exod 31,12.13) Aici, Sabatul este prezentat clar ca un semn între Dumnezeu si poporul Sãu.

Semnul fiarei este opusul acestuia - tinerea zilei întâi a sãptãmânii. Semnul acesta îi deosebeste pe aceia care recunosc suprematia autoritãtii papale, de aceia care recunosc doar autoritatea lui Dumnezeu.

Asa dupã cum e profetizat în capitolul optsprezece din Apocalips, solia îngerului al treilea trebuie sã fie proclamatã cu mare putere de aceia care dau avertizarea finalã cu privire la fiarã si la chipul ei: "Am vãzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; si pãmântul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare si a zis: 'A cãzut, a cãzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locas al dracilor, o închisoare a oricãrui duh necurat, o închisoare a oricãrei pãsãri necurate si urâte; pentru cã toate neamurile au bãut din vinul mâniei curviei ei, si împãratii pãmântului au curvit cu ea si negustorii pãmântului s-au îmbogãtit prin risipa desfãtãrii ei.' Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: 'Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca sã nu fiti pãrtasi la pãcatele ei, si sã nu fiti loviti cu urgiile ei! Pentru cã pãcatele ei s-au îngrãmãdit si au ajuns pânã la cer; si Dumnezeu Si-a adus aminte de nelegiuirile ei. Rãsplãtiti-i cum v-a rãsplãtit ea, si întoarceti-i de douã ori cât faptele ei. Turnati-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!'" Aceasta e solia datã de Dumnezeu pentru a fi vestitã în strigarea cea tare a îngerului al treilea.

Aceia, a cãror credintã si al cãror zel sunt proportionale cu cunoasterea adevãrului pe care o au, îsi vor da pe fatã loialitatea fatã de Dumnezeu, fãcându-le cunoscut celor dimprejurul lor adevãrul, în toatã puterea lui salvatoare si sfintitoare. Viata lor, de slujire sfântã si neegoistã, va fi în conformitate cu principiile vitale ale Împãrãtiei cerului.

E un adevãr solemn si teribil cã multi dintre cei care au fost zelosi în proclamarea soliei îngerului al treilea devin acum neatenti si nepãsãtori! Aproape cã nu se mai distinge linia de demarcatie dintre oamenii din lume si asa-zisii crestini. Multi dintre cei care pe vremuri erau adventisti zelosi se conformeazã acum lumii - felului ei de purtare, obiceiurilor si egoismului ei. În loc sã cãlãuzeascã lumea, ca sã asculte de Legea lui Dumnezeu, biserica se uneste tot mai mult cu lumea în neascultare. În fiecare zi, biserica se îndreaptã spre lume. Cât de multi asa-zisi crestini sunt sclavi ai lui Mamona! Lãsarea în voia apetitului, cheltuirea extravagantã a banilor pentru satisfactii egoiste Îl dezonoreazã foarte mult pe Dumnezeu.

Iar prin lipsa de zel în vestirea soliei îngerului al treilea, multi altii, desi în aparentã nu trãiesc în neascultare, îsi pun influenta de partea lui Satana, cum fac si aceia care pãcãtuiesc pe fatã împotriva lui Dumnezeu. Multime de oameni pier; dar cât de putini simt povara pentru aceste suflete! Asupra multora din poporul lui Dumnezeu zace o încremenire, o paralizie, care-i împiedicã sã înteleagã datoria ceasului de fatã.

Când au intrat în Canaan, israelitii n-au realizat planul lui Dumnezeu de a lua în stãpânire întreaga tarã. Dupã o cucerire partialã, ei s-au asezat locului pentru a se bucura de rodul victoriilor lor. În necredinta si iubirea lor de tihnã, s-au îngrãmãdit în pãrtile cucerite pânã atunci, în loc sã înainteze si sã ocupe teritorii noi. În felul acesta, au început sã se îndepãrteze de Dumnezeu. Prin faptul cã nu au ajuns sã realizeze scopul Lui, ei au fãcut sã fie cu neputintã pentru Dumnezeu sã împlineascã fatã de ei fãgãduinta Lui de binecuvântare.

Nu face biserica de astãzi acelasi lucru? Având în fatã întreaga lume care duce lipsã de Evanghelie, asa-zisii crestini se îngrãmãdesc acolo unde pot sã se bucure de privilegiile Evangheliei. Ei nu simt nevoia de a ocupa teritorii noi, ducând solia mântuirii în regiunile îndepãrtate. Ei refuzã sã împlineascã însãrcinarea lui Hristos: "Mergeti în toatã lumea si predicati Evanghelia la orice fãpturã". Sunt ei mai putin vinovati decât era biserica iudeilor?

Va fi un conflict aspru între aceia care sunt credinciosi lui Dumnezeu si aceia care aruncã ocarã asupra Legii Sale. Respectul pentru Legea lui Dumnezeu a fost dãrâmat. Conducãtorii religiosi propovãduiesc drept doctrinã poruncile oamenilor. Cum era în zilele vechiului Israel, asa este si în veacul acesta lumesc. Dar, pentru cã necredinciosia si nelegiuirea dominã, vor oare aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu sã cultive acum mai putin respect pentru ea? Se vor uni ei cu puterile pãmântului pentru a o face fãrã valoare? Cei loiali nu vor fi luati si abãtuti de curentul rãului. Ei nu vor arunca dispret asupra lucrurilor pe care Dumnezeu le-a pus deoparte ca sfinte. Ei nu vor urma exemplul de uitare neglijentã al lui Israel; ei îsi vor aduce aminte de felul de purtare al lui Dumnezeu cu poporul Sãu în toate timpurile si vor merge pe calea poruncilor Lui.

Poporul lui Dumnezeu care tine poruncile stã sub scutul cuprinzãtor al Celui Atotputernic.

"Cel ce stã sub ocrotirea Celui Prea Înalt Si se odihneste la umbra Celui Atotputernic, Zice despre Domnul: 'El este locul meu de scãpare, si cetãtuia mea, Dumnezeul meu în care mã încred!' Da, El te scapã de latul vânãtorului, De ciumã si de pustiirile ei.

El te va acoperi cu penele Lui, Si te vei ascunde sub aripile Lui. Cãci scut si pavãzã este credinciosia Lui!

Nu trebuie sã te temi nici de groaza din timpul noptii, Nici de sãgeata care zboarã ziua Nici de ciuma, care umblã în întuneric, Nici de molima, care bântuie ziua namiaza mare.

O mie sã cadã alãturi de tine Si zece mii la dreapta ta, Dar de tine nu se va apropia.

Pentru cã zici: 'Domnul este locul meu de adãpost!' Si faci din Cel Prea Înalt turnul tãu de scãpare, De aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, Nici o urgie nu se va apropia de cortul tãu. Cãci El va porunci îngerilor Sãi Sã te pãzeascã în toate cãile tale; Si ei te vor duce pe mâini Ca nu cumva sã-ti lovesti piciorul de vreo piatrã.

Vei pãsi peste lei si peste nãpârci Si vei cãlca peste pui de lei si peste serpi.

'Fiindcã Mã iubeste - zice Domnul - de aceea îl voi izbãvi; Îl voi ocroti, cãci cunoaste Numele Meu.

Când Mã va chema, îi voi rãspunde Voi fi cu el în strâmtorare Îl voi izbãvi si-l voi proslãvi Îl voi sãtura cu viatã lungã, Si-i voi arãta mântuirea Mea.'" Psalmii 95 si 96 -

Veniti sã cântãm cu veselie Domnului, Si sã strigãm de bucurie cãtre Stânca mântuirii noastre.

Sã mergem înaintea Lui cu laude, Sã facem sã rãsune cântece în cinstea Lui!

Cãci Domnul este un Dumnezeu mare Este un Împãrat mare, mai presus de toti dumnezeii.

A Lui este marea, El a fãcut-o, Si mâinile Lui au întocmit uscatul; Veniti sã ne închinãm si sã ne smerim, Sã ne plecãm genunchiul înaintea Domnului, Fãcãtorului nostru!

Cãci El este Dumnezeul nostru, Si noi suntem poporul pãsunei Lui, Turma, pe care o povãtuieste mâna Lui O, de ati asculta azi glasul Lui!

"Nu vã împietriti inima, ca la Meriba, Ca în ziua de la Masa, în pustie, Unde pãrintii vostri M-au ispitit Si M-au încercat, mãcar cã vãzuserã lucrãrile Mele.

Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta, Si am zis: 'Este un popor cu inima rãtãcitã; Ei nu cunosc cãile Mele.' De aceea am jurat în mânia Mea: 'Nu vor intra în odihna Mea!'"

Cântati Domnului, binecuvântati Numele Lui, Vestiti din zi în zi mântuirea Lui!

Strãlucirea si mãretia sunt înaintea Fetei Lui, Slava si podoaba sunt în locasul Lui cel sfânt.

Închinati-vã înaintea Domnului îmbrãcati cu podoabe sfinte, Tremurati înaintea Lui, toti locuitorii pãmântului!

De aceea lumea este tare si nu se clatinã.' Domnul judecã popoarele cu dreptate.

Sã se bucure cerurile si sã se veseleascã pãmântul; Sã mugeascã marea cu tot ce cuprinde ea!

Sã tresalte câmpia, cu tot ce e pe ea, Toti copacii pãdurii sã strige de bucurie Înaintea Domnului! Cãci El vine, Vine sã judece pãmântul.