MARTURII VOL.VIII - SECTIUNEA A DOUA - CE AR FI PUTUT SÃ FIE

Într-o zi, la amiazã, scriam cu privire la lucrarea ce s-ar fi putut face la ultima Conferintã Generalã, dacã oamenii din locuri de rãspundere ar fi urmat voia si calea lui Dumnezeu. Aceia care au avut o mare luminã n-au mers în luminã. Adunarea s-a încheiat si ruptura nu s-a fãcut. Oamenii nu s-au smerit înaintea Domnului, asa cum ar fi trebuit sã o facã, si Duhul Sfânt nu a fost revãrsat.

Scrisesem pânã aici când mi-am pierdut cunostinta si se fãcea ca si cum as fi fost martorã la o scenã ce se petrecea în Battle Creek.

Eram adunati în auditoriul Tabernacolului. S-a înãltat o rugãciune, s-a cântat un imn, si din nou s-a înãltat o rugãciune. Se adresa lui Dumnezeu cea mai cãlduroasã cerere. Adunarea se caracteriza prin prezenta Duhului Sfânt. Lucrul se adâncea tot mai mult si unii dintre cei prezenti plângeau în hohote.

Cineva s-a ridicat din locul unde era plecat si a spus cã înainte avusese neîntelegeri cu anumite persoane si cã nu simtise iubire pentru ele, dar cã acum se vedea asa cum era. Cu multã solemnitate, el a repetat solia cãtre biserica din Laodicea : "Pentru cã zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogãtit si nu duc lipsã de nimic ' În îngâmfarea mea mã simteam chiar asa, a spus el. 'Si nu stii cã esti ticãlos, nenorocit, sãrac orb si gol.' Acum vãd cã aceasta este starea mea. Ochii mei sunt deschisi. Duhul meu a fost aspru si nedrept. M-am socotit neprihãnit, dar inima mea este zdrobitã si simt nevoia sfatului pretios al Aceluia care m-a cercetat pânã în strãfundurile inimii mele. O, cât de îndurãtoare, miloase si iubitoare sunt cuvintele acestea: 'Te sfãtuiesc sã cumperi de la Mine aur curãtit prin foc, ca sã te îmbogãtesti si haine albe, ca sã te îmbraci cu ele, si sã nu ti se vadã rusinea goliciunii tale; si doftorie pentru ochi, ca sã-ti ungi ochii si sã vezi'." (Apoc.3,17.18) Vorbitorul s-a întors cãtre cei care se rugaserã si a spus: "Avem ceva de fãcut. Trebuie sã ne mãrturisim pãcatele si sã ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu." El a fãcut mãrturisiri dintr-o inimã zdrobitã si apoi a pãsit spre diferiti frati, unul dupã altul, si le-a întins mâna, cerându-le iertare. Aceia cãrora li se adresa se ridicau repede în picioare, mãrturisindu-si greselile si cerând iertare, si cãdeau unul pe gâtul celuilalt, plângând. Spiritul mãrturisirii se întindea prin toatã adunarea. Era ca în Ziua Cincizecimii. Se cântau laude lui Dumnezeu si lucrarea aceasta s-a fãcut pânã târziu în noapte, pânã spre dimineatã.

Cuvintele urmãtoare erau deseori repetate, cu claritate: "Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnã dar, si pocãieste-te! Iatã Eu stau la usã si bat. Dacã aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la El, voi cina cu el, si el cu Mine." (Apoc.3,19.20) Nimeni nu pãrea cã e prea mândru pentru a face mãrturisiri cu o inimã zdrobitã, iar cei care stãteau în fruntea acestei lucrãri erau cei cu influentã, dar care mai înainte nu avuseserã curaj sã-si mãrturiseascã pãcatele.

Era o bucurie ce nu se mai simtise niciodatã în Tabernacol. Apoi, m-am trezit din starea mea de inconstientã si, pentru un timp, nu am putut sã-mi dau seama unde mã aflam. Încã aveam tocul în mânã. Mi se spuneau cuvintele: " Asa ar fi putut sã fie . Domnul astepta sã facã toate acestea pentru poporul Sãu. Tot cerul astepta sã-si reverse îndurarea". M-am gândit ce ar fi putut sã fie, dacã la ultima adunare a Conferintei Generale s-ar fi fãcut o lucrare deplinã; si asupra mea s-a abãtut o agonie a dezamãgirii când mi-am dat seama cã scena la care fusesem martorã nu era realã.

Calea lui Dumnezeu este totdeauna calea cea dreaptã si înteleaptã. Ea aduce totdeauna onoare Numelui Lui. Unica sigurantã a omului împotriva unor procedee aspre si ambitioase este de a-si pãstra inima în armonie cu Isus Hristos. Întelepciunea omului nu e vrednicã de a i se acorda încredere. Omul este capricios, plin de apreciere de sine, de mândrie si de egoism. Lucrãtorii care fac slujba lui Dumnezeu trebuie sã se încreadã cu totul în Domnul. Atunci conducãtorii vor arãta cã sunt dispusi sã fie condusi nu de întelepciunea omeneascã, care este tot atât de nevrednicã de a te încrede în ea cum e o trestie frântã, ci de întelepciunea Domnului, care a zis: "Dacã vreunuia dintre voi îi lipseste întelepciunea s-o cearã de la Dumnezeu, care dã tuturor cu mânã largã si fãrã mustrare, si ea îi va fi datã. Dar s-o cearã cu credintã, fãrã sã se îndoiascã deloc." (Iac.1,5.6)