MARTURII VOL.VII - PERIOADA DE TIMP CUPRINSÃ ÎN VOLUMUL SAPTE

Volumul sapte al Mãrturiilor pentru comunitate (Testimonies) a fost publicat mai târziu, în 1902, la numai doi ani dupã publicarea volumului sase; dar în aceste câteva luni a avut loc o dezvoltare epocalã, în mod deosebit în reorganizarea lucrãrii noastre denominationale.

În anul 1863, cu treizeci si opt de ani mai înainte, a fost organizatã Conferinta Generalã, cu sase conferinte, toate în Statele Unite. Erau atunci treizeci de pastori întãriti prin binecuvântare si lucrãtori biblici, slujind celor 3.500 de membri, organizati în 125 de comunitãti. La data aceea, nu exista nici o scoalã a adventistilor de ziua a saptea, nici un sanatoriu, ci numai o singurã casã de editurã si tipografie a bisericii.

Fiecare decadã, în scurgerea vremii, a marcat o dublare a numãrului de membri si de lucrãtori angajati în lucrare, precum si începutul unor noi directii ale eforturilor care se fãceau. La începutul secolului lucrarea a crescut, ajungând de proportii mondiale. Raportul statistic al anului 1900 aratã cã a fost tipãritã literaturã în treizeci si nouã de limbi, de cãtre treisprezece case de editurã si tipografii. Cinci sute de pastori întãriti prin binecuvântare si o mie de alti lucrãtori în diferite ramuri de activitate din cadrul bisericii slujeau celor 66.000 de credinciosi, ce erau membri, în 1892 ai unor comunitãti organizate. Acestea erau grupate în patruzeci si cinci de conferinte si patruzeci si douã de misiuni. În Australia, ca si în Europa, conferintele erau cuprinse în Uniuni de Conferinte, recent organizate.

O datã cu dezvoltarea lucrãrii de publicatii si cu începutul interesului pentru lucrarea medicalã si educationalã si începutul lucrãrii Scolii de Sabat, au fost organizate institutii autonome care sã se îngrijeascã de aceste ramuri ale lucrãrii. Exista, deci, Organizatia Internationalã a Scolii de Sabat, a Lucrãrii Misionare si a Asociatiilor Libertãtii Religioase, pe lângã diferite alte asociatii de publicatii si educationale. Lucrarea Misiunii Externe era condusã de cãtre Comitetul Misiunii Externe. Desi interesul acestor diferite organizatii era comun, fiecare actiona ca o unitate distinctã si separatã, având birourile sediilor rãspândite în toatã America. În ceea ce priveste sediul Comitetului pentru Misiunea Externã, a fost ales orasul New York, datoritã avantajelor existentei unui larg centru al liniilor maritime de navigatie. În cazul Asociatiei Scolii de Sabat, Oakland, California, cei care-l conduceau au considerat cã era un centru potrivit. Lucrarea Libertãtii Religioase era condusã din Chicago, Illinois, iar Lucrarea Medicalã Misionarã, din Battle Creek, Michigan.

Nu era greu sã vezi cã biserica, în dezvoltarea ei naturalã, a depãsit cu mult conditiile originare din 1863. Era necesar sã se facã unele schimbãri. Comitetul Conferintei Generale era alcãtuit din doisprezece membri, dintre care patru locuiau în Battle Creek. Cum puteau acesti oameni sã se îngrijeascã de lucrarea ce crestea foarte repede si care acum era mondialã în scopurile ei? Toate conferintele si misiunile din lumea întreagã, Uniunile de Conferinte Australianã si Europeanã, erau învãtate sã priveascã direct la Conferinta Generalã pentru conducere. Nu este de mirare cã nevoile unor câmpuri erau neglijate sau cã în unele cazuri administrarea acestora era lipsitã de eficientã. Probleme multiple din unele ramuri ale lucrãrii pãrea cã au fost scãpate din mâini, având în vedere faptul cã ele cresteau în mod disproportional si mergeau pe linia unei organizatii independente create de ei însisi.

Acestea erau împrejurãrile în aprilie 1901, când Ellen G.White, întoarsã recent din Australia, în Statele Unite, a luat cuvântul la deschiderea sesiunii Conferintei Generale. Ea a fãcut apel la o completã reorganizare a lucrãrii, subliniind în mod deosebit nevoia unei distribuiri a responsabilitãtilor. În timp ce nevoile erau vizibile, rezolvarea unei astfel de lucrãri era o problemã complicatã. Acum, chemarea la actiune fiind adresatã, cu oameni având o largã viziune si credintã si cu initiativã, lucrarea Conferintei Generale a fost reorganizatã. Mai întâi, a fost adoptat planul pentru Uniunea de Conferinte, care a fost inaugurat în Australia si apoi în Europa. Lucrul acesta a eliberat administratia Conferintei Generale de multe probleme de amãnunt care puteau si trebuia sã fie rezolvate pe plan local. În al doilea rând, s-a pus baza înfiintãrii ca departamente a diferitelor organizatii autonome ale bisericii, ca de exemplu publicatiile, lucrarea medicalã, Scoala de Sabat si lucrarea educationalã, în administrarea Conferintei Generale În al treilea rând, Comitetul Conferintei Generale a fost mult lãrgit si a devenit reprezentativ pentru întregul câmp mondial si pentru toate ramurile lucrãrii.

Unele ramuri sau departamente ale Conferintei Generale au fost reorganizate foarte repede. Departamentele Scolii de Sabat, Educatiei si Libertãtii Religioase au fost aduse în curând la existentã. Pentru alte ramuri ale lucrãrii, a fost nevoie de timp, iar în unele cazuri, numai când dezastrul a lovit, atunci s-a vãzut necesitatea unei schimbãri. Pentru lucrarea mondialã, a fost necesar ca procedeul acesta al reorganizãrii sã se fixeze bine în mintea bãrbatilor si femeilor implicate în aceastã lucrare pentru a schimba filozofia lor cu privire la marea lucrare în care acestia erau angajati. La data Sesiunii Conferintei Generale din 1901, se pãrea cã Sanatoriul din Battle Creek a atins apogeul dezvoltãrii lui si, împreunã cu institutiile lui satelite, constituia o mare parte a lucrãrii adventistilor de ziua a saptea. Era clar faptul cã liderii lui începuserã sã aibã viziunea unei mari lucrãri medicale misionare, chiar nedenominationalã în caracter, si care asa cum gândeau ei, avea sã eclipseze în curând lucrarea bisericii adventiste de ziua a saptea.

Apoi, în 18 februarie 1902, s-a produs primul dezastru. Principala clãdire a Sanatoriului din Battle Creek a ars pânã la temelii. În timp ce se fãceau aranjamente pentru o imediatã reconstruire a clãdirii, experienta focului împreunã cu sfaturile Spiritului Profetic, care au ajuns în mâinile lucrãtorilor în urmãtoarele câteva luni, au fãcut ca multi sã vadã mai clar adevãratul loc al lucrãrii medicale misionare, ca o parte distinctivã, dar integralã a lucrãrii bisericii. S-a fãcut apel la o extindere si înfiintare de multe centre medicale misionare, nu prea mari sau ambitioase în scopurile lor.

În acest cadru au fost scrise articolele servei Domnului, care sunt cuprinse în sectiunea "Lucrarea în Sanatoriul nostru". Ele au fost incluse în volumul sapte, astfel încât ele sã continue sã slujeascã bisericii.

În primii ani, când Review and Herald si Pacific Press, au fost înfiintate, a fost necesar sã avem utilaje competitive pentru a produce literaturã necesarã si la un pret moderat. Dar în primele zile, la început, astfel de întreprinderi nu erau folosite tot timpul numai pentru lucrãri strict denominationale. Pentru ca masinile tipografiei sã fie utilizate optim, tipografiile noastre au acceptat sã lucreze si tipãrituri comerciale. Astfel de lucrãri mergeau de la tipãrirea rechizitelor de birou si formulare, pânã la tipãrirea de cãrti legate. Aceste lucrãri erau bine plãtite si au ajutat financiar aceste institutii si personalul lor sã se mentinã având o bazã financiarã sãnãtoasã.

Dar aceste tipãrituri comerciale au ridicat o seamã de probleme. Au fost aduse si acceptate pentru publicare manuscrise ale unor cãrti care nu aveau un caracter înãltãtor. O parte a acestei literaturi continea serioase erori doctrinale, iar altele, pentru alte motive, erau în mod categoric dãunãtoare. Aceste situatii au atins apogeul în timpul scrierii volumului sapte. Birourile editurilor au primit solii din partea Spiritului Profetic, care arãtau primejdiile unei astfel de lucrãri, chemând la o reformã. Apoi, de asemenea, de-a lungul anilor, pe mãsurã ce lucrarea bisericii avea sã continue sã se dezvolte, avea sã vinã timpul când toate utilajele si personalul urma sã fie necesare numai pentru lucrarea bisericii. Dar, din nefericire, aceste solii nu si-au adus pe deplin roadele pânã când, atât Review and Herald, cât si Pacific Press, n-au fost distruse de foc în anii ce au urmat. Fãcându-se planuri ca lucrarea sã fie reluatã în clãdiri reconstruite, conducãtorii au pãsit în credintã, consacrând noile clãdiri si echipamentul lor numai pentru tipãrirea literaturii bisericii. Ei au procedat astfel în lumina sfaturilor pe care le gãsim în volumul sapte, care au avut o influentã modelatoare asupra lucrãrii noastre de publicatii din toatã lumea.

În drumul sãu de la St. Helena, California, la Battle Creek, Michigan, pentru a lua parte la sesiunea Conferintei Generale din 1901, sora White a mers pe drumul sudului, oprindu-se la Nashville spre a inspecta nou înfiintata casã de editurã si pentru a vizita unele dintre noile scoli din acele pãrti. Aceste institutii au fost înfiintate, în mare mãsurã, datoritã apelurilor ei publicate în paginile revistei Review and Herald, pentru începutul unei mari si întinse lucrãri în sud. Sfaturile ei i-au inspirat si cãlãuzit pe aceia care sustineau si îngrijeau de lucrare, desi la data aceea, când scria, serva Domnului se afla în Australia. Ea avea acum privilegiul de a vizita aceste centre si de a vedea cu ochii ei cele ce se realizaserã.

Cunoscând acum câmpul de lucru si nevoile lui, având descoperiri cu privire la noile perspective ale lucrãrii, sora White a fost îndemnatã sã facã apel atât pentru un mai mare numãr de lucrãtori angajati, cât si pentru si pentru membri laici care sã pãtrundã în statele din sud si sã foloseascã ocaziile existente pentru rãspândirea soliei, luptând cu problemele de conducere ale lucrãrii, atât printre albi, cât si printre oamenii de culoare. Aceste apeluri miscãtoare, scrise în perioada acestor doi ani, formeazã o importantã parte a volumului sapte. Ele au determinat unele familii, nu putine la numãr, sã se mute în marele tinut al sudului pentru a vesti solia printr-o vietuire linistitã si evlavioasã si printr-un evanghelism activ. Un bogat seceris al acestei semãnãri se vede si astãzi.

În timp ce adventistii de ziua a saptea, în experienta de la început, practicau si învãtau reforma în stilul lor de viatã, ei au mers înainte în dezvoltarea acestei reforme, producând alimente sãnãtoase, unele din acestea luând locul articolelor dãunãtoare din alimentatie, iar altele ajutând la procurarea unei hrane apetisante si echilibrate. Eforturile si învãtãturile adventistilor de ziua a saptea au pus bazele unui mare interes pentru alimentele pe bazã de cereale, care s-a dezvoltat în anii care au urmat, desi lucrarea de fabricare a acestor alimente, în mare mãsurã, nu mai este în mâinile noastre. Încã din timpul volumului sapte noi aveam în functiune un numãr de centre de producerea alimentelor sãnãtoase, iar în unele orase aveam restaurante unde se serveau alimente sãnãtoase. Mai multe capitole din volumul sapte dau sfaturi cu privire la aceastã lucrare, cerând ca aceasta sã fie astfel condusã, încât sã producã o influentã puternicã pentru solia distinctivã pe care acest popor o vesteste lumii.

Soliile din perioada volumului sapte marcheazã, de asemenea, chemarea de înaintare a lucrãrii în orase. Desi acestea aveau sã fie urmate de alte apeluri urgente ce au apãrut în anii urmãtori, nevoile marilor noastre orase au fost aduse pentru prima datã în atentia poporului nostru, în mod general, în sectiunea de la începutul acestui volum. Lucrarea ce trebuia fãcutã nu se limita numai la lucrãtorii conferintei. Trebuia ca membrii laici sã fie atrasi într-o lucrare mereu crescândã în marile centre ale populatiei. Un program evanghelistic de amploare avea sã înceapã si sã continue multi ani.

Când volumul a fost publicat, adventistii de ziua a saptea conduceau o lucrare activã de mai bine de o jumãtate se secol. Trecerea anilor a fãcut ca un numãr de lucrãtori sã fie nevoiti sã-si scoatã armura si sã depunã poverile. Acestia au sacrificat totul si au lucrat la zidirea cauzei lui Dumnezeu, dar acum, când a venit timpul ca ei sã lase lucrul si sã îngãduie mâinilor tinere sã ridice poverile, nu exista nici o reglementare pentru sustinerea lor. Nevoia si remediul i-au fost în mod clar descoperite servei Domnului si, în soliile sale de încheiere a volumului sapte, ea prezintã, în cuvinte pline de sensibilitate, responsabilitatea bisericii fatã de bãtrânii ei lucrãtori. Rezultatele apelului ei, pentru un fond din care sã se poarte de grijã si sã se rãspundã ne-voilor acestor lucrãtori iesiti la pensie, se vede astãzi în planul pentru sustinerea pensionarilor, care a fost adus la existentã la câtiva ani dupã publicarea acestui volum.

Astfel, volumul sapte prezintã numai câteva învãtãturi pentru diferite ramuri de activitate, sfaturile lui principale fiind mult si profund cuprinzãtoare si aducând roade bogate.