MARTURII VOL.VII - SECTIUNEA A PATRA - JERTFIREA DE SINE

Legile Împãrãtiei lui Hristos sunt atât de simple, si totusi atât de complete, încât adãugirile omenesti vor crea confuzie. Si cu cât planurile noastre de lucru în slujba Domnului sunt mai simple, cu atât vom realiza mai mult. Adoptarea de metode lumesti în lucrarea lui Dumnezeu înseamnã a invita dezastrul si înfrângerea. Simplitatea si umilinta trebuie sã caracterizeze orice efort pentru înaintarea Împãrãtiei Sale.

Pentru ca Evanghelia sã poatã fi dusã la toate natiunile, neamurile, limbile si popoarele, trebuie sã se mentinã jertfirea de sine. Cei care se aflã în posturi de rãspundere trebuie sã procedeze în toate privintele ca economi credinciosi, apãrând cu constiinciozitate fondurile create de popor. Trebuie sã se aibã grijã ca sã se previnã orice cheltuialã zadarnicã. La construirea de clãdiri si la procurarea de facilitãti pentru lucrare, sã fim atenti sã nu facem pregãtirea noastrã atât de complicatã ,încât sã se cheltuiascã banii fãrã rost; deoarece aceasta înseamnã imposibilitatea de a procura mijloace pentru extinderea lucrãrii în alte câmpuri, mai ales în tãri strãine. Nu trebuie sã se scoatã mijloace din tezaur pentru a înfiinta noi institutii în câmpul din tarã, cu riscul de a stânjeni înaintarea adevãrului în regiunile din afara tãrii.

Banii lui Dumnezeu trebuie sã fie folositi nu numai în imediata noastrã vecinãtate, ci si în tãri depãrtate, în insulele mãrii. Dacã poporul Sãu nu se angajeazã în lucrarea aceasta, fãrã îndoialã cã Dumnezeu va retrage puterea care nu este în mod drept distribuitã.

Multi dintre credinciosi abia au ce sã mãnânce, totusi, în marea lor sãrãcie, ei îsi aduc zecimile si darurile în tezaurul Domnului. Multi care stiu ce înseamnã a sustine cauza lui Dumnezeu în împrejurãri grele si descurajante au investit mijloacele lor în casele de editurã. Bucuros au suferit poveri si lipsuri si au vegheat si s-au rugat pentru succesul lucrãrii. Darurile si jertfele lor exprimã recunostinta cãlduroasã a inimii lor pentru Acela care i-a chemat din întuneric la lumina Lui minunatã. Rugãciunile si milosteniile lor se înaltã ca o aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. Nu e parfum mai plãcut care sã se poatã urca la cer.

Dar lucrarea lui Dumnezeu este una singurã în toatã marea ei întindere si aceleasi principii ar trebui sã actioneze în toate ramurile ei. Ea trebuie sã poarte sigiliul de lucrare misionarã. Fiecare departament al lucrãrii este legat de toate pãrtile câmpului Evangheliei, iar spiritul care dominã un departament va fi simtit în tot câmpul. Dacã o parte dintre lucrãtori primesc salarii mari, sunt altii, din alte diferite ramuri ale lucrãrii, care la fel vor solicita salarii mari, iar spiritul jertfirii de sine se va slãbi. Alte institutii se vor molipsi de acelasi spirit, iar îndurarea Domnului se va depãrta de la ei, deoarece El nu poate sã aprobe egoismul. În felul acesta, lucrarea noastrã agresivã se va sfârsi. E imposibil ca ea sã fie dusã mai departe decât numai printr-un continuu sacrificiu. Din toate pãrtile lumii vin chemãri dupã oameni si mijloace pentru a duce lucrarea mai departe. Sã fim noi oare constrânsi sã spunem: "Trebuie sã asteptati; noi nu avem bani în tezaur?"

Unii dintre oamenii cu experientã si evlaviosi, care au stat în fruntea acestei lucrãri, care au manifestat lepãdare de sine si care n-au ezitat de a jertfi pentru succesul ei, dorm acum în mormânt. Ei erau canale rânduite de Dumnezeu, reprezentantii Lui, prin care se transmiteau bisericii principiile vietii spirituale. Ei aveau o experientã de cea mai înaltã valoare. Ei nu puteau fi nici cumpãrati, nici vânduti. Curãtenia lor, consacrarea lor, jertfirea lor de sine, via lor legãturã cu Dumnezeu, erau binecuvântate pentru zidirea lucrãrii. Institutiile noastre se caracterizau prin spiritul jertfirii de sine.

În zilele când noi ne luptam cu sãrãcia, aceia care vedeau cât de minunat lucrase Dumnezeu pentru cauza Sa considerau cã nu poate sã li se acorde o onoare mai mare ca aceea de a fi legati de interesele lucrãrii prin sfintele legãturi care-i uneau cu Dumnezeu. Sã fi pus ei jos povara si sã trateze cu Domnul din motive financiare? Nu, nu. Chiar dacã orice oportunist si-ar fi pãrãsit postul, ei n-ar fi pãrãsit lucrarea.

Credinciosii care la începuturile istoriei cauzei lui Dumnezeu au fãcut sacrificii pentru dezvoltarea lucrãrii erau pãtrunsi de acelasi spirit. Ei îsi dãdeau seama cã Dumnezeu cere de la toti cei legati cu cauza Lui o consacrare fãrã rezerve, corp, suflet si spirit, precum si a tuturor energiilor si capacitãtilor lor, pentru ca lucrarea sã aibã succes.

Dar în unele privinte lucrarea s-a deteriorat. În timp ce a crescut în întindere si facilitãti, ea a slãbit în evlavie.

Existã o învãtãturã pentru noi din istoria vietii lui Solomon. Începuturile vietii acestui împãrat al lui Israel strãluceau de promisiuni. El a ales întelepciunea lui Dumnezeu si slava domniei lui a trezit uimirea lumii. El ar fi putut merge din putere la putere, de la prestigiu la prestigiu, apropiindu-se tot mai mult de asemãnarea cu caracterul lui Dumnezeu. Dar cât de tristã e istoria vietii lui! El a fost înãltat pânã la cele mai sacre pozitii de încredere, dar s-a dovedit necredincios. El a fost plin de multumire de sine, de îngâmfare si de înãltare de sine. Plãcerea dupã putere politicã si grandoare personalã l-au determinat sã încheie aliante cu natiunile pãgâne. Argintul de Tarsis si aurul de Ofir au fost procurate cu cheltuieli îngrozitoare, care au mers chiar pânã la sacrificarea integritãtii si trãdarea sfintelor sale sarcini. Asocierea cu oameni idolatri i-au corupt credinta; un pas gresit a fost urmat de un altul; a avut loc o sfãrâmare a barierelor pe care Dumnezeu le ridicase pentru siguranta poporului Sãu; viata lui a fost coruptã prin poligamie; iar în cele din urmã, s-a dedat la adorarea zeilor falsi. Un caracter care fusese tare, curat si înãltat a ajuns sã fie slab, marcat de incapacitatea lui moralã.

N-au lipsit nici sfetnicii rãi, care dirijau mintea aceea, pe vremuri nobilã si independentã, asa cum doreau ei, datoritã faptului cã el nu fãcea din Dumnezeu cãlãuza si sfetnicul sãu. Simturile lui fine s-au tocit; spiritul constiincios si plin de consideratie de la începutul domniei lui s-a schimbat. Satisfacerea poftelor a ajuns sã fie zeul lui; si, drept urmare, purtarea lui s-a caracterizat prin judecatã severã si tiranie crudã. Extravaganta practicatã datoritã satisfacerii poftelor a fãcut necesar sã se punã impozite ruinãtoare asupra sãracilor. Din cel mai întelept împãrat care a purtat vreodatã sceptrul, Solomon a ajuns un despot. Ca împãrat, el fusese idolul natiunii si ceea ce spunea si fãcea el era copiat. Exemplul lui a exercitat o influentã al cãrei rezultat poate fi cunoscut pe deplin numai atunci când faptele tuturor vor fi revizuite înaintea lui Dumnezeu si fiecare om va fi judecat potrivit cu faptele fãcut în trup.

O, cum poate sã suporte Dumnezeu rãutãtile acelora care au avut parte de multã luminã si mari avantaje si totusi au apucat pe un drum pe care si l-au ales singuri, spre paguba lor vesnicã! Solomon, care la dedicarea templului a cerut în mod solemn poporului: "Inima voastrã sã fie în totul a Domnului, Dumnezeului nostru"(1 Regi 8,61), si-a ales propria sa cale si în inima sa s-a despãrtit de Dumnezeu. Mintea, care pe vremuri fusese predatã lui Dumnezeu si fusese inspiratã de El sã scrie cele mai pretioase cuvinte ale întelepciunii (cartea Proverbelor) - adevãruri imortalizate - mintea aceea nobilã a ajuns, prin întovãrãsiri rele si prin cedarea în fata ispitei, incapabilã, slabã, în ceea ce priveste puterea moralã, si Solomon s-a dezonorat pe sine, l-a dezonorat pe Israel si L-a dezonorat pe Dumnezeu.

Privind la tabloul acesta, vedem ce devin fiintele omenesti atunci când se aventureazã sã se despartã de Dumnezeu. Un pas gresit pregãteste calea pentru un altul si fiecare pas se face mai usor decât ultimul. În felul acesta, sufletele se trezesc urmând un alt conducãtor decât pe Isus Hristos.

Toti cei care ocupã pozitii de rãspundere în institutiile noastre vor fi pusi la încercare. Dacã vor face din Domnul Hristos modelul lor, El le va da întelepciune, cunostintã si pricepere; vor creste în har si aptitudini în calea Domnului Hristos; caracterele lor vor fi modelate dupã asemãnarea cu El. Dacã ei nu mai tin calea Domnului, un alt spirit le va stãpâni mintea si judecata si vor face planuri fãrã Domnul, vor urma propria lor cale si vor pãrãsi pozitiile pe care le ocupau. Lumina le-a fost datã; dacã se despart de ea, nimeni sã nu le prezinte vreo momealã pentru a-i ispiti sã rãmânã. Ei vor fi o piedicã si o cursã. A venit timpul când urmeazã sã fie clãtinat tot ce poate fi clãtinat, ca sã rãmânã ce nu poate fi clãtinat. Fiecare caz vine la cercetare în fata lui Dumnezeu; El mãsoarã templul si pe închinãtorii care se aflã în el.