MARTURII VOL.VII - SECTIUNEA A PATRA - AUTORUL

Dumnezeu doreste sã-i aducã pe oameni în directã legãturã cu Sine. În toate procedeele Sale cu fiintele omenesti, El recunoaste principiul rãspunderii personale. El cautã sã încurajeze un simt al dependentei personale si sã imprime nevoia de cãlãuzire personalã. Darurile sale sunt date oamenilor în mod individual. Fiecare om a fost fãcut un econom al unor bunuri sacre încredintate lui; fiecare trebuie sã dea socotealã de însãrcinãrile sale potrivit cu îndrumãrile Dãtãtorului; si fiecare va trebui sã dea seama înaintea lui Dumnezeu de isprãvnicia sa.

În toate acestea, Dumnezeu cautã sã aducã natura omeneascã în legãturã cu natura dumnezeiascã, pentru ca prin legãtura aceasta omul sã poatã fi transformat dupã chipul divin. Atunci principiul iubirii si al bunãtãtii va fi o parte din natura sa. Satana, cãutând sã împiedice realizarea planului Sãu, cautã fãrã încetare sã încurajeze dependenta de om, sã-i facã pe oameni sclavii oamenilor. Astfel izbuteste sã abatã mintea de la Dumnezeu si îsi infiltreazã propriile sale principii de egoism, urã si ceartã.

În toate legãturile noastre unii cu altii, Dumnezeu doreste sã pãstrãm cu grijã principiul responsabilitãtii si dependentei personale de El. Este un principiu care ar trebui sã fie în mod deosebit avut în vedere de casele noastre de editurã în relatiile lor cu autorii.

Unii sustin cã autorii n-ar trebui sã detinã dreptul de administrator asupra lucrãrilor lor, ci ei trebuie sã punã lucrãrile lor sub controlul casei de editurã sau al conferintei; si cã peste cheltuielile cauzate de producerea manuscrisului, ei nu trebuie sã pretindã nici o parte din profit; cã acesta trebuie sã fie lãsat pe seama conferintei sau a editurii, ca sã fie folosit dupã cum vor considera ei, pentru diferitele nevoi ale lucrãrii. În felul acesta, administrarea drepturilor de autor sã fie pe deplin transferate de la persoana sa la altele.

Dar nu asa priveste Dumnezeu problema. Iscusinta de a scrie o carte este, ca oricare alt talent, un dar de la El, pentru sporirea cãruia are sã dea seamã înaintea lui Dumnezeu; iar el trebuie sã investeascã veniturile potrivit cu îndrumãrile Lui. Sã nu uitãm cã el nu este proprietatea noastrã pe care ne-a încredintat-o ca sã o investim. Dacã ar fi asa, am putea pretinde putere discre-tionarã; am putea sã transferãm rãspunderea asupra altuia si sã-i încredintãm lui obligatiile noastre de administrator. Dar lucrul acesta nu se poate face, deoarece Domnul ne-a fãcut în mod individual economi ai Sãi. Suntem rãspunzãtori sã facem noi însine investitia acestor mijloace. Propriile noastre inimi trebuie sã fie sfintite; mâinile noastre trebuie sã aibã ceva de dat, asa cum cere împrejurarea, din venitul pe care ni l-a încredintat Dumnezeu.

Ar fi tot atât de drept ca editura sau conferinta sã-si asume controlul venitului pe care un frate îl are de la casele sau terenurile sale, ca si atunci când îsi însuseste ceva gândit si fãcut de el.

Nu este dreptate nici în pretentia cã, deoarece un lucrãtor al casei de editurã primeste un salariu pentru munca sa, puterile trupului, ale mintii si ale sufletului apartin în totul institutiei, si ea are drept asupra tuturor produselor scrisului sãu. În afarã de perioada de muncã în institutie, timpul lucrãtorului este sub propriul sãu control, sã-l foloseascã asa cum gãseste de cuviintã, atâta timp cât folosirea aceasta nu e în conflict cu obligatia sa fatã de institutie. Pentru ceea ce el ar produce în orele acestea, el este rãspunzãtor fatã de propria sa constiintã si fatã de Dumnezeu.

Nu se poate arãta mai mare dezonoare fatã de Dumnezeu decât ca un om sã aducã talentele altui om sub controlul sãu absolut. Rãul nu este prevenit prin faptul cã profitul tranzactiei urmeazã sã fie devotat lucrãrii lui Dumnezeu. Într-un astfel de aranjament, omul care îngãduie ca mintea lui sã fie stãpânitã de mintea altuia este despãrtit în felul acesta de Dumnezeu si expus ispitei. Când transferã rãspunderea obligatiei sale asupra altor oameni si depinde de întelepciunea lor, el aseazã pe om acolo unde ar trebui sã fie Dumnezeu. Cei care cautã sã realizeze acest transfer de rãspunderi nu vãd rezultatele actiunii lor; dar Dumnezeu ni le-a pus clar în fatã. El zice: "Blestemat sã fie omul care se încrede în om, care se sprijineste pe un muritor"(Ier. 17,5).

Autorii sã nu fie solicitati sã dãruiascã sau sã vândã dreptul lor asupra cãrtilor pe care le-au scris. Ei sã primeascã o parte dreaptã din profitul lucrãrii lor; apoi ei sã considere mijloacele lor ca un tezaur încredintat lor de Dumnezeu pentru a fi administrat potrivit cu întelepciunea pe care o va da El.

Aceia care posedã capacitatea de a scrie cãrti ar trebui sã-si dea seama cã ei posedã si abilitatea de a investi veniturile pe care le primesc. Desi este drept ca ei sã aseze o parte în tezaur, pentru a contribui la nevoile generale ale lucrãrii, ei ar trebui sã considere cã e datoria lor sã facã personal cunostintã cu nevoile lucrãrii si, rugându-se lui Dumnezeu pentru întelepciune, ei ar trebui sã foloseascã veniturile lor acolo unde nevoia este mai mare. Sã porneascã o lucrare care cere dãrnicie, dând un bun exemplu. Dacã mintea lor e sub controlul Duhului Sfânt, ei vor avea întelepciune pentru a pricepe unde sunt necesare mijloacele lor, iar când satisfac nevoia aceea, vor fi mult binecuvântati.

Dacã ar fi fost urmat planul Domnului, ar fi existat acum o altã stare de lucruri. Nu s-ar fi cheltuit atât de multi bani în câteva localitãti, lãsând atât de putini pentru a fi investiti în multe, multe localitãti unde stindardul adevãrului încã n-a fost înãltat.

Casele noastre de editurã trebuie sã fie atente ca nu cumva, în relatiile lor cu lucrãtorii lui Dumnezeu, sã îngãduie sã fie condusi de principii rele sau nedrepte. Dacã sunt legati de institutiile noastre, oamenii a cãror inimã nu este sub îndrumarea Duhului Sfânt vor duce cu sigurantã lucrarea pe drumuri gresite. Unii care se dau drept crestini considerã afacerile legate de lucrarea lui Dumnezeu ca fiind ceva cu totul aparte de serviciul religios. Ei zic: "Religia este religie, si afacerile sunt afaceri. Suntem hotãrâti sã facem sã aibã succes partea de care ne ocupãm si vom pune mâna pe orice avantaj cu putintã pentru a promova aceastã ramurã specialã a lucrãrii." În felul acesta, sunt introduse planuri contrarii adevãrului si neprihãnirii, sustinându-se cã aceasta sau aceea trebuie sã fie fãcutã deoarece este o lucrare bunã si cã ajutã la înaintarea lucrãrii lui Dumnezeu.

Oameni care din cauza egoismului au devenit strâmti si miopi la vedere considerã cã e privilegiul lor sã-i doboare la pãmânt chiar pe aceia pe care Dumnezeu îi foloseste sã difuzeze lumina pe care El le-a dat-o. Prin planuri opresive, lucrãtori care ar fi trebuit sã stea liberi în Dumnezeu au fost împiedicati prin restrictii din partea acelora care nu erau decât colegi în lucrare. Toate acestea poartã semnul firii omenesti, si nu al celei dumnezeiesti. Nãscocirea omului duce la nedreptate si oprimare. Cauza lui Dumnezeu e liberã de orice urmã de injustitie. Ea nu cautã sã obtinã avantaje, lipsindu-i pe membrii familiei Sale de individualitatea lor sau de drepturile lor. Domnul nu aprobã autoritatea arbitrarã si nici nu Se serveste de cel mai mic egoism sau de cea mai micã înselãciune. Pentru El, toate practicile acestea sunt dezgustãtoare.

El declarã: "Eu urãsc jaful pentru aducerea de jertfe" "Sã n-ai în casã douã feluri de efã, una mare si alta micã. Ci sã ai o greutate adevãratã si dreaptã, sã ai o efã adevãratã si dreaptã... cãci oricine sãvârseste o nedreptate este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tãu"(Isaia 61,8; Deut. 25, 14-16).

"Ti s-a arãtat, omule, ce este bine, si ce alta cere Domnul de la tine, decât sã faci dreptate, sã iubesti mila si sã umbli smerit cu Dumnezeul tãu"(Mica 6,8).

Una dintre aplicatiile cele mai înalte ale acestor principii se aflã în recunoasterea dreptului omului asupra lui însusi, asupra controlului propriei sale minti, asupra administrãrii talantilor sãi, dreptul de a primi si a distribui fructele ostenelilor sale. În institutiile noastre va fi tãrie si putere numai în mãsura în care, în legãtura lor cu semenii, se recunosc principiile acestea - numai în mãsura în care, în procedeele lor, tin seama de instructiunile Cuvântului lui Dumnezeu.

Fiecare putere împrumutatã nouã de Dumnezeu, fie ea fizicã, mintalã sau spiritualã, trebuie sã fie cultivatã cu sfintenie pentru a face lucrarea încredintatã nouã pentru semenii nostri, care pier în nestiinta lor. Fiecare om urmeazã sã stea la postul datoriei sale neîmpiedicat, fiecare servind Domnului în umilintã, fiecare fiind rãspunzãtor pentru propria sa lucrare. "Orice faceti, sã faceti din toatã inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care stiti cã veti primi de la Domnul rãsplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos" El "va rãsplãti fiecãruia dupã faptele lui"(Col.3,23.24; Rom. 2,6).

Iscusinta lui Satana este exercitatã pentru a nãscoci planuri si metode nenumãrate pentru a-si realiza scopurile. El lucreazã la restrângerea libertãtii religioase si la introducerea în lumea religioasã a unui soi de sclavie. Organizatii si institutii, dacã nu sunt sustinute de puterea lui Dumnezeu, vor lucra sub îndrumarea lui Satana pentru a aduce oameni sub controlul oamenilor, iar frauda si siretenia vor lua înfãtisarea râvnei pentru adevãr si pentru înaintarea Împãrãtiei lui Dumnezeu. Tot ceea ce în practicile noastre nu este clar ca lumina zilei apartine metodelor printului rãului.

Oamenii gresesc, pornind de la premise false si fãcând apoi totul ca sã demonstreze cã eroarea este adevãr. În unele cazuri, primele principii au o mãsurã de adevãr întretesut cu eroarea; dar aceasta nu duce la actiuni drepte; si de aceea oamenii sunt dusi în rãtãcire. Ei doresc sã stãpâneascã si sã ajungã puternici si, în efortul de a-si îndreptãti principiile, ei adoptã metodele lui Satana.

Dacã se împotrivesc avertizãrilor pe care li le trimite Domnul, oamenii devin chiar conducãtori în practici rele; asemenea oameni îsi asumã exercitarea prerogativelor lui Dumnezeu - ei se încumetã sã facã ceea ce nici Dumnezeu Însusi nu face, adicã sã caute sã stãpâneascã mintea oamenilor. În felul acesta ei o iau pe urmele romanismului. Ei introduc propriile lor metode si planuri si, prin gresitele lor conceptii despre Dumnezeu, slãbesc credinta altora în adevãr si introduc principii false care lucreazã ca un ferment ca sã întineze si sã corupã institutii si biserici.

Tot ceea ce scade conceptia omului cu privire la neprihãnire, echitate si judecatã impartialã, orice plan sau precept care aduce instrumentele omenesti ale lui Dumnezeu sub controlul unor minti omenesti, toate acestea slãbesc credinta în Dumnezeu si separã sufletul de El.

Dumnezeu nu va sustine nici un plan prin care omul sã stãpâneascã sau sã oprime chiar si în cea mai micã mãsurã pe semenul sãu, om ca si el. Îndatã ce un om începe sã facã o regulã de fier pentru alti oameni, Îl dezonoreazã pe Dumnezeu si-si primejduieste propriul sãu suflet si sufletele fratilor sãi.