MARTURII VOL.VII - SECTIUNEA INTAIA - EXTINDEREA BIRUINTEI CRUCII

Fiintelor omenesti le este încredintatã lucrarea de a extinde biruintele crucii de la un loc la altul. În calitatea de Cap al bisericii, Domnul Hristos cheamã cu autoritate pe oricine pretinde a crede în El, sã urmeze pilda Lui de tãgãduire de sine si de sacrificiu de sine, lucrând pentru convertirea acelora asupra cãrora Satana si marea lui armatã îsi folosesc toate puterile pentru a-i nimici. Poporul lui Dumnezeu este chemat sã se adune fãrã întârziere sub steagul însângerat al lui Isus Hristos. Fãrã încetare, ei trebuie sã continue lupta împotriva vrãjmasului, împingând bãtãlia pânã la porti. Si fiecãruia dintre aceia care se adaugã acestei armate prin pocãintã, trebuie sã i se stabileascã postul datoriei lui. Fiecare trebuie sã fie dispus sã fie sau sã facã ceva în lupta aceasta. Atunci când depun eforturi serioase pentru ducerea mai departe a soliei, membrii bisericii vor trãi în bucuria Domnului si vor avea succes. Triumful vine totdeauna în urma sfortãrilor hotãrâte.

Domnul Hristos, în calitatea Sa de Mijlocitor, acordã servilor Sãi prezenta Duhului Sfânt. Ceea ce face ca fiintele omenesti sã fie reprezentante ale Rãscumpãrãtorului în lucrarea de mântuire a sufletelor, este puterea eficientã a Duhului. Pentru ca sã ne putem uni cu Domnul Hristos în lucrarea aceasta, trebuie sã ne asezãm sub influenta modelatoare a Duhului Sãu. Prin puterea transmisã în felul acesta, putem conlucra cu Domnul în legãtura unirii, ca împreunã lucrãtori cu El la salvarea de suflete. Fiecãruia care se oferã Domnului pentru slujire, fãrã a retine ceva, se dã putere pentru obtinerea unor rezultate nemãsurat de mari.

Domnul Dumnezeu este obligat printr-un legãmânt vesnic sã procure putere si har fiecãruia care este sfintit prin ascultare de adevãr. Domnul Hristos, Cãruia I s-a dat toatã puterea în cer si pe pãmânt, conlucreazã cu simpatie cu uneltele Sale - suflete zeloase care zi dupã zi se împãrtãsesc din pâinea vie "ce se coboarã din cer"(Ioan 6, 50). Biserica de pe pãmânt, unitã cu biserica din cer, poate sã îndeplineascã orice lucru.

În Ziua Cincizecimii, Cel Nemãrginit S-a descoperit cu putere bisericii. Prin Duhul Sãu cel Sfânt, El S-a coborât din înãltimile cerului ca un vânt puternic, vâjâitor, în odaia în care erau adunati apostolii. Era ca si cum, de veacuri, puterea fusese tinutã în frâu, iar acum, cerul se bucura cã poate fi în stare sã reverse asupra bisericii bogãtiile puterii Duhului Sfânt. Iar sub influenta Duhului, cuvinte de pocãintã si de mãrturisire se amestecau cu cântãri de laudã pentru pãcatele iertate. Se auzeau cuvinte de multumire si cuvinte profetice. Tot cerul s-a plecat jos de tot, pentru a privi cu uimire si pentru a adora întelepciunea Iubirii nemãrginite si de necuprins. Pierduti în admiratie, apostolii si ucenicii au strigat: "Iatã ce iubire!"(1 Ioan 4, 10). Ei au apucat darul împãrtit. Si care a fost urmarea? Mii s-au convertit într-o singurã zi. Spada Duhului, proaspãt ascutitã cu putere si scãldatã în fulgerele cerului, îsi tãia drum prin necredintã.

Inima ucenicilor era supraîncãrcatã de o generozitate atât de deplinã, atât de profundã, atât de larg cuprinzãtoare, încât i-a constrâns sã meargã pânã la marginile pãmântului, mãrturisind: sã fereascã Dumnezeu sã ne lãudãm, cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Ei erau plini de o dorintã vie de a adãuga la bisericã pe cei care erau mântuiti. Ei îi invitau pe credinciosi sã se ridice si sã-si facã partea, pentru ca toate natiunile sã poatã auzi adevãrul, iar pãmântul sã se umple de slava Domnului.

Prin harul Domnului Hristos apostolii au fost fãcuti ceea ce erau. Consacrarea sincerã si rugãciunea plinã de smerenie si cãldurã i-a adus într-o strânsã legãturã cu El. Ei au stat împreunã cu El în locuri ceresti. Ei si-au dat seama de mãrimea datoriei lor fatã de El. Prin rugãciune zeloasã si stãruitoare, ei au obtinut înzestrarea cu Duhul Sfânt si apoi au pornit, apãsati de povara salvãrii de suflete, umpluti cu râvna de a extinde biruintele crucii. Iar prin ostenelile lor, multe suflete au fost aduse de la întuneric la luminã si multe comunitãti au fost înfiintate.

Sã fim noi mai putin plini de râvnã decât au fost apostolii? Sã nu cerem noi prin credintã vie fãgãduintele care pe ei i-au miscat pânã în profunzimile fiintei ca sã cearã Domnului Isus împlinirea cuvântului Lui: "Cereti si vi se va da"(Ioan 16, 24)? Nu urmeazã ca Duhul lui Dumnezeu sã vinã astãzi, ca rãspuns la rugãciunea cãlduroasã si stãruitoare, si sã-i umple pe oameni cu putere? Nu le zice Dumnezeu astãzi lucrãtorilor Sãi credinciosi, care se roagã si sunt plini de încredere, care tãlmãcesc Scripturile celor care nu cunosc adevãrul pretios pe care ele îl contin: "Iatã, Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului"(Mat. 28, 20)? Atunci, pentru ce este biserica atât de slabã si fãrã de viatã?

Dupã cum ucenicii, umpluti de puterea Duhului Sfânt, au mers sã vesteascã Evanghelia, asa trebuie sã meargã si slujitorii lui Dumnezeu de astãzi. Umpluti de o dorintã neegoistã de a duce solia de har celor care sunt în întunericul rãtãcirii si necredintei, noi trebuie sã ne ridicãm pentru a face lucrarea Domnului. El ne dã partea noastrã de îndeplinit în conlucrare cu El si, de asemenea, El va misca inima necredinciosilor sã ducã mai departe lucrarea Sa în locuri încã neatinse. De altfel, multi au început deja sã primeascã Duhul Sfânt, iar calea nu va mai fi stânjenitã mult timp de o nepãsare indolentã.

Pentru ce a fost scrisã istoria lucrãrii ucenicilor, când ei au lucrat cu zel sfânt, însufletiti si vitalizati de Duhul Sfânt, dacã nu pentru ca din raportul acesta poporul Domnului de azi sã obtinã inspiratia de a lucra plin de râvnã pentru El? Ceea ce a fãcut Domnul pentru poporul Sãu de atunci este tot atât de esential, si chiar mai necesar, sã facã pentru poporul Sãu de azi. Tot ceea ce au fãcut apostolii trebuie sã facã fiecare membru al bisericii de azi. Iar noi trebuie sã lucrãm cu un zel cu atât mai mare si sã fim însotiti de Duhul Sfânt în mãsurã cu atât mai mare, cu cât si cresterea fãrãdelegii cere o mai hotãrâtã chemare la pocãintã.

Fiecare persoanã asupra cãreia strãluceste lumina adevãrului prezent trebuie sã fie pãtrunsã de milã pentru cei care sunt în întuneric. De la toti credinciosii lumina trebuie sã fie reflectatã în raze clare si distincte. Domnul asteaptã sã facã azi o lucrare asemãnãtoare cu aceea pe care a fãcut-o prin solii Sãi dupã ziua Cincizecimii. Acum, când sfârsitul tuturor lucrurilor s-a apropiat, nu ar trebui oare ca zelul bisericii sã întreacã chiar pe acela al primei biserici? Râvna pentru slava lui Dumnezeu i-a determinat pe ucenici sã mãrturiseascã despre adevãr cu o mare putere. N-ar trebui oare ca râvna aceasta sã aprindã inimile noastre cu dorinte de a vorbi despre iubirea rãscumpãrãtoare, despre Hristos cel rãstignit? Nu ar trebui oare ca puterea lui Dumnezeu sã se descopere mai puternic astãzi decât pe vremea apostolilor?