Vol I Vol II Vol III Vol IV Vol V Vol VI Vol VII Vol VIII Vol IX
Marturia 27 (1876)
NECESITATEA ARMONIEI
Duhul lui Dumnezeu nu rămâne acolo unde este dezbinare si controversă printre cei credinciosi fată de adevăr. Chiar dacă aceste simtăminte nu sunt exprimate ele pun stăpânire pe inimi si alungă pacea si iubirea care ar trebui să caracterizeze biserica crestină. Ele sunt rezultatul egoismului în sensul lui cel mai deplin. Răul acesta poate lua forma dezordonată a supraaprecierii de sine, sau a unei dorinti fierbinte după aprobarea nejustă a altora, chiar dacă acea aprobare este obtinută fără s-o merite. Cei care mărturisesc că iubesc pe Dumnezeu si păzesc poruncile Lui, trebuie să renunte la înăltarea de sine, altfel n-au ce se astepta să fie binecuvântati de favoarea divină. Influenta morală si religioasă la Institutul de Sănătate trebuie ridicată pentru a primi aprobarea cerului. Satisfacerea egoismului cu sigurantă că va mâhni Spiritul lui Dumnezeu din acel loc. Medicul, conducătorul si ajutoarele trebuie să lucreze armonios în spiritul lui Hristos, fiecare dând cinste altora mai mult decât lui însusi. Apostolul Iuda spune: "Mustrati pe cei ce se despart de voi" (Iuda 22). Această deosebire nu trebuie exercitată într-un spirit de favoritism. Nici un sprijin nu trebuie dat unui spirit care dă de înteles că: "dacă m favorizezi, te voi favoriza si eu". Aceasta este politică lumească, nesfântă care nu place lui Dumnezeu. Aceasta acordă favoruri si admiratia de dragul câstigului. Aceasta dovedeste o părtinire a unora care se asteaptă să dobândească avantaje din partea lor. Se caută bunăvointa lor prin satisfacerea unei dorinte ca să fim mai pretuiti decât altii tot asa de merituosi ca si noi. Este un lucru greu ca cineva să-si vadă greselile; dar fiecare ar trebui să-si dea seama cât de crud este spiritul de invidie, rivalitatea, neîncrederea, găsire de greseli si dezbinare. Noi numim pe Dumnezeul nostru Tată; pretindem că suntem copii ai unei familii si când există dispozitia de a micsora respectul si influenta altuia spre a o înălta pe a noastră, noi facem plăcerea vrăjmasului si mâhnim pe Cel pe care mărturisim că-L urmăm. Afectiunea si mila pe care le-a arătat Isus în pretioasa Lui viata trebuie să fie un exemplu pentru noi de felul în care trebuie să tratăm pe semenii nostri si mai ales pe cei care sunt fratii nostri în Hristos. Dumnezeu continuu ne face bine, dar noi suntem prea nepăsători fată de favorurile Sale. Noi suntem iubiti cu o iubire nemărginită si totusi, multi dintre noi au atât de putină iubire unul fată de altul. Suntem prea aspri fată de cei pe care îi presupunem că sunt gresiti si suntem foarte sensibili fată de cea mai mică învinuire sau îndoială cu privire la umblarea noastră. Se fac aluzii si critici tăioase unii fată de altii, dar în acelasi timp, tocmai cei care fac aceste aluzii si critici sunt robi fată de lipsurile lor. Altii pot să vadă greselile dar ei nu-si pot vedea propriile lor greseli. Noi n fiecare zi suntem beneficiari ai darurilor cerului si ar trebui să avem o recunostintă iubitoare care să tâsnească din inimile noastre fată de Dumnezeu, care să ne facă să simpatizăm cu semenii nostri si să facem din interesele lor propriile noastre interese. Cugetarea si meditatia asupra bunătătii lui Dumnezeu fată de noi va închide căile sufletului pentru sugestiile lui Satana. Iubirea lui Dumnezeu fată de noi este dovedită zilnic; totusi noi suntem nepăsători fată de favorurile Lui si indiferenti de stăruintele Sale. El caută să ne imprime Duhul afectiunii Lui, iubirea si răbdarea Lui; dar noi cu greu recunoastem semnele bunătătii Lui si putin ne însusim lectia de iubire pe care El doreste să o învătăm. Unii, întocmai ca Haman, uită toate favorurile lui Dumnezeu, pentru că Mardoheu este în fata lor si nu este dizgratiat pentru că inima lor este plină de vrăjmăsie si ură mai degrabă decât iubire de spiritul scumpului nostru Răscumpărător, care Si-a dat pretioasa lui viată pentru vrăjmasii Săi. Noi mărturisim că avem acelasi Tată, în drum spre acelasi cămin nepieritor, că ne bucurăm de aceeasi credintă solemnă si credem aceeasi solie cercetătoare si totusi multi sunt în ceartă unul cu altul ca si copiii certăreti. Unii care sunt angajati în aceeasi ramură de lucrare sunt în dezacord unul cu altul si de aceea în dezacord cu Duhul lui Hristos. Iubirea de laudă a corupt multe inimi. Cei care sunt în legătură cu Institutul de Sănătate au manifestat uneori un spirit de a găsi defecte cu un anumit plan, si Satana le-a dat putere asupra mintii altora de acolo, care au acceptat astfel de persoane ca nevinovate în timp ce persoanele inocente au fost învinuite de rele. Aceasta este o mândrie păcătoasă care simte plăcere în vanitatea propriilor lucrări, care laudă calitătile excelente ale unuia, căutând să facă pe altii să pară inferiori pentru ca să înalte eul, pretinzând mai multă slavă decât este dispusă inima rece să dea lui Dumnezeu. Ucenicii lui Hristos vor tine seama de instructiunea Domnului. El ne-a poruncit să ne iubim unii pe altii întocmai cum ne-a iubit El pe noi. Religia este întemeiată pe iubirea fată de Dumnezeu, care ne face să ne iubim unii pe altii. Ea este plină de recunostintă, umilintă, îndelungă îngăduintă. Este jertfitoare de sine, răbdătoare, îndurătoare si iertătoare. Ea sfinteste întreaga viată si îsi extinde influenta asupra altora. Cei care iubesc pe Dumnezeu nu pot adăposti ura si invidia. Când principiul ceresc al iubirii vesnice umple inima, ea se va revărsa asupra altora, nu pentru că sunt primite favoruri de la ei, ci pentru că iubirea este principiul de actiune care schimbă caracterul, stăpâneste impulsurile, controlează pasiunile, supune vrăjmăsia si înaltă si înnobilează afectiunile. Iubirea aceasta nu este atât de micsorată încât să cuprindă numai "pe mine si pe al meu", ci este atât de întinsă cât lumea si asa de înaltă cât cerul si este în armonie cu aceea a îngerilor slujitori. Iubirea aceasta nutrită în suflet îndulceste întreaga viată si revarsă o influentă curătitoare asupra tuturor celor din jur. Având-o, nu putem fi decât fericiti, fie că soarta surâde sau se încruntă. Dacă iubim pe Dumnezeu din toată inima, trebuie să iubim si pe copiii Lui. Această iubire este spiritul lui Dumnezeu. Ea este podoaba cerească, aceea care dă sufletului adevărata noblete si demnitate si face ca viata noastră să se asemene cu aceea a Domnului. N-are importantă cât de multe calităti bune putem avea, cât de onorabili si de distinsi ne putem considera pe noi însine, dacă sufletul nu este botezat cu darul ceresc al iubirii de Dumnezeu si unul fată de altul, suntem deficitari fată de adevărata bunătate si nedestoinici pentru cer, unde totul este iubire si unitate. Unii care mai înainte au iubit pe Dumnezeu si au trăit si s-au bucurat zilnic de favoarea Lui, se află acum într-o neliniste continuă. Ei peregrinează prin întuneric si tristete disperată pentru că ei hrănesc eul. Ei caută atât de îndârjit să se favorizeze pe ei însisi încât toate celelalte consideratii sunt înghitite de aceasta. Dumnezeu în providenta Sa, a hotărât ca nimeni să nu poată obtine fericirea, trăind numai pentru sine. Bucuria Domnului nostru a constat din îndurarea greului si a rusinii pentru altii, pentru ca prin aceasta, ei să poată beneficia. Noi putem fi fericiti, urmând exemplul Lui si trăind spre a binecuvânta pe semenii nostri. Noi suntem invitati de Domnul nostru să luăm jugul Lui si să purtăm sarcina Sa. Făcând aceasta putem fi fericiti. Purtând jugul impus de noi însine si cărând propriile noastre poveri, nu găsim odihnă, dar purtând jugul lui Hristos există odihnă pentru suflet. Cei care doresc să facă vreo lucrare mare pentru Domnul pot s-o afle chiar acolo unde sunt si făcând bine si sacrificându-se pe sine si uitând se sine, îsi aminteste de altii purtând lumina soarelui pe oriunde merg. Este nevoie de gingăsia milostivitoare a lui Hristos să fie manifestă tot timpul si în tot locul - nu acea simpatie oarbă care va acoperi păcatul si care va face de rusine cauza lui Dumnezeu prin facerea de rele, ci acea iubire care este un principiu conducător al vietii care se revarsă în mod natural asupra altora în facerea de fapte bune, aducându-si aminte că Hristos a spus: "Ori de câte ori ati făcut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neînsemnati frati ai Mei, Mie mi le-ati făcut" (Mat. 25,40). Cei de la Institutul de Sănătate sunt angajati în lucrare mare. În timpul vietii lui Hristos bolnavii si suferinzii erau subiecte speciale ale purtării Sale de grijă. Când a trimis în lucrare pe ucenici Săi, El i-a însărcinat să vindece pe bolnavi precum si să predice Evanghelia. Când i-a trimis pe cei saptezeci, El le-a poruncit să vindece pe bolnavi si apoi să predice că Împărătia lui s-a apropiat de ei. În primul rând trebuia să se îngrijească de sănătatea lor fizică, pentru ca să fie pregătită calea ca mintea lor să fie influentată de acele adevăruri pe care aveau să le predice apostolii. Mântuitorul lumii a devotat mai mult timp si muncă pentru a vindeca pe cei suferinzi de bolile lor decât pentru predicare. Ultima Lui poruncă dată apostolilor Săi, reprezentantii Lui pe pământ, a fost să-si pună mâinile peste bolnavi ca să se poată însănătosi. Când va veni Stăpânul, El va binecuvânta pe cei care au vizitat pe bolnavi si au usurat nevoile celor suferinzi. Noi suntem greoi în a afla puternica influentă a lucrurilor mărunte si însemnătatea lor privind mântuirea sufletelor. La Institutul de Sănătate cei care doresc să fie misionari au un câmp întins în care să lucreze. Dumnezeu nu vrea să spună că fiecare dintre noi să facă parte dintre putinii privilegiati care să fie priviti cu mare respect în timp ce altii sunt neglijati. Isus a fost Maiestatea cerului; totusi El S-a înjosit să slujească celor mai smeriti, netinând seama de persoană sau de situatie. Cei care sunt cu toată inima pentru lucrare la Institutul de Sănătate, vor găsi destul de făcut pentru Domnul în usurarea celor suferinzi, dati în grija lor. Domnul nostru după ce a îndeplinit cea mai umilitoare slujire pentru ucenici Săi, le-a recomandat să urmeze exemplul Său. Aceasta trebuia să păstreze mereu înaintea lor gândul că ei nu trebuie să se simtă mai superiori fată de cel mai inferior dintre sfinti. Cei care mărturisesc slăvita noastră credintă, care păzesc poruncile lui Dumnezeu si asteaptă venirea în curând a Domnului nostru, trebuie să fie deosebiti si despărtiti de lumea din jurul lor, un popor deosebit, zelos pentru fapte bune. Printre caracteristicile care trebuie să deosebească pe poporul lui Dumnezeu de lume în aceste zile de pe urmă este umilinta si blândetea lor. "Învătati de la Mine", a spus Hristos, "căci Eu sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă pentru sufletele voastre" (Mat. 11,29). Aici este odihna pe care o râvnesc atât de multi si folosesc în zadar timpul si banii spre a o obtine. În loc să fim ambitiosi să fim egali cu un altul în onoare si pozitie sau poate chiar mai sus, noi trebuie să căutăm a fi slujitori umili si credinciosi ai lui Hristos. Spiritul acesta de înăltare de sine a dat nastere la controversă între apostoli chiar pe timpul când Hristos era împreună cu ei. Ei discutau cine să fie mai mare între ei. Isus s-a asezat jos si chemând pe cei doisprezece, le-a zis: "Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de urmă dintre toti si slujitorul tuturor" (Marcu 9,35). Când mama celor doi fii a cerut ca fiii ei să fie favorizati în mod special, unul să stea la dreapta si altul al stânga în Împărătia Sa, Isus le-a întipărit în minte faptul că onoarea si slava Împărătiei Sale avea să fie opusul onoarei si slavei din această lume. Oricine vrea să fie mare trebuie să fie slujitor umil al altora si oricine vrea să fie sef trebuie să fie slujitor întocmai cum a fost Fiul lui Dumnezeu, un slujitor si serv al fiilor oamenilor. Din nou Mântuitorul nostru a învătat pe ucenici săi să nu fie dornici după pozitii si nume: "Voi, să nu vă numiti Rabi<193> Să nu vă numiti 'dascăli'<193> Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălta, va fi smerit" (Mat. 23,8-12). Isus a citat învătătorului legii codul sfintei Legii dată pe Sinai: "Să iubesti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta si cu tot cugetul tău; si pe aproapele tău ca pe tine însuti" (Luca 10,27). El i-a spus că dacă a făcut aceasta va intra în viată. "Pe aproapele tău ca pe tine însuti". S-a ridicat întrebarea: "Si cine este aproapele meu?" (Luca 11,21). Răspunsul Lui este pilda samariteanului milos, care ne învată că semenul nostru este orice fiintă umană care are nevoie de simpatia si serviciile noastre amabile. Toti suferinzii si nevoiasii din toate clasele sunt semenii nostri; si când nevoile lor sunt aduse la cunostinta noastră, este datoria noastră să le alinăm atât cât ne stă în putintă. În această parabolă este scos în evidentă un principiu care ar fi bine să fie adoptat de urmasii lui Hristos. Mai întâi să faci fată necesitătilor celor nevoiasi si să alini lipsurile si suferintele lor fizice si vei găsi deschisă cale spre inimă, unde vei putea semăna sământa cea bună a virtutii si religiei. Pentru ca să fim fericiti trebuie să ne străduim să obtinem acel caracter care a fost manifestat de Hristos. Una dintre caracteristicile însemnate ale lui Hristos a fost lepădare de sine si binefacerea. El n-a venit să caute ale Sale. El a venit să facă bine, si aceasta a fost mâncarea si băutura Lui. Urmând exemplul Mântuitorului nostru, noi putem fi în părtăsie sfântă cu El; si căutând zilnic să imităm caracterul Lui si să urmăm pilda Lui vom fi o binecuvântare pentru lume si vom avea multumire aici si viata vesnică de dincolo.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA
